preot Lucian Grigore

ANUMITE CERCURI bisericeşti şi mai puţin bisericeşti aşteaptă de foarte mult timp să se petreacă un reviriment în Biserică. Ascultam zilele trecute o dispută pe tema dacă a existat sau nu a existat un moment ‘89 în viaţa Bisericii. Tema e inepuizabilă. Rămâne în studiu. Cert este că preşedintele ţării recunoaşte umil eşecul clasei politice în relaţia cu poporul român, apreciind ca valabilă soluţia adoptată de Biserică în relaţie cu acelaşi popor, de unde avem a decela asupra consensului că în Biserică nici n-ar fi nevoie de vreun moment ca cel reclamat de disputa sus amintită. Să admitem că pe mai departe rămân valabile accentele dictatoriale, centraliste, despotismul mistico-administrativ, secularismul unei rutine liturgice cu semnificaţii ambalate în cutii pe care scrie „fragil”, discursurile super-o-ficiale despre natura ascultării (a se citi supunere), a smereniei (notăm umilinţă), promovate insistent de o elită gudurătoare, linguşitoare, bine antrenată să-şi protejeze funcţiile şi locurile de întâietate la ciolaniada românească postdecembristă ?!

Nu! Aşa ceva nu mai poate rezista încă! Suntem suficient de capabili să înţelegem că însăşi vremea, adică rigoarea timpului, ne cheamă la o altfel de aşezare în pagină a lucrurilor. Biserica îşi anunţă condescendent potenţialul de coordonare cu statul, deşi încă acest gen de coordonare nu devoalează sub nici un aspect subordonarea ei mascată sub disponibilitatea autorităţii seculare de a oferi salarii clerului. Mai pe înţeles spus, e limpede pentru oricine că cine te plăteşte acela te stăpâneşte. Puţini ştiu însă că ritualul semnării statului de plată înseamnă pentru preoţii din mediul rural în special să completeze o formularistică neacoperitoare în realitate. Adesea semnătura de primire este însoţită de chitanţele privitoare la reţinerile cuvenite salarizării, cote, impozite, şi alte cotizaţii. Pentru foarte mulţi dintre fraţii noştri preoţi ziua de salariu este practic ziua executării viramentelor către fondul de impozitare şi fondurile aferente pensiei, sănătăţii etc… Aşa ceva nu înseamnă salarizare de la stat! Mai degrabă este procedura mascării sumei de impozitare sub forma unor instrumente contabile de predare-primire. Statul nici nu dă, nici nu primeşte. Se semnează însă actele care certifică anume faptul că ne dă atât cât primeşte.

Lucrul acesta îl cunosc foarte bine confraţii noştri care în ziua de salariu nu pleacă de la protoierie cu mai mulţi bani în buzunar decât cei cu care au venit de acasă. Cert este că preotul a rămas pe mai departe şi după `89 la cheremul unei relaţii pecuniare directe cu credinciosul, sistem cât se poate de vătămător pentru imaginea lui şi pentru demnitatea preoţiei în general.

Dacă în regimul comunist, sub masca unei inerţii tradiţionale, preotul a fost lăsat de izbelişte în seama „negocierii” veniturilor sale cu proprii credincioşi, această nenorocire s-a perpetuat şi după revoluţie încoace, nedorind nimeni să sesizeze acest aspect fundamental: preotul (cu sau fără studii universitare) este în continuare un cerşetor public, care îşi hrăneşte familia din „obolul” credincioşilor, pe principiul fundamentat biblic: „cine munceşte la altar de la altar să mănânce!” si „să nu legi gura boului care treieră”! Vă rog să notaţi că la altar nu se mănâncă bani, ci Sfânta Împărtăşanie, dar pe de altă parte să observaţi că preoţii au şi ei, ca oricare om de pe lume, nevoi financiare fireşti, au copii de întreţinut şi familii de susţinut.

În ultima vreme, chiar cu câteva săptămâni înainte de trecerea în veşnicie a precedentului patriarh, s-a pus în discuţie la nivelul centrelor eparhiale noul statul al Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod cerând în teritoriu o largă participare la lucrarea de înnoire a acestui Statut. Unul dintre principiile de organizare administrativă a Bisericii este principiul teritorial conform căruia unităţile administrativ teritoriale bisericeşti sunt chemate să-şi definească graniţele în limitele graniţelor administrative civile existente. În sensul acesta, volumul de servicii este distribuit personalului ecleziastic convertind în exprimare fiscală relaţia preot / număr de credincioşi. Adică o parohie cu un anumit număr de familii de credincioşi intra într-o anumită categorie (de profit), alta cu alt număr în altă categorie. În funcţie de ierarhia valorică astfel stabilită, era în planul competenţelor preoţeşti gata făcută şi disputa de interese şi licitaţia de promisiuni. Sigur că şi acest aspect balcanic reclamat de vechiul regulament nu mai putea rămâne pe mai departe valabil.

Biserica se străduieşte să-şi găsească astăzi formulele tehnice de lucru în zona lucrării administrative, să-şi definească metodele, să-şi pună la punct căile operaţionale prin care să reziste în timp nu numai ca o structură mistică, strict spirituală, ci şi ca un organism financiar coerent şi perfect legal. În sensul orânduirii treburilor economice la nivelul bugetelor parohiale, se poate merge încă pe soluţii centralizatoare, dacă vrem centralism cu orice preţ. Se poate defini volumul serviciilor religioase pe baza unei formularistici fiscale puse în circuit la pangar, formularistică menită să evidenţieze fluxul de solicitări pe segmente diverse de servicii de cult. Contravaloarea cuantificată desigur ca şi contribuţie a credincioşilor, oferită cu prilejul diverselor servicii religioase, va rămâne aşadar în pridvorul bisericii, la pangar, prilej cu care va fi contabilizată şi virată în fondul de salarizare. Salarizarea se va face nu numai standardizat, în funcţie de clasa de pregătire profesională, ci şi pe baza unor bonusuri valorice acumulate după măsura volumului de servicii asistate. În acest sistem se poate defini precis volumul de muncă existent la nivelul unei unităţi bisericeşti şi în contrapartidă se poate şti de câţi slujitori este nevoie la fiecare biserică, se poate discuta la nivelul conducerii bisericeşti un standard de salarizare şi o limită minimă decentă de încadrare.

Ne întrebăm dacă Biserica are un potenţial financiar propriu pentru menţinerea unei decente rate de salarizare. Ei bine, eu cred că are. Cele peste 25 de mii de unităţi administrativ contabile din subordinea B.O.R. reprezintă în sine o forţă financiară aflată la momentul acesta în custodia unor bănci diverse. Conturile bisericeşti nu trebuie să stea altundeva decât într-o bancă proprie Bisericii. Conducerea noastră de la Bucureşti trebuie să adopte un alt ritm de lucru, să angajeze manageri financiari care să introducă finanţele bisericeşti în circuitul bursei de valori şi al bursei de asigurări.

Să existe un sistem de asigurare de cult şi o epitropie centrală a Bisericii care să se ocupe cu administrarea bazinului funciar, cu exploatarea acestui tip de resurse, să existe un management de personal care să evalueze periodic resursele şi să încadreze personal potrivit genului de activitate care să dea autonomie financiară Bisericii. Preotul trebuie să rămână strict un ocârmuitor spiritual şi atât, nu gestionarul sărăciei din podul Bisericii. El va primi la timp ceea ce i se cuvine potrivit slujirii şi lucrării şi nu va mai fi silit să meargă cu căciula în mână după bani prin sat.

Poate părea surprinzător că un preot cu vechime medie nu primeşte astăzi un salariu mai mare decât o pensie de profesor, bani pe care adesea nu reuşesc să îi acopere decât gestiunile unor parohii de oraş, preoţii de la ţară rămânând să aştepte zadarnic să se „salarizeze” din vreo molitvă rătăcită. Este perfect adevărat aceasta, dar tot atât de adevărat este şi faptul că acest tip de „salarizare” precară a favorizat şi favorizează încă „negocierea” serviciilor de către preoţi, fapt abominabil.

Cineva îmi povestea despre un preot, recent pensionat, că ar fi pretins o anumită sumă la o înmormântare. Scena se petrecea pe malul gropii unei copile care decedase subit în urma unui tratament rău administrat. Tatăl copilului îndurerat peste măsură l-a rugat pe preot să mai aibă răbdare pentru că nu se simte în stare să lămurească problema banilor la momentul acela. Să fie acest fel de nerăbdare o caracteristică preoţească ?! Nicidecum! Preotul cu pricina nu trebuia pensionat, trebuia caterisit! Am povestit însă aceasta ca să ne înţelegem asupra unui lucru: iată unde poate duce „antrenamentul” de a ţine cu dinţii la gard nişte oameni care, ca oricare alţi salariaţi din România, aşteaptă la sfârşitul unei luni de zile porţia de supravieţuire.

Consider că principiul acesta: „să muriţi voi ca să trăim noi” după care, mai în glumă, mai în serios, trăiesc unii dintre confraţi nu poate fi unul care să dea Bisericii rezistenţă în aceste vremuri tulburi. Ceva trebuie făcut! Mai întâi însă va trebui să ne vindecăm de disperare…

Lucian Grigore este preot paroh al Bisericii Domneşti “Sfântul Gheorghe” din Piteşti