Nota red.: Dl. Alexandru Cernat, sociolog si “observator religios” ne-a transmis cu rugamintea a de publica aceasta “Scrisoare deschisa adresata parintelui profesor dr. Nicolae D. Necula” (decanul Facultatii de Teologie din Bucuresti), cu subtitlul “un drept la replica pe care revista ‘Vestitorul Ortodoxiei’ nu l-ar acorda niciodata”. Intrucat este vorba de aspecte teologice si pastorale, asteptam comentarii de la persoanele avizate.

Distinse părinte profesor dr. Nicolae D. Necula,

Deşi cu întârziere, după apariţia articolului dumneavoastră în “Vestitorul Ortodoxiei” numerele 385-386 si 387 a.c., în care v-aţi propus să daţi un răspuns argumentat la întrebarea „De ce este navetismul preoţilor incompatibil cu pastoraţia?”, vă scriu în speranţa că veţi avea în vedere şi alte opinii privitoare la acest fenomen (navetismul preoţesc), dar mai ales că veţi da dovadă de onestitate creştină până la capăt, transmiţând pe acelaşi canal media şi soluţiile concrete şi realiste ce s-ar impune pentru ca fenomenul în sine să fie „limitat sau eradicat”.

De la început vreau să vă asigur ca sunt întru totul de acord cu intenţia expozeului dumneavoastră. Bine argumentat şi sever în acelaşi timp, articolul este bine scris şi aşa cum spuneam, bine intenţionat. Numai că, din păcate tot conţinutul său nu scoate în evidenţă decât efectele unui fenomen trist din viaţa Bisericii noastre, dar nu spune absolut nimic despre cauzele care l-au generat.

Excluzând ab initio din rechizitoriul dumneavoastră preoţimea de la oraş, pentru ca întreaga artilerie s-o îndreptaţi numai asupra preoţilor de la ţară, prin punctul dumneavoastră de vedere lăsaţi să se întrevadă un aspect îngrijorător atunci când sugeraţi ca rezolvare un fel de familie preoţească ideală, aşezată într-un univers parohial ideal, în care, citez: „preotul se poate simţi şi poate fi considerat ”părintele duhovnicesc”,”taica părintele”, parohiei, iar soţia sa ”maica preoteasă”…”. Aspectul îngrijorător derivă dintr-o anumită duplicitate pe care oricine, măcar puţin instruit, lecturând articolul, o poate sesiza, anume: ori sunteţi total desprins de adevărata realitate din teritoriu – lucru grav pentru un distins preot şi profesor de teologie (variantă pe care eu o exclud categoric), ori în totală cunoştinţă de cauză, aplicaţi unei boli profesionale, în postura de doctor, o reţetă cu o doctorie care ar fi dat rezultate mulţumitoare mai degrabă în urmă cu un secol, nicidecum azi… şi faceţi asta din raţiuni care deocamdată îmi scapă.

Pentru că, în calitate de sociolog, dar nu în ultimul rând, de creştin ortodox, am interacţionat într-un fel sau altul cu aspecte din viaţa Bisericii Ortodoxe Române, acumulând în cei peste douăzeci de ani de activitate profesională o minimă experienţă în domeniul social, vă asigur că în ceea ce priveşte subiectul pus în discuţie, sunt bine documentat. Totodată, dovadă chiar aceste rânduri pe care vi le adresez, îmi doresc la fel de mult soluţionarea problemelor generate de navetismul preoţesc, spre marele beneficiu moral al Bisericii unde am primit Sfântul Botez.

Înainte de a-mi formula punctul de vedere asupra acestei speţe, aş dori să mai remarc în articolul dumneavoastră un aspect la fel de îngrijorător. Chiar la începutul primei părţi din numerele 385-386, faceţi trimitere la extrasul din hotărârile Sfântului Sinod în problema navetismului preoţilor, prezentat de pr. Constantin Pârvu şi pr. dr. Augustin Rusu în Vestitorul Ortodoxiei, an VII (2006), nr. 379, p2. Dacă cititorul interesat merge la trimiterea dumneavoastră şi o va lectura, va avea o surpriză foarte neplăcută: sub semnătura celor doi preoţi indicaţi vor găsi o înşiruire de extrase din hotărâri sinodale care azi, la şaptesprezece ani de la despărţirea de regimul totalitar comunist, pun mai degrabă Sfântul Sinod într-o postură jenantă de criză profundă, decât într-o lumină înnoitoare a lucrării Sfântului Duh. Şi aceasta datorită faptului că funcţionarii săi, depăşiţi probabil total de situaţie, unii chiar prea bătrâni în funcţie şi mentalitate (ex. pr. C. Pârvu), scot la iveală cu titlu de actualitate, decizii luate de ierarhia ortodoxă română în situaţii de criză, lucru deplin recunoscut din 1990 încoace, când alte posibilităţi nu avea la dispoziţie într-un regim totalitar şi singurele măsuri nu puteau fi luate decât ţinându-se cont de realitatea existentă atunci, realitate care azi este cu totul alta.

Dacă dumneavoastră consideraţi că un vicar administrativ şi un consilier patriarhal pot susţine cu tărie ca actuala administraţie bisericească să facă uz de hotărâri sinodale luate între anii 1970-1987, fără să se aibă în vedere contextul total diferit în care trăim acum, context ce ar permite Bisericii noastre să poată acţiona după cu totul alte criterii în rezolvarea problemelor ei – fie chiar şi navetismul preoţesc, atunci eu ar trebui să mă opresc aici. M-aş opri aici, dar aş mai zăbovi măcar asupra hotărârii nr. 20.084, 17.767, 18.558, 7.465/1973, la care indirect faceţi referire, remarcând cu tristeţe că atât formularea: „…Prezenţa în parohie va fi certificată săptămânal, sub semnătură, de către consiliile parohiale într-o condică specială”, cât şi eventuala ei aplicare în timp (dacă s-a aplicat vreodată, undeva) pun preotul într-un raport nefiresc cu comunitatea căreia ar trebui să-i fie după cum spuneţi: ”părintele duhovnicesc”,”taica părintele”, din moment ce la nivel local, prin hotărâre sinodală, ierarhia îi stabileşte un fel de organ de securitate alcătuit din proprii enoriaşi, care să-l urmărească întocmai ca pe un dizident politic, cu domiciliul forţat…

Nădăjduiesc însă că sunteţi cu mult deasupra unei asemenea atitudini anacronice şi profund jignitoare la adresa preotului ortodox şi, în consecinţă putem continua ceea ce v-aţi propus.

Concret, soluţiile despre care aş dori să vă vorbesc au în vedere, aşa cum spuneam, cauzele fenomenului şi implicit acţionarea asupra acestora, ştiut fiind din practica medicală, de pildă, că tratarea deplină a unei boli nu se produce decât atunci când, odată cu tratarea bolii ca efect al unei disfuncţii a organismului, se stabilesc şi cauzele care au produs disfuncţia, iar tratamentul şi recomandările medicale vor fi astfel prescrise încât să înlăture total aceste cauze.

Dacă vom aborda însă, fenomenul navetismului preoţesc asemenea unei „boli”, atunci va trebui să admitem încă de la început că această „boală” se dezvoltă pe tulpina unui „virus” pe care îl producem de vreo şaisprezece ani şi-l răspândim prin chiar sistemul nostru de învăţământ teologic, fapt ce ar impune măsuri simple, directe şi imediate aici, în acest areal. Ce anume face ca un asemenea „virus” (îl numim deocamdată aşa) să prolifereze în învăţământul teologic? Oportunismul şi corupţia! Lipsa de vocaţie pentru preoţie, care întâlneşte în mod diabolic lăcomia şi imoralitatea omului de la catedră. (Repet şi reformulez, vă exclud cu insistenţă din această categorie). Sociologic vorbind, deşi speţa ar ţine de economia de piaţă, unde cererea întâlneşte oferta, prin riscurile înalte pe care le comportă acest gen de trafic, este pus în pericol sociotipul identitar creştin în spaţiul românesc.

Cel care găseşte oportunitate pentru porţile unei instituţii de învăţământ teologic, dar în viaţa lui nu vădeşte umbră de vocaţie pentru slujirea celor sfinte, este „contaminat”. Acest gen de „boală” face ca aspirantul la preoţie să piardă din punct de vedere moral discernământul valorii. Astfel, el nu mai poate să înţeleagă că personalitatea unui lucrător de fabrică sau cea a unui profesor sau inginer sau medic, reprezintă toate, din punct de vedere moral, integrităţi la fel de valoroase, care în mecanismul general al vieţii sociale, cum ar spune Dimitrie Gusti, atât una cât şi cealaltă se află în forma şi cu mijloacele lor corespunzătoare la posturi de răspundere la fel de necesare şi de interesante. Prin oportunismul şi lejeritatea „negocierii”, în perspectiva unei viitoare activităţi profitabile din care tânărul în cauză exclude orice constrângere de sistem, (el are mărturii clare din experienţa avară a predecesorilor săi ajunşi preoţi după acelaşi algoritm), instituţia de învăţământ teologic îşi va dilua efectivele cu încă un neavenit pe băncile sălilor de curs, dar îşi va mai adăuga o vină nescrisă nicăieri, (in nici un caz!), un alt şi alt caz de corupţie între cadrele sale didactice!… Ce se va întâmpla cu sumedenia de absolvenţi care vor cere preoţie? Deschidem un alt registru… Cu alte personaje. Şi alte „negocieri”, alte oportunităţi, alte cazuri de corupţie, care de această dată pun în ecuaţie complicitatea.

Distinse părinte profesor, dacă până în acest punct retrospectiva mea succintă (chiar simbolică) ce ar viza cel puţin ultimii şaisprezece ani de învăţământ teologic universitar în România vă pare nerealistă şi rău intenţionată, mă pot opri aici. Insă ceva îmi spune că-mi veţi da dreptate şi veţi admite că prima cauză a anomaliilor din Biserica Ortodoxă Română este corupţia universitară şi traficul de învăţăcei, şi pe această primă componentă se impun măsuri drastice privitoare la selecţia tinerilor cu vocaţie pentru preoţie şi nu în ultimul rând pentru stăvilirea urgentă a corupţiei cadrelor didactice universitare!

Fără să insist prea mult asupra fenomenologiei acestui gen de alienare, vă prezint pe scurt o prezumtivă situaţie în care la una din multele facultăţi de teologie din ţară, să presupunem că am avea pentru fiecare dintre cei patru ani de studiu circa 1000 de studenţi pe an. Dacă pentru întreaga sesiune din iarnă fiecare student va scoate din buzunar pentru obişnuita chetă, suma de 500 -550 RON, iar pentru sesiunea de vară vor mai adăuga circa 400 – 450 RON (repet, de la fiecare student), făcând o banală socoteală de aritmetică, vom găsi că de la studenţii respectivei facultăţi vor pleca spre corpul profesoral (prin reprezentanţi) aproximativ 3.600.000 – 4.000.000 RON, adică între 1.000.000 şi 1.100.000 EURO pe an! Nu-i aşa că sumele vi se par cam mari? Chiar şi la jumătate din acestea, (intr-o aproximaţie mai mult decât binevoitoare), o jumătate de milion de euro încasaţi ca bani negri, nefiscalizaţi, pe orice neiniţiat într-ale legislaţiei fiscale l-ar pune pe gânduri… Mai ales atunci când fenomenul acesta nu este ceva izolat, ci dimpotrivă are proporţii naţionale, timp în care, nicăieri în lucrările vreunui for administrativ al B.O.R., în vreo revistă ortodoxă de la noi – cum ar fi chiar „Vestitorul Ortodoxiei”, nu se suflă o vorbă despre această „minune”. Dimpotrivă, o preocupare mult mai importantă pentru toţi ar fi „navetismul preoţesc”, fapt ce m-ar determina să cred, ca simplu observator de pe margine al acestui mod de a abate atenţia de la esenţial, că avem de-a face aici, de la un capăt până la celălalt cu o sfruntată tentativă de manipulare a creştinilor din Biserica Ortodoxă Română!

Cea de-a doua cauză a anomaliilor din B.O.R. care implicit generează şi navetismul (ca o consecinţă) este discriminarea privitoare la statutul preotului de mir. Vă reamintesc, la acest fel de discriminare aţi recurs şi dumneavoastră încă de la începutul articolului în discuţie referindu-vă doar la preoţii de la ţară, excluzând posibilitatea ca un preot bucureştean, spre exemplu, locuind în sectorul 1 şi având parohia în sectorul 4, să fie numit tot navetist. În fond şi acesta din urmă ar fi evaluat ca nelocuind în parohia încredinţată…

Stimate părinte profesor, nu vi s-ar părea corect ca pentru o arondare onestă la parohiile din teritoriu, ar fi nevoie să se facă precizări clare privind statutul preotului de la oraş care se poate adapta oricând referitor la stabilirea sa în parohie, (cel puţin o locuinţă cu chirie în cartier se poate găsi relativ uşor) şi statutul preotului din mediul rural care având şi el familie, copii, o soţie care probabil nu arată chiar ca o ”maică preoteasă”, (sintagma mă face să mă gândesc la o persoană în vârstă căreia orice bătrân/bătrână din parohie să-i poată spune maică fără să o ironizeze prin asta) dar care are nevoie de confortul minim al unei locuinţe cu apă curentă, canalizare şi încălzire? (Despre faptul că în mediul rural şcolile lasă de dorit în această perioadă de necontenită tranziţie şi orice om raţional şi-ar duce copilul la o şcoală din cel mai apropiat oraş, nici nu mai vorbim).

Dacă acest statut diferit nu va fi clarificat prin dispoziţii precise ale Sfântului Sinod, prin dispense, acolo unde este cazul, referitoare chiar la libera circulaţie a preotului către şi dinspre familia sa în raport cu parohia, amestecându-se în mod voit problemele unora cu ale celorlalţi, se va menţine în continuare o stare de discriminare flagrantă între preoţii de mir, discriminare cu care nu prea vom putea ajunge în Europa…Cel puţin nu aşa cum declară oficialităţile B.O.R. că am fi deschişi si bucuroşi să ne integrăm acolo. Cu alte cuvinte, devenind realişti, am ridica stigmatul de „navetist” de pe fruntea respectivului preot din mediul rural, admiţând că şi el ar trebui să beneficieze de un tratament cel puţin asemănător cu cel al unui preot de la oraş.

Aici problema gravă nu mi se pare „navetismul”, ci degradarea intelectuală a preotului stabilit în mediul rural, fenomen care va răsfrânge asupra întregii Biserici o vină greu de contracarat. Acest fenomen pe care îl studiez în mod special de câţiva ani buni are strânsă legătură cu prima cauză, anume corupţia universitară care a făcut ca un individ diletant să parcurgă (să cumpere) toate etapele „formării” sale intelectuale, eşuând lamentabil într-un mediu în care astfel „format” nu poate schimba absolut nimic în bine, nicidecum să propovăduiască Evanghelia Domnului Hristos.

Să o luăm sistematic şi să urmărim concret, ce face un preot ajuns undeva într-un sat: nici nu-şi începe bine activitatea şi constată că singura lui sursă de supravieţuire, pe lângă o tarla gospodărită prost de vreo asociaţie agricolă care merge în pagubă, au rămas enoriaşii, de cele mai multe ori, oameni bătrâni şi nevoiaşi. De la aceştia va trebui să perceapă sume de bani pentru serviciile religioase, lucru care va duce urgent la un conflict: „..că sumele sunt prea mari, că e lacom, etc…”. Să vedem cum va sta acel preot cu salarizarea de la stat. După cum ştiţi, parohiile trebuie să plătească lunar şi anual anumite dări către centrul eparhial. Mai trebuie să-şi facă obligatoriu abonamente la nişte reviste şi ziare. Toate aceste sume, împreună cu datoriile către stat pentru salariul preotului, se opresc automat din suma alocată de la stat pentru salarizarea clerului. Deşi ar părea absurd, majoritatea preoţilor de la ţară merg să-şi „primească” salariile aducând de fapt bani de acasă pentru a se putea încheia statul de plată, cu rest de plată în… minus. De ce se întâmplă aşa? Pentru că în tot acest aranjament se petrece un paradox: statul alocă o sumă şi din aceea îşi ia înapoi corespunzător, ce i se cuvine ca datorii aferente salariilor, Biserica îşi ia contribuţia către organul superior precum şi contravaloarea ziarelor şi revistelor despre care v-am amintit, iar preoţii sunt trimişi la uşa enoriaşilor să-şi cerşească salariile! Fac aici o predicţie deloc îmbucurătoare, anume că indiferent cu cât va fi crescut în viitor salariul de la stat pentru clerul slujitor, administraţia bisericească va avea grijă să crească corespunzător sarcinile parohiilor, astfel încât să fie siguri că banii alocaţi de stat vor ajunge în vistieria de la centru, în nici un caz, în buzunarul vreunui preot, drept salariu! De aceea cerşitul pe la uşa enoriaşilor va rămâne o preocupare de căpătâi a preoţimii de pe la noi.

Cuvântul nu e deloc deplasat, numai că cerşitului cu pricina i s-a dat o formă „misionară” spectaculoasă: preotul trebuie să parcurgă un sat plin de noroaie de la un capăt la altul pentru că astfel îşi îndeplineşte „misiunea sacră”. Şi chiar dacă e viscol, dacă este în Ajunul Crăciunului, Ajunul Bobotezei, trebuie să ia troienele în piept ca acum o sută, două sute de ani… iar pentru treaba asta, pentru „că aşa s-a pomenit”, va primi de la fiecare casă, printre cei doi covrigi şi o nucă, nişte bănuţi acolo, cu care sigur nu reuşeşte să-şi facă nici măcar salariul pe o lună. Va „reuşi” în schimb să lase în urma sa suspiciunea generală că s-a pricopsit cu „banul văduvei”! Părinte profesor, ştiţi ce anume scotoceşte de regulă un revizor contabil prin actele unei parohii? Dovada că preotul a luat banul acela din mâna văduvei, că şi l-a însuşit! Că există proba umilinţei în care se găseşte,…nu-i aşa ? Nu vi se pare cinic, grotesc ?!

Cunosc un caz al unui preot care refuza orice plată în asemenea ocazii. Rezultatul nu a întârziat prea mult. In afară de faptul că nu l-a crezut nimeni dintre colegi că n-a luat bani de la enoriaşi, a fost acuzat la revizia financiar-contabilă că nu şi-a constituit venituri la parohie din diversele servicii religioase, fapt care l-a privat de salariu pe mai multe luni la rând.

Şi totuşi, veţi spune: majoritatea preoţilor de la ţară o duc binişor…Dacă credeţi asta mă provocaţi să abordez o altă sintagmă „generoasă”, anume: „preotul gospodar”. Distinse părinte profesor, aţi văzut vreodată cum arată o cocină cu douăzeci de porci într-o curte de preot? Vă spun eu, e o adevărată porcărie! Ştiţi cum arată un preot care vinde în piaţă un camion cu varză? Vă spun eu, ca un adevărat vărzar! Ştiţi ce mirosuri emană un „prea cucernic” după ce a împrăştiat la câmp câteva căruţe cu bălegar ?… Cineva parcă a gândit bine, mai dinainte tot acest scenariu. Neavând alte resurse decât un venit agricol incert şi nişte bătrâni amărâţi de la care pur şi simplu n-ai ce să pretinzi, ai de ales: pleci sau rămâi. Pleci undeva unde poţi să-ţi păstrezi reperele spirituale spre care aspiri, sau rămâi şi te transformi în porcar, văcar, vărzar…etc, nutrind speranţa că poate, doar copiii tăi vor reuşi să scape de această damnare. Distanţa între dorinţa de a-ţi crea un suport material omenesc şi complacerea în derizoriu este foarte mică. Mulţi nici nu-şi dau seama când au parcurs-o pentru că îşi pervertesc percepţiile între vaca cu lapte şi scroafa cu purcei. Lectură? Studiu teologic? Elevaţie spirituală? „Legăturile permanente cu credincioşii, -vă citez- întâlnirea zilnică cu ei, interesul pentru problemele şi preocupările lor…”? Ar fi culmea să-i mai rămână timp pentru aşa ceva celui cu porcii, sau cu varza, sau cu bălegarul. De fapt, ierarhul locului ştie bine unde a trimis, pe cine a trimis şi de ce a trimis. Părinte profesor, în mintea celor care v-au îndemnat să scrieţi articolul în discuţie, preotul de la ţară trebuie să devină un ţăran agricultor! Să fie un exemplu de lucrător cu sapa, cu coasa, să fie văzut cum pleacă la câmp cu uneltele la spinare să-şi strângă fânul. Asta se vrea de la el! Să stea acolo în parohie, în sat, între porci şi vaci şi să capete mirosul lor. Cum şi-ar mai ridica astfel glasul, când grijile lui sunt acelea ale unui porcar, văcar, etc.?! De problemele Bisericii are cine să se ocupe, nu-i aşa? el să-şi vadă de păcatele sale…Îmi povestea cineva că odată, în protoieria de care aparţinea, a ascultat un dialog şocant: protopopul, el însuşi un porcar-văcar de frunte, făcea un clasament împreună cu câţiva confraţi mai apropiaţi, tocmai pe această temă. Criteriile ierarhizării vredniciei preoţeşti erau tocmai numărul de porci, de vaci, cantitatea de grâu, de porumb, de poame şi de fân agonisită, etc. Preotului care mi-a povestit acestea, nu i-a venit sa-şi creadă urechilor. Abia atunci şi-a dat seama cât de “nevrednic” putea să fie. S-a retras ruşinat, ştiind bine că prin curtea lui bătea vântul, că singurul său avut de fapt erau cărţile din bibliotecă – în acest caz, lucru neinteresant…

Intr-adevăr, stabilirea în parohie este o condiţie la hirotonire. V-am reamintit (sunt sigur că sunteţi la curent cu toate acestea) cine se stabileşte de fapt în parohii şi cu ce anume se îndeletnicesc. Totuşi, de ce anume doreşte ierarhia ca preotul de la ţară să devină ţăran agricultor? Dacă ducem raţionamentul până la capăt, am înţelege că acesta este un deziderat complex. Pentru că un om împovărat de atâtea griji, împovărat poate de propria sa poftă de pricopseală, nu mai gândeşte. El munceşte. Ştiţi, sloganul: „noi muncim, nu gândim!” Un om care are astfel de îndeletniciri, e întotdeauna supus, nu prezintă nici un fel de pericol. Dacă mai are şi nişte vicii acolo, nişte păcate omeneşti, cu atât mai bine. „E din popor”. Îl va iubi „poporul”. Şi aparenta credinţă despre care ar trebui de fapt să discutăm, este garantată de „pastoraţia” inedită pe care un preot cu douăzeci de porci în cocină, o poate face.

Cu riscul de a vă întrista şi mai mult, vă reamintesc faptul că sunt deja notorii o sumedenie de cazuri în care preoţi de-ai noştri au fost implicaţi în tot felul de scandaluri sexuale, care mai de care mai spectaculoase. N-aş dori să le enumăr acum, însă vă întreb, cum e posibil ca un individ cu asemenea patimi să „zburde” vesel prin Biserica Ortodoxă Română ? Chiar nu se găseşte cineva să facă ordine în această privinţă, tocmai în instituţia care propovăduieşte morala creştină?!

Am analizat îndelung şi noi acest aspect nevralgic al actului pastoral, găsind împlacabil că avem de-a face cu un fenomen de-a dreptul stupid: din lipsă de duhovnici autentici, din motive pur şi simplu administrative, pentru ca în fiecare parohie să aibă cine „să lege şi să dezlege”, de regulă, atunci când un preot este numit pe post, i se dă şi atributul de duhovnic. Acum, îmi imaginez un băieţandru care iese din seminarul teologic şi intră la facultate sperând că numai după vreo doi ani de teologie, dacă îşi găseşte o consoartă, poate să acceadă la altar, să ceară hirotonirea şi să ia în primire o parohie. Acesta, dacă se mişcă repede, poate ajunge preot pe undeva şi pe deasupra, după cum am arătat şi duhovnic. Vă imaginaţi un tânăr de 22 de ani care încă nu prea ştie cum e cu viaţa de familie, spovedind o femeie de 30-40 de ani? Vreuna care, cine ştie ce patimi duce cu ea şi care vine la „spovedit” tocmai pentru că „părinţelul e tânăr şi frumuşel foc”?… Nişte medici de specialitate ar spune că tânărul acela încă nu e lămurit din punct de vedere hormonal, încă nu ştie pe ce lume se află şi nu e nevoie de Freud ca să înţelegem că n-avem ce să căutăm cu el în preoţie! Ştiţi câţi preoţi din aceştia însuraţi în pripă sunt la ora asta în divorţ sau chiar divorţaţi demult? Nu vă spun pentru că puteţi cere părintelui C. Pârvu centralizatorul de la cabinetul domniei sale. Spun doar atât: preoţia trebuie dată la maturitate! Maturitatea deplină care presupune vârsta maturităţii unei căsnicii trainice, încercate de-a lungul câtorva ani buni. Eu consider că un viitor preot trebuie să aibă în spate vreo zece ani de căsnicie împreună cu aceea, alături de care doreşte să înceapă noua sa existenţă de slujitor al lui Dumnezeu. Dacă tânărul aspirant se căsătoreşte la 22 de ani, să nu cuteze să intre în cler până la 32 de ani. Dacă până atunci şi-a dovedit sieşi şi celorlalţi că este un om adevărat, dacă şi-a înfrânt din patimi, dacă este pregătit, să ceară abia atunci preoţia. Până acolo sunt multe alte lucruri trebuincioase pe care poate să le împlinească. Despre asta ar merita să scrieţi în „Vestitorul Ortodoxiei” !

Distinse părinte profesor, făcând bilanţul ultimelor pagini, observ că am atins încă un subiect pe care eu îl consider cea de-a treia cauză a dezastrului moral din Biserică, situaţie ce implică şi navetismul preoţesc, anume dependenţa financiară a preotului de credincioşi, banul în locaşurile de cult.

Cu ceva vreme în urmă am efectuat un studiu la nivelul parohiilor dintr-o comună din Olt. Scopul studiului, printre altele a fost şi acela de a stabili dacă preotul, pe lângă activitatea obişnuită legată de misiunea pastorală, mai prestează şi alte activităţi extraprofesionale (extramisionare). Deşi studiul se află sub un regim de confidenţialitate, vă pot dezvălui totuşi ceea ce am constatat la acest capitol: şase parohii în comună; opt preoţi- cinci absolvenţi de facultate de teologie, trei încă studenţi; patru navetişti (în accepţiunea pe care şi dumneavoastră o formulaţi), patru stabiliţi în parohii, dintre care numai doi erau fii ai satului. Dintre cei patru navetişti, pe care i-am abordat încă de la început, doi profesau pe lângă preoţie şi alte activităţi în cadrul unor instituţii. Unul având şi licenţă de inginer în construcţii, lucra pentru o societate comercială de profil, câştigând, după cum afirma, suficient pentru a-şi putea întreţine familia şi a putea merge şi în parohie la sfârşit de săptămână. Al doilea preda şi religie la o şcoală generală din oraşul apropiat. Câştiga insuficient pentru a-şi putea întreţine soţia şi cei doi copii minori cu care locuia acolo în oraş. Venitul din parohie, am dedus, îi acoperea nevoile financiare, dar ca şi în alte două cazuri din aceeaşi comună, se afla în conflict cu enoriaşii pentru că impusese taxe prea mari la diversele servicii religioase. Ceilalţi doi preoţi navetişti erau privatizaţi. Unul deţinea o spălătorie auto în oraş, celălalt ţinea un mic magazin împreună cu soţia. Şi unul şi celălalt s-au declarat nemulţumiţi de ceea ce câştigau, dar au ţinut să precizeze că refuză să impună taxe cu sila enoriaşilor din parohiile unde slujesc, preferând să muncească în acel fel pentru întreţinerea familiilor lor.

Preoţii stabiliţi în mijlocul enoriaşilor prezentau starea următoare: cei proveniţi chiar din parohiile pe care le păstoreau se ocupau cu agricultura. La ei am găsit situaţia pe care v-am descris-o mai sus. Doar cel care deţinea porci poseda tractor şi, în parohie lumea îl cunoştea mai mult drept tractorist decât preot pentru că toată săptămâna presta lucrări agricole la câmp cu utilajele din dotare. Celălalt, tot fiu al satului unde păstorea, creştea vite şi cultiva zarzavat. Ajutat de părinţi, îşi construise şi o casă deosebită între celelalte din sat. Problema celor doi însă erau taxele mari pe care le puseseră la biserică şi din acest motiv, cu unii enoriaşi se găseau în conflict deschis, unul fiind chiar reclamat în mai multe rânduri pentru avariţie. Cele mai interesante cazuri însă, sunt ceilalţi doi preoţi stabiliţi, aşa cum au promis la hirotonire, în parohii. (Ei sunt colegi cu ceilalţi doi privatizaţi, ajunşi acolo în postul II). Primul a debutat locuind cu chirie la o bătrână din sat, iar după ce bătrâna a decedat, a reuşit să cumpere de la familia acesteia, la un preţ bun casa cu gospodăria. Banii pentru această tranzacţie i-a obţinut lucrând ca zidar şi fierar betonist în comună unde are un renume bun în această privinţă, fiind recunoscut ca băiat priceput la toate. Celălalt a fost mai norocos. Biserica avea casă parohială. Totuşi, fiind o fire docilă şi cu multă jenă pentru activitatea pastorală ce implică plăţi de la credincioşi, preferă să taie lemne cu drujba, unor taxe mari impuse credincioşilor. Lumea îl iubeşte, nu pentru că ar avea copii deştepţi sau pentru că soţia lui, ”maica preoteasă” ar fi o credincioasă de excepţie (nu frecventează biserica decât la sărbători mari- profesează ca educatoare în comună, făcând naveta 7 km), ci pentru că „e băiat sărac” după cum îl compătimesc enoriaşii. Ceea ce este frapant în cazul ultimilor doi este că în parohiile lor nu erau percepuţi ca fiind preoţi, ci ca nişte „băieţi de treabă”, „buni meseriaşi”!…

Finalizez aici dezvăluirile din studiul meu în speranţa că v-am făcut o oarecare imagine asupra stării de fapt. Concluziile pot fi trase uşor, dar în esenţă problema rămâne. Anume cauza unui asemenea fel anormal de a face pastoraţie, este pe lângă lipsa de chemare pe care cel puţin şase dintre protagoniştii mei o vădesc neîndoielnic, dependenţa financiară de credincioşi, situaţie ce trimite preotul în precaritate, iar Bisericii îi procură o faimă îngrijorătoare.

Deşi nominalizată ca fiind a treia dintre cauzele puse în discuţie, aceasta de pe urmă, trebuie să recunoaşteţi, le generează în mod diabolic pe celelalte două! Dacă un om de proastă calitate bate la uşa unei facultăţi de teologie, el ştie că odată ajuns preot trebuie să pună jugul financiar pe viitorii enoriaşi ca să-şi recupereze banii cu care a corupt întregul personal didactic al acelei facultăţi de-a lungul anilor „de studiu”, şi nu în ultimul rând „donaţia” pretinsă de staff-ul administrativ la obţinerea parohiei. In plus, el ştie că preoţimea de la oraş este favorizată financiar (mai multe cununii şi botezuri, etc) şi în tot ceea ce va face pe viitor nu va avea în vedere decât să poată cândva să pună mâna pe o parohie „grasă” la oraş…

Ce trebuie făcut la acest capitol? Soluţii? Poate ni le spun pr. Constantin Pârvu şi pr. dr. Augustin Rusu, dacă le vine ceva în minte. Dacă nu au nici o soluţie, poate că ar fi timpul să se ocupe cu altceva, iar B.O.R. ar trebui să-şi schimbe total viziunea asupra modului în care îşi selecţionează staff-ul administrativ. Este interesant de analizat la nivelul Sfântului Sinod nu „navetismul preoţesc” ci, cum ar trebui procedat ca preotul să primească o remuneraţie decentă în parohia pentru care a fost hirotonit, degrevând bieţii enoriaşi de dările de tip feudal la care sunt acum supuşi. Un preot adevărat (adică un om cu bun simţ, un om responsabil) nu va practica navetismul dacă ştie că pentru reala sa activitate pastorală este remunerat corespunzător. Şi dimensiunea acestei plăţi o ştie fiecare după măsura jertfelniciei sale. La ceea ce sunt acum supuşi preoţii, îndeosebi cei din mediul rural, nu se mai cheamă jertfelnicie ci prostituţie intelectuală!

Ar fi de asemenea interesant de analizat în Sinodul de la Bucureşti cum poate o instituţie de dimensiunea B.O.R. să se autofinanţeze, fără să utilizeze pentru asta personalul clerical, ci unul special pregătit pentru aşa ceva. Poate că ar fi cazul să se umble puţin şi la programa de învăţământ, să se re-evalueze oportunitatea fiinţării pe teritoriul naţional a atâtor facultăţi de teologie, unele de-a dreptul ridicole. Regretatul părinte Petrică David, cu care am avut onoarea şi plăcerea să mă întreţin îndelung în discuţii, în multe ocazii, îmi spunea odată (probabil a mai spus-o şi altora), că ierarhii noştri actuali, prin tolerarea proliferării acestei mase de neaveniţi în preoţie „au aranjat Biserica pentru o sută de ani”!… Ce ziceţi părinte profesor, avea dreptate fostul dumneavoastră coleg?

Închei aici obositoarea mea scrisoare în nădejdea că Bunul Dumnezeu va deschide minţile celor care diriguiesc treburile Bisericii Sale şi o va izbăvi pe ea de impostura, ridicolul şi precaritatea în care au ajuns unii slujitori, prea mulţi nechemaţi.

Vă doresc multă sănătate.

Cu stimă,
Alexandru Mihail Cernat
28 noiembrie 2006