„Când eşti închis fără nici o vinovăţie, te rogi pentru păcatele celor care te-au judecat, te-au condamnat, te-au închis. Să ierţi poate fi o atitudine.”

A. Isidor

Motto: „Şi deasupra capului I-au pus vină Lui scrisă…” (Matei 27, 37); „Fiindcă eu prin lege i-am murit legii, pentru ca să-I trăiesc lui Dumnezeu: m-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine; ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc întru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m-a iubit şi pe Sine Însuşi S-a dat pentru mine” (Galateni 2, 19,20).

UN OM deştept şi sincer a făcut următoarea remarcă: Cine vrea să facă un lucru, acela găseşte mijloace, iar cine nu vrea, găseşte scuze. Continuarea ideii ar suna aşa: Cine vrea să prezinte pe cineva drept binefăcător al omenirii, acela îi găseşte numai calităţi, iar cine vrea să-l prezinte drept răufăcător, acela îi găseşte (la nevoie le fabrică, dacă acestea nu există în realitate, aşa cum mineriada mediatică a transformat un preot al lui Hristos în criminal, cu complicitatea ierarhilor Bisericii – n. red.) numai defecte. În lipsa calităţilor şi defectelor reale, acestea sunt fabricate în mod artificial şi prezentate publicului prin mass-media. Chiar dacă se dovedeşte, ulterior, că aceste calităţi şi defecte nu sunt reale, totuşi efectul este mare, căci mulţi vor rămâne cu prima informaţie, care apoi va deveni o prejudecată puternică. „Şi la urmă, vai, bârfitul, e ca mort nenorocitul; de opinia mulţimii e pe veci înmormântat”, se cântă în celebra Arie a calomniei din Opera Bărbierul din Sevilia a lui Rossini. După ce a fost fezandat bine de presă, subiectul este oferit justiţiei omeneşti, care după legi care în faţa lui Dumnezeu nu fac nici „cât o cârpă lepădată” vor organiza o mascaradă de proces cu o decizie deja luată dinainte şi oferită gloatei spre delectare, ca odinioară în circurile romane.

La fel s-au petrecut lucrurile şi cu Preacuviosul Părinte Daniel Corogeanu şi cu preacuvioasele maici de la Mănăstirea Tanacu – pentru ei mărturiseşte Părintele Gheorghe Calciu, din veşnicie, care spune „ei sunt şi rămân preacuvioşi”. La fel arată şi Ierom. Savatie Baştovoi, care spune, despre dezbrăcarea anticanonică a călugărilor: „Episcopul putea să-i retragă părintelui [Daniel Corogeanu] preoţia, dar nu şi făgăduinţele monahale care sunt date în faţa lui Dumnezeu în veac. Monahismul este legământ de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi nu poate fi luat de nimeni. Nimeni nu poate lua cuiva dreptul la pocăinţă, nici episcopul, nici patriarhul, nici Sinodul, nici cetele îngereşti” (Protos. Savatie Baştovoi – www.daniilsihastrul.ro) – condamnaţi acum la închisoare pe termene cuprinse între 5 şi 14 ani (14 ani Părintele, opt ani Maica stareţă, iar celelalte măicuţe câte cinci ani fiecare), când Sinodul s-a plecat în faţa presei dezlănţuite şi s-a grăbit să-şi arunce slujitorii „despuiaţi de orice protecţie eclesială în circul cu fiare” (Pr. Gh. Calciu +2006).

Această practică (prigonirea şi lipsirea de protecţie eclesială, din laşitate sau/şi din răzbunare) nu este nouă ierarhilor, de ieri şi de azi ai bisericii. Ne putem gândi la Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigore Palama, la Sf. Marcu Mărturisitorul şi Sf. Nectarie de la Eghina, la Sf. Ioan Maximovici, ca să cităm doar câteva nume a celor prigoniţi de-a lungul veacurilor, tocmai de cei care ar fi trebuit să le fie scut şi apărare; apoi, în secolul XX sau mai precis în a doua jumătate a acestuia: Ieroschim. Daniil Tudor, Pr. Ilarion Argatu (acestuia i s-a făcut de trei ori dosar de caterisire, din obedienţă la comanda politică dar şi din dorinţa de răzbunare), Pr. Ilie Lăcătuşu, Pr. Gheorghe Calciu, ş.a. Mai aproape de zilele noastre Ierom. Calistrat de la Bârnova, Protos Iustin Pârvu – asupra căruia a avut loc o tentativă de asasinat, dejucată de Dumnezeu şi puterile cereşti; făptuitorul a fost declarat bolnav psihic şi a rămas în libertate, cum este şi acum – şi iată acum, Ierom. Daniel Corogeanu. Şi toţi au avut aceeaşi vină: au slujit lui Hristos cu rugăciunea, cu fapta şi cu cuvântul biciuind şi alungând diavolii, iar aceştia, la rândul lor, caută să-i piardă cu orice chip.

De fapt, din Cazul Tanacu, cum a fost numit de media, se pot trage o sumă de învăţăminte şi se nasc o seamă de întrebări. Una dintre acestea ar fi: unde este iubirea faţă de aproapele, iertarea şi mustrarea cu blândeţe a ierarhilor? Ori Mântuitorul spune clar: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu ce vi s-a dat în seamă, veghind asupra ei nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, nu pentru câştig ruşinos nu ca şi cum aţi fi stăpânii celor ce v-au căzut la sorţi, ci voi făcându-vă pildă turmei” (I Petru 5, 2-4). La vreme, după faptele lor vor primi plata şi nu pentru că nu au cercetat pe cel aflat în temniţă, ci pentru că au aruncat în temniţă un preot nevinovat, pentru că „Aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră” (Mt. 15, 6). Şi dacă Părintele Daniel a şi greşit nu se cuvenea oare a împlini cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care zice „daţi-mi un preot care a greşit ca să-l acopăr cu mantia mea”?

Pe de altă parte sinodali şi ierarhii – sau cel puţin o parte a acestora, fiindcă nu putem generaliza – transmit un mesaj clar: preoţii şi monahii care nu se supun imperativelor timpului actual, integrarea în imperiul antihistului (a se citi Uniunea Europeană) şi erezia ecumenistă, care iată merg mână în mână, vor fi aruncaţi fără milă fiarelor, fără ca aceştia [ierarhii Bisericii] să mişte un deget, în afară poate de cel gros îndreptat în jos, care în limbajul arenelor romane înseamnă condamnarea; la închisoare în ziua de astăzi, dat fiind că pedeapsa cu moartea a fost abolită în gubenie (după integrare România a devenit gubenie unională) la noi.

Din altă perspectivă putem să ne gândim că Dumnezeu, în iconomia lui, s-a gândit să-l încerce pe Părintele Daniel ca pe argint, „ca pe argintul lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori” (Psalmi 11, 6). „Când eşti închis pentru o vinovăţie reală, te rogi pentru păcatele tale. Le gândeşti, le evaluezi, regreţi… Dar când eşti închis fără nici o vinovăţie, te rogi pentru păcatele celor care te-au judecat, te-au condamnat, te-au închis. Să ierţi poate fi o atitudine”, ne învaţă Părintele Iustin, iar noi trebuie să reflectăm şi să înţelegem aceste cuvinte…

Iar în aceste vremuri de mare tulburare şi cădere duhovnicească Dumnezeu a rânduit, în marea Lui milă şi înţelepciune, să-şi pună deoparte preoţi pentru vremurile de prigoană ce se arată pentru mărturisitorii lui Hristos. Părintele Iustin spune că Dumnezeu a îngăduit să fie arestaţi atâta mulţime de preoţi în anii de prigoană comunistă, pentru că poporul dreptcredincios, aflat în închisori şi lagăre, daţi la chinuri şi moarte, avea nevoie de preoţi să le slujească. După cum vedem istoria se repetă şi, pentru că uităm şi nu învăţăm din greşelile trecutului „lăsăm răul în lume, îl lăsăm să se repete”…