Papa Benedict XVI în serviciul lui George W. Bush

de Uri Avnery *

DIN ZILELE CÂND împăraţii romani aruncau creştinii la lei, relaţiile dintre împăraţi şi conducătorii Bisericii au suferit multe schimbări.

Constantin cel Mare, devenit împărat în anul 306 – acum exact 1700 de ani – a încurajat practicarea credinţei creştine în imperiu, incluzând Palestina. Secole mai târziu, biserica s-a scindat în Biserica Răsăriteană (Ortodoxă) şi Biserica Apuseană (Catolică). În apus, episcopul Romei şi-a luat titlul de Papă, cerând de la împărat să-i accepte superioritatea.

Lupta dintre împăraţi şi papi a jucat un rol central în istoria europeană, a cunoscut suişuri şi coborâşuri şi a divizat popoarele. Unii împăraţi au înlăturat sau exilat câte un papă, unii papi au demis sau excomunicat câte un împărat. Unul dintre împăraţi, Henry IV, „a mers pe jos la Canossa”, aşteptând trei zile desculţ în zăpadă în faţa castelului papei, până ce papa a binevoit să anuleze excomunicarea.

Dar au fost vremuri când împăraţii şi papii au trăit în pace unii cu alţii. Astăzi suntem martori unei astfel de perioade. Între Benedict XVI, prezentul papă şi George Bush II, prezentul împărat, există o minunată armonie. Discursul papei din ultima săptămână, care a stârnit o furtună în întreaga lume, s-a potrivit bine cu cruciada lui Bush împotriva „Islamofascismului”, în contextul „ciocnirii civilizaţiilor”.

În lectura sa la o universitate germană, al 265-lea papă a descris ceea ce el a văzut ca o diferenţă imensă între creştinătate şi islam: în timp ce creştinătatea este bazată pe raţiune, islamul o neagă. În timp ce creştinii văd logica în acţiunile lui Dumnezeu, musulmanii neagă că ar exista vreo logică în acţiunile lui Allah.

Ca iudeu ateu, nu intenţionez să intru în conflictul acestei dezbateri. Este mult dincolo de modesta mea competenţă să înţeleg logica papei. Dar nu pot trece cu vederea un pasaj ce mă preocupă ca cetăţean israelian trăind în apropierea graniţei acestui „Conflict între civilizaţii”.

Pentru a demonstra lipsa raţiunii în Islam, papa afirmă că profetul Muhammad a ordonat discipolilor săi să răspândească religia lor cu ajutorul sabiei. Conform papei, aceasta ar fi absurd, deoarece credinţa se naşte în suflet, nu în trup. Cum ar putea sabia influenţa sufletul?

Pentru a-şi susţine cauza, papa a citat – dintre toţi oamenii – un împărat bizantin, care a aparţinut bineînţeles Bisericii Răsăritene concurente. La sfârşitul secolului al XIV-lea, împăratul Manuel II Paleologus a spus la o dezbatere pe care a avut-o – sau aşa spune el (întâmplarea e sub semnul întrebării) – cu un cărturar musulman persian anonim. În controversa fierbinte, împăratul (conform spuselor sale) a aruncat următoarele cuvinte adversarului său:

Arată-mi doar ce a adus nou Mohammed, şi vei găsi doar răutate şi barbarie, la fel ca şi porunca de a răspândi cu sabia credinţa de el predicată.

Aceste cuvinte dau naştere la trei întrebări: (a) De ce împăratul le-a rostit? (b) Sunt ele adevărate? (c) De ce prezentul papă le-a citat?

Când Manuel II şi-a scris tratatul, era conducătorul unui imperiu muribund. El a preluat puterea în 1391, când rămăseseră doar câteva provincii din odată strălucitul imperiu. Şi acestea erau deja sub ameninţarea turcească.

În acea perioadă, turcii din Imperiul Otoman ajunseseră la malurile Dunării. Cuceriseră Bulgaria şi nordul Greciei şi învinseseră de două ori armatele trimise în ajutor de Europa pentru a salva Imperiul Răsăritean. Pe 29 mai 1453, doar la câţiva ani de la moartea lui Manuel, capitala sa Constantinopol (actualul Istambul) a căzut în mâna turcilor, luând sfârşit imperiul ce a durat mai mult de o mie de ani.

În timpul regimului său, Manuel a făcut înconjurul capitalelor europene într-o încercare de a primi ajutor. A promis să reunească Biserica. Nu există îndoială că a scris tratatul său religios pentru a incita ţările creştine împotriva turcilor şi pentru a le convinge să pornească o nouă cruciadă. Scopul a fost practic, teologia a servit intrigii politice.

În acest sens, citatul serveşte exact solicitărilor prezentului împărat George Bush II. Şi el vrea să unească lumea creştină împotriva „Axei Răului” mai ales musulmane. Mai mult decât atât, turcii bat din nou la poarta Europei, de data asta paşnic. Este bine cunoscut că papa susţine forţele care se împotrivesc intrării Turciei în Uniunea Europeană.

Este vreun adevăr în controversa lui Manuel?

Papa însuşi a atras atenţia. Cunoscut fiind ca un teolog serios, nu şi-ar putea permite să falsifice textele. De aceea a admis că Qur’an interzice în mod specific răspândirea credinţei cu forţa. El a citat al doilea capitol (Sura), versetul 256 (stranie greşeală pentru un papă, se referea la versetul 257) care spune: „În privinţa credinţei nu trebuie să fie nici o constrângere.”

Cum poate cineva să ignore o formulare atât de clară? Papa deduce cum că această poruncă a fost hotărâtă de profet la începutul carierei sale, pe când era încă slab şi fără autoritate, dar mai târziu, a comandat folosirea sabiei în slujba credinţei. Un astfel de ordin nu există în Qur’an. Este adevărat că Muhammad a făcut apel la folosirea sabiei în războiul său împotriva neamurilor potrivnice – creştini, iudei şi alţii – în Arabia, când şi-a făurit statul său. Dar acela a fost un act politic, nu unul religios; o luptă în principiu pentru teritoriu, nu pentru răspândirea credinţei.

Iisus Hristos a spus: „Îi veţi recunoaşte după roadele lor”. Felul în care Islamul a tratat alte religii trebuie judecat după un simplu test: cum s-au comportat stăpânitorii musulmani mai mult de o mie de ani, când au avut puterea „să răspândească credinţa cu sabia”?

Ei bine, exact asta nu au făcut.

Timp de multe secole musulmanii au stăpânit Grecia. Au devenit grecii musulmani? A încercat cineva să-i islamizeze? Din contră, creştinii greci au ocupat cele mai înalte poziţii în administraţia otomană. Bulgarii, sârbii, românii, ungurii şi alte naţiuni europene au trăit într-o vreme sau alta sub stăpânire otomană şi s-au ţinut de credinţa creştină. Nimeni nu i-a obligat să devină musulmani şi toţi dintre ei au rămas creştini devotaţi.

Adevărat, albanezii s-au convertit la islam şi la fel au făcut şi bosniacii. Dar nimeni nu a pretins că ei au făcut aceasta prin constrângere. Au adoptat Islamul pentru a dobândi favoruri din partea regimului şi a se bucura de avantaje.

În 1099, cruciaţii au cucerit Ierusalimul şi au masacrat după bunul plac locuitorii săi musulmani şi iudei în numele dulcelui Iisus. La acea vreme, 400 de ani de la ocupaţia Palestinei de către musulmani, creştinii erau încă majoritari în ţară. De-a lungul acestei lungi perioade, nici un efort nu a fost făcut pentru a li se impune Islamul. Doar după alungarea cruciaţilor din ţară, majoritatea locuitorilor au început să adopte limba arabă şi credinţa musulmană – şi ei au fost strămoşii majorităţii palestinienilor de azi.

Nu există oricum evidenţă a vreunei încercări de a impune Islamul iudeilor. După cum este bine cunoscut, sub stăpânirea musulmană iudeii din Spania au trăit o perioadă înfloritoare de care nu s-au bucurat nicăieri până aproape de timpul nostru. Poeţi ca Yehuda Halevy au scris în arabă, la fel ca şi faimosul Maimonides. În Spania musulmană, iudeii erau miniştri, poeţi, oameni de ştiinţă. În oraşul Toledo, erudiţi creştini, iudei şi musulmani au lucrat împreună şi au tradus texte ştiinţifice şi filozofice greceşti, antice. Aceea a fost într-adevăr Epoca de Aur. Cum ar fi putut fi aceasta posibil, dacă profetul ar fi ordonat „răspândirea credinţei cu sabia”?

Ce s-a întâmplat după aceea este cu atât mai important. Când catolicii au recucerit Spania de la musulmani, au instituit un regim de teroare religioasă. Iudeilor şi musulmanilor li s-a prezentat o alegere nemiloasă: să devină creştini, să fie masacraţi ori să părăsească ţara. Şi unde au avut scăpare sutele de mii de iudei, ce au refuzat să-şi lepede credinţa? Aproape toţi dintre ei au fost primiţi cu braţele deschise în ţările musulmane. Iudeii Sephardi (spanioli) s-au stabilit peste tot în lumea musulmană, din Maroc în vest până în Irak în est, din Bulgaria (pe atunci parte a Imperiului Otoman) în nord până în Sudan în sud. Nicăieri nu au fost persecutaţi. Nu au cunoscut nimic din torturile inchiziţiei, condamnările la moarte prin ardere pe rug (auto-da-fe), pogromurile, teribilele expulzări în masă ce au avut loc aproape în toate ţările creştine, până la Holocaust.

De ce? Pentru că Islamul interzice orice persecuţie a „Poporului din Carte” (poporul biblic al lui Israel ce a primit revelaţia de la Dumnezeu). În societatea islamică, un loc aparte a fost păstrat pentru iudei şi creştini. Ei nu se bucurau chiar pe deplin de aceleaşi drepturi, dar aproape. Ei aveau de plătit un impozit special de persoană, dar erau scutiţi de serviciul militar - un aranjament pe placul multora dintre iudei. Se spune că domnitorii musulmani se încruntau la orice încercare de convertire a iudeilor la Islam chiar şi prin convingere cu blândeţea – pentru că aceasta aducea după sine pierderea taxelor.

Orice iudeu onest care cunoaşte istoria poporului său nu poate simţi decât multă ecunoştinţă faţă de Islam, care a protejat iudeii timp de cincizeci de generaţii, pe când lumea creştină a persecutat iudeii şi a încercat de multe ori „cu sabia” să-i abată de la credinţa lor.

Povestea despre „răspândirea credinţei cu sabia” este o legendă dăunătoare, unul din miturile ce s-au răspândit în Europa în timpul marilor războaie împotriva musulmanilor – recucerirea Spaniei de către creştini, cruciadele şi respingerea turcilor, ce aproape cuceriseră Viena. Bănuiesc că şi germanul papă, crede sincer în aceste scorneli. Aceasta înseamnă că liderul lumii catolice, care este un teolog creştin renumit, nu face efortul să studieze istoria altor religii.

De ce a rostit aceste cuvinte în public? Şi de ce acum?

Nu le putem privi decât pe fundalul noii cruciade a lui Bush şi a suporterilor săi evanghelişti, cu sloganurile sale „Islamofascism” şi „războiul global împotriva terorii”- când „terorism” a devenit sinonim cu musulmanii. Pentru manipulanţii lui Bush, aceasta este o încercare cinică de a justifica dominaţia resurselor mondiale de petrol. Nu ar fi pentru prima dată în istorie, când mantia religioasă este desfăşurată pentru a acoperi goliciunea intereselor economice; şi nu ar fi pentru prima dată, când o invazie devine o cruciadă.

Cuvântarea papei se potriveşte acestui efort. Cine poate spune dinainte înfricoşătoarele consecinţe?

—
* Uri Avnery este un autor şi activist israelian. El este în fruntea mişcării de pace israeliene, “Gush Shalom”. Traducere si adaptare de Liviu Nănău