Pr. Lucian Grigore *

AGLOMERĂRILE GLOBALE caracteristice marilor oraşe industrializate forţează constant reflexul constructorilor de a găsi formula diversificării arhitecturii vizibile, antrenează reflexul edificării unor facilităţi curente în măsură să absoarbă afluenţa accelerată a unei populaţii aflate în continuă migrare către locuri de muncă diverse. În acest iureş al schimbărilor de decor, arhitecţii oraşelor de pe la noi au dificila misiune de a găsi cuvenitul echilibru între nou şi vechi, echilibrul între potenţialul natural şi prezenţa, de cele mai multe ori apăsătoare, a unor ansambluri arhitecturale dedicate serviciilor, activităţilor productive, dar ş i locuirii, ori activităţilor comerciale. Aceste strădanii ar viza în special confortul unor locuitori provocaţi zi de zi să se întâlnească cu imaginea artificializată a unei lumi schematice, osificate în structuri de beton şi ziduri strict funcţionale, fără vreo estetică semnificativă.

Vieţuitori urbani, din ce în ce mai chinuiţi de prezenţa betonului omniprezent şi de lipsa unor spaţii ambientale reconfortante, exersează cu obstinaţie aventura originară a regăsirii aşezării rurale ca teritoriu de rezonanţă a spiritului cu mediul natural. A te stabili în mediul rural poate fi însă o experienţă dintre cele mai surprinzătoare. Aşteptările bucolice vor fi grabnic demolate deîndată ce vei remarca prostul gust al unor vestigii rurale colectiviste, bodegile construite din PFL şi Termopan, drumurile găurite şi reţelele de apă abandonate, ori reţelele electrice văruite pe un cer strâmt, nefericit, sărac.

Ambientul comun mi se pare o parte a existenţei noastre atât de ignorată ! Nu ştiu în ce măsură pot exista strategii care să aibă în vedere dimensiunea estetică a obiectivelor integrate planurilor de amenajare teritorială. Cert este că planul ambiental poate avea efecte nedorite asupra stării noastre de confort interior, poate modifica la nivel mental, poate induce o teribilă stare de stres şi inadecvare. Faptul că la o distanţă de optsprezece ani n-am scăpat încă de mentalităţile trecutului, poate fi şi urmarea faptului că în decorul nostru citadin nu s-au schimbat prea multe detalii. Într-un birou de activist nu se schimbă fundamental nimic dacă se înlocuiesc doar tablourile unui preşedinte mai vechi cu unul mai nou, şi mai ales dacă activistul rămâne mereu acelaşi. Dacă nu poţi evita decorul îţi pare familiară întreaga configuraţie.

Cât de greu poate fi să evadezi din strânsoarea unui peisaj citadin anost când graniţa convenţională stabilită prin natura locuirii, dar şi prin apartenenţa la un grup socioprofesional oarecare, ţine de sfera strâmtă a cartierului unde se consumă eminamente rostul tău existenţial ?! Este aceasta o formă de prizonierat, o formă de manipulare a opţiunilor ?! În ce măsură ambientul diurn poate fi un factor de stres, sau un cadru reconfortant ?! Rămâne de văzut ! Mi se pare însă extrem de important ca lumea de lângă noi să nu arate într-atât de nesuferit încât să-ţi provoace migrene simpla plimbare pe stradă.

Oamenii reuşesc să reverbereze interior imaginile fade, sterpe, de care se împresoară existenţa lor, reuşesc să se modifice în funcţie de acestea… se ating iremediabil de un conţinut identitar pe care singuri nu-l pot controla şi nici modifica. Aşa se explică probabil şi anumite accente ale psihologiei de masă, anumite trăsături culturale etnice, zonale. Un spaţiu afectat din punct de vedere informaţional, un spaţiu degradat din punct de vedere cultural, social, nu poate fi altcum decât mediul în care viciile comune, ori prostul gust, sunt luate drept „tradiţie” identitară.

Treceam zilele trecute prin piaţa centrală a urbei în care locuiesc şi – o spun fără intenţia de a fi răutăcios – am înţeles intens ce înseamnă să trăieşti cu adevărat într-un Târg de „mare reputaţie” ca al nostru şi nu într-un oraş domnesc aşa cum îmi imaginam până mai deunăzi: muzică rurală „tri-li-li-tă”, bere, mici, greaţă, feţe de oameni respirând chinuiţi fumul de bodegă, aurolaci, chiştoace de ţigări aruncate printre expectoraţii, mâini în buzunare, tatuaje cu sirene deformate odată cu creşterea muşchilor purtătorului, ori inimioare străpunse - însoţite de declaraţii gen „Fane love Gica” încremenite sub aerul tâmp, irespirabil, din care greu vei fi înţeles cu adevărat semnificaţiile cuvenite momentului.

O simplă privire a acestei lumi cu orăşeni îmbrăcaţi în piei de mecanizatori ai agriculturii, sau şefi de atelaj, îmi aduce aminte de bâlciurile rurale autentice, din care nu aveau cum să lipsească tejghelele colorate, turta dulce, ciubucul, şi vata de zahăr pe băţ. Sub fascinaţia sclipiciului, a baloanelor umflate de comercianţi tuciurii, călare pe căluţii înţepeniţi ai vreunei şandramale rotitoare, avem a descoperi lumea mişcătoare a unui sens gravitaţional recurent, unde orice perspectivă se repetă la nesfârşit în cercul strâmt al unei demenţe comune. Divertismentul de mahala poate fi astfel singura reconfortare permisă unei populaţii muncitoreşti tentată să accepte fără reproşu ri ofertele ruralizării perpetue a spaţiului citadin.

Participăm aşadar la un „reset” global unde cercul strâmt al unui pseudo divertisment este spart în bucăţi tocmai de „senzaţia” provocată în direct, de diverse transmisiuni TV, chiar de la faţa locului. Ştire de mare senzaţie: poporul se dă cu tiribomba! E de bine! Nu va mai avea ochi să vadă dezastrele de dincolo de gardul unui iureş manipulat ieftin. Ştirile neconcludente rămân să supraaglomereze ochiul pe mai departe lăsând impresia că lumea se mişcă într-un sens viu. În schimb oamenii mărşăluiesc pe loc într-o regresiune care dă simptomatic datele unui dezastru identitar. Tiribomba se mişcă dând senzaţia că realitatea însăşi se mişcă. În schimb p&# 259;mântul a rămas demult încremenit în propria-i limită orizontală. Nimic nu poate dovedi vreo vocaţie superioară, profundă. Sintezele par a fi greu accesibile, elitiste, instinctul creator, asemenea pare ermetic, fără sens, entuziasmul vital rămâne, pe mai departe o categorie instituită profesional, un bun reciclat, obligat la reconversie.

Tendinţa încurajatoare ar fi aceea de a conjuga pe termen scurt efortul programatic al unor edili locali în a-şi reinvesti mandatul de imagine în relaţia cu proprii potenţiali electori, pe care periodic s-ar cuveni să-i antreneze în vârtejul amnezic, hrănindu-i cu pâine şi circ. Rezonanţele induse în câmp electromagnetic, destinate să manipuleze pulsaţiile cerebrale ale naţiunii, ar fi mai apoi judicios reglate direcţional lucrând fie după configuraţia fiecărui subiect în parte, fie după tariful la pauşal. N-ar mai conta tulburările neurovegetative, cancerele, stările confuzionale provocate de radiaţiile operaţionale ale telefoniei moderne, de vreme ce putem vorbi oricând şi oricât la terminalul mobil banalităţi diverse despre politica timpului, despre fotbal, ori despre ultima telenovelă de succes.

„Lăsaţi-ne aşadar să trăim intens propria stare de iritabilitate ! E o formă de potenţare interioară a personalităţii ! Până la următoarea modificare de tensiune arterială nu ne luaţi, vă rog, şansa infarctului!” Aşa pare a spune societatea noastră suicidală, curând după ce ar avea să-şi refuze deşteptarea invocată inutil într-un imn tot mai străin de aspiraţia ei europeană. S-ar zice că e odihnitor „somnul” naţiunii ! Dar… până când ? Vom vedea !

În afara definirii reale a oricărui diagnostic al lumii noastre, pe de cealaltă parte a culoarului politic de la noi, ministrul sănătăţii se căzneşte să afle câte ceva despre starea de sănătate a naţiunii. Hrăniţi abundent cu E-uri, coloranţi şi arome diverse cu gust aditivat, încercăm a revendica pe mai departe nevoia legitimă de a ne ostoi posturile de miercurea şi vinerea cu legume dintre cele mai colorate, turceşti şi româneşti, producte cu gust de cauciuc, de gumă arabică şi acid ascorbic, benzoat de sodiu, ori acidifianţi diverşi. La un anumit nivel chimic filtrele noastre subcelulare blocate în obraji pământii ai „abundenţei” încearcă să ne convingă să scoatem din buzunar parale mai m ulte pentru o alimentaţie ecologică. Pesticidele acumulate ani de-a rândul în păşunile româneşti refuză să-şi delimiteze prezenţa în emulsia albă pe care cei mai mulţi dintre noi o amestecăm în cafeaua de dimineaţă şi căreia numai profanii obişnuiesc a-i mai spune lapte.

Starea de sănătate a naţiunii trebuie să fie una grozav de bună, mai ales dacă ne gândim să evaluăm partea ei spirituală! Numai că între timp suntem siliţi a căuta „naţiunea”, pe unde s-o fi ascuns ?!

Ceea ce vedem frecvent la buletinele de ştiri, să reprezinte cu adevărat starea naţiunii ?! Dacă-i aşa, apoi nu poate fi vorba decât despre o naţiune pe care greu încerc a o recunoaşte. Suntem, sau nu suntem ceea ce mâncăm, suntem ceea ce auzim şi ceea ce vedem, suntem ceea ce gândim ?! Poate fi chiar totul un surogat ieftin?!

Unde este România cuminte, România modelelor sociale elevate, România cărturarilor noştri, România unor serioase programe de educaţie şi socializare a culturii ?! Nu înţeleg ce s-a putut întâmpla cu această Românie pe care o caut şi în care nădăjduiesc încă.

Aştept ca Ministerul Culturii să-şi formuleze o doctrină coerentă privind restaurarea imaginii României, să dezvolte campanii de culturalizare, să intervină în forul legislativ al ţării cu un proiect de lege care să reglementeze situaţia grilelor de programe ale instituţiilor TV şi de Radiodifuziune (chiar dacă acestea ar avea un patronaj privat), mijlocind pentru promovarea corectă a ştirilor şi informaţiilor de interes naţional, public. Gândesc c 9; mediatizarea la scară mare a unor ştiri care se referă numai la un interes restrâns este cu totul nepotrivită şi neconcludentă pentru realitatea curentă pe care o parcurgem. În afară de relatările privitoare la spaţiul politic, sport şi vreme, buletinele de ştiri sunt cu certitudine clonate, corespondenţii din teritoriu difuzând aceleaşi amănunte ale vreunei întâmplări izolate. Toate jurnale vorbesc despre senzaţionalul imediat, anunţurile limitându-se mai tot timpul la natura unor rubrici de fapt divers.

Pare a fi extrem de dificil pentru aceşti creatori de programe să dea informaţia globală a fenomenului, să surprindă nuanţe, să te introducă în problematica diversă, de natură politică, socială, economică. Lipsesc aproape cu desăvârşire ştirile culturale, ştirile despre spectacole, expoziţii, apariţii editoriale, ştirile din domeniul investiţiilor, anunţurile referitoare la piaţa muncii - despre re-profesionalizare - ştirile despre activitatea unor instituţii care administrează fonduri importante în stat şi a căror activitate trebuie să fie una transparentă, ştirile despre programele derulate la scară naţională, despre strategiile politice ale ministerelor, despre finanţă ri şi proiecte, în ultimă instanţă lipsesc ştirile despre perspectiva globală a societăţii româneşti.

În absenţa unei viziuni clarificatoare, ce putem vedea şi auzi toată ziua?! Amănunte dureroase din spaţiul casnic, sau din imediata apropiere a casei: violenţe, ucideri, abandon familial, accidente cu morţi şi răniţi. Mai apoi imagini focalizate asupra unor lideri „second hand” care întreţin interesul public cu vreo glumiţă ieftină, sau cu vreo declaraţie, aşa zis incendiară, despre ce meniu li s-a pregătit la masa de prânz.

Iată o altă formă de manipulare a opiniei publice: a nu aşeza informaţiile în ierarhia cuvenită, potrivit cu interesul public manifestat; a amesteca esenţialul în troaca unor amănunte menite să-i deturneze valenţele.

Adesea mulţi dintre noi cad victime acestui gen de manipulare, mulţi se îmbolnăvesc psihic doar pentru că împrejurul lor li se construieşte haotic imaginea unei lumi dezechilibrate, a unei lumi bolnave, suferinde. Atunci soluţia nu poate fi alta decât divertismentul ieftin, tiribomba, sau telenovela sud-americană. În rest nu mai contează nimic, pentru că nu mai există nimic profund care să ne motiveze.

Există un cerc vicios în această problemă. Oamenii se îmbolnăvesc din pricina a ceea ce văd, ajungând ei înşişi actorii principali ai buletinelor de ştiri.

Nu e de mirare că în ultimii zece ani s-a înmulţit semnificativ numărul depresivilor, în speţă a tuturor categoriilor de tulburări depresive. Au crescut tulburările de adaptare de tip depresiv şi anxios. Au crescut spectaculos tulburările de tip paroxistic şi atacurile de panică. În urmă cu zece ani ar fi fost extrem de greu să se constituie un lot de cercetare pentru atacuri de panică, în prezent însă această chestiune este uzuală.

Sunt în creştere şi tulburările psihice legate de stres, ceea ce e de înţeles în concertul acesta mediatic preocupat intens să îi supună pe români unui stres informaţional. Undeva, în adâncul fiinţei interioare, oamenii percep aiuristica aceasta globală - acest bombardament informatizat îndreptat împotriva condiţiei noastre sociale, perturbaţiile de la nivelul tuturor sistemelor de valori, bruiajele diverse - şi reacţionează în consecinţă. Chiar dacă această categorie de tulburări cauzate de stres nu sunt grave, cu excepţia celor post-traumatice, care apar după o catastrofa, un accident, un viol, chestiunea poate genera complicaţii pe termen l ung chiar şi persoanelor care nu au fost implicate direct.

Depresii, atacuri de panica, schizofrenie, tulburări psihice cauzate pe alocuri de alcoolism, alienări diverse provocate de stres, şi ceea ce este cu adevărat grav - tot mai prezentul suicid - acestea alcătuiesc harta principalelor boli care tulbură viaţa românilor. Specialiştii spun ca în jur de 20% din populaţia României au în acest moment o tulburare psihică gravă, în timp ce 33% dintre români riscă uşoare tulburări mentale fără semnificaţie. Aceste date sunt constituite pe baza unor studii statistice recente. Sperăm ca astfel de informaţii să apară şi în raportul privitor la starea de sănătate a naţiunii.

Am sentimentul că fiecare dintre noi trăim experienţa cobaiului care, în aşteptarea injecţiei de control, rulează invariabil un parcurs predictibil - în interiorul cilindrului rotitor - care reprezintă însăşi existenţa noastră globală.

Viaţa noastră este construită din amănunte… e cazul însă a vedea dincolo de acestea vârsta şi măsura deplină a evenimentelor.

Preot Lucian Grigore, Preşedinte F.O.R. (Forumul pentru Opinie şi Responsabilitate)

* Pr. Lucian Grigore este paroh al Bisericii Domneşti “Sfântul Gheorghe” din Piteşti