“Părinte, hai să scoatem icoana Maicii Domnului şi să mergem cu ea în procesiune, să citim rugăciuni.” “Nu o scoatem, ce, vrei să se smintească lumea? Asta era cîndva, acum nu mai merge.” “Părinte, dar de ce să se smintească? Este Maica Domnului, nu Elizabeth Taylor.” “Măi, tacă-ţi gura şi pleacă de aici”

monah Filotheu Bălan

MI S-A FRÎNT INIMA văzînd dezastrul din ţară, din ultimele 48 de ore. Nu poţi să rămîi de piatră văzînd fluvii întregi de apă şi noroi curgînd cu vijelie la vale prin casele oamenilor, decît dacă eşti mort sufleteşte; iar dacă văzîndu-le te mai poţi uita la programele tv de îndobitocire sistematică, atunci ai suflet de fiară. Cine nu a suspinat văzînd bătaia lui Dumnezeu? Cine nu a plîns la gîndul că în acele sate sînt părinţii şi fraţii noştri? Cine mai poate zîmbi în aceste zile?

Mi s-a întîmplat cam acum un an de zile, după vreo săptămînă de zile mai ploioase, să mă tulbur tare pentru un cioban care a trecut trei zile la rînd cu oile peste mica punte pe care treceam în fiecare zi, şi a umplut-o de noroi. Şi l-am judecat aspru, ba chiar nu m-am putut opri să mă duc şi să-l rog să facă în vreun fel să o ocolească, pentru că dacă el umblă în cizme de cauciuc, eu eu intru în biserică cu încălţările mele. Pentru această judecată aspră a mea m-am smerit tare, pentru că au venit alte ploi, trei săptămîni de zile, la sfîrşitul lui iulie 2004 şi s-a îmbibat totul cu apă. Şi nu a mai lipsit decît să apară un oarecare patron de gater care să-şi aducă utilajele şi să tragă vreo cîţiva metri cubi se lemn din pădure, trei zile la rînd. Ei bine, monştrii de fier care au tras lemnul au stricat orice urmă de drum şi au umplut de noroi toată bucata ce despărţea chilia mea de mănăstire. Am avut vreo două luni în care ocoleam prin pădure pentru a nu mă înnoroi prea tare.

A venit şi 2005 şi iată că a început să plouă, amarnic, pe la jumătatea lui aprilie. Au fost inundaţii în judeţul Timiş cum nimeni nu a bănuit de mari. Mai înainte să se ajungă la acest dezastru şi mai înainte ca 1000 de oameni să rămînă fără locuinţă, un părinte iubitor de oameni m-a sunat să-mi spună că de o vreme scotea părticele la Proscomidie şi pusese rugăciuni la Liturghiile din fiecare zi pe care le făcea pentru încetarea ploii şi că pentru circul apostaziei, al lepădării de credinţă a acestui popor care s-a închinat unui drac în piele intitulat papă, prin îngurgitarea veninului mass-mediei din acele zile, pentru acest păcat, zic, a îngăduit Dumnezeu bătaia ploii. Şi i-am dat dreptate.

După o lună au venit alte ploi, mari, mari de tot, şi a fost evident că pentru circul homosexualilor din Bucureşti a îngăduit Dumnezeu bătaia aceea.

Iată că după încă o lună a venit un şi mai mare puhoi de ape. În nici una din aceste trei luni de ploaie nu s-a găsit, după ştiinţa mea, un singur arhiereu care să trimită circulară preoţilor săi să pună rugăciuni pentru oprirea ploii. Poate s-ar fi cuvenit ca în numele Sinodului, de la Patriarhie să se dea o asemenea circulară. Căci nu poţi să rămîi de piatră cînd fratele tău suferă. Era datoria păstorilor să îşi pună sufletul pentru turmă şi să apeleze la mijloacele credinţei. Şi care sînt acestea? Rugăciunile de la Proscomidie şi celelalte ectenii ale Liturghiei, rugăciunile din Molitfelnice, şi procesiunile cu Sfintele Moaşte şi Sfintele Icoane însoţite de Taina Sfîntului Maslu. Dumnezeu să mă ierte, nu am auzit de aşa ceva în acest an. Am văzut fotografii de mai înainte de ultimul război mondial cu Sfinte Icoane şi Sfinte Moaşte, cu oameni smeriţi la rugăciune. Am cunoscut bătrîni, mireni, preoţi, călugări, care îmi spuneau cît de puternice erau aceste rugăciuni, la vreme de secetă ori de potop.

Chiar Părintele Iustin, stareţul meu, a fost arestat în 1948 după ce s-a întors dintr-o asemenea procesiune pe Valea Bistriţei cu icoana Maicii Domnului de la Durău. Şi îmi aduc aminte cum prin anii 80, fiind copil, mergeam la Sfintele Masluri care se făceau pentru venirea ploii în satul bunicilor mei şi vedeam cum Dumnezeu nu trecea cu vederea rugăciunile oamenilor smeriţi.

După 1990 prea puţine au fost ocaziile în care s-au mai repetat aceste procesiuni cu Sfinte Icoane şi Sfinte Moaşte. Păcatele oamenilor s-au înmulţit dimpreună cu banii lor, cu nivelul de trai şi cu “europenizarea” lor, credinţa lor a scăzut, iar rugăciunea a lipsit cu totul din casele lor. Ce puteai să le mai ceri oamenilor simpli cînd între clerici mulţi s-au opus “fenomenelor de misticism” pe care unii preoţi cu mai multă frică de Dumnezeu voiau să le provoace prin scoaterea icoanelor şi a moaştelor? “Părinte, hai să scoatem icoana Maicii Domnului şi să mergem cu ea în procesiune, să citim rugăciuni.” “Nu o scoatem, ce, vrei să se smintească lumea? Asta era cîndva, acum nu mai merge.” “Părinte, dar de ce să se smintească? Este Maica Domnului, nu Elizabeth Taylor.” “Măi, tacă-ţi gura şi pleacă de aici.”

Aceşti păstori năimiţi care s-au pus pe scaunul lui Moise şi al Prorocilor au ajuns împlinitorii multor cuvinte de ocară pe care Mîntuitorul Hristos le-a zis fariseilor din vremea sa. Cu toate acestea, nimeni nu vede, pentru că pe nimeni nu-l doare sufletul. Mor oameni şi nu se aude un cuvînt de mîngîiere, de îmbărbătare. Munca de o viaţă a unei familii dispare într-un ceas şi din Biserică nu se aude un cuvînt. De ce? Pentru că pe cel năimit (angajat, salariat) nu-l doare sufletul de turmă. Ci doar păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru turma sa. Iar în vremea de azi mulţi păstori nu numai că lasă oile şi fug cînd vine lupul, ci ei înşişi cheamă lupii. Şi nu numai la figurat, prin păcatele lor, ci şi la propriu, de cîte ori au ocazia.

Cazul de la Tanacu este un exemplu cît se poate de grăitor. Un sinod întreg s-a lepădat de un preot, fără a-i cerceta cazul. Dacă ar fi mărturisit că Părintele Daniil trebuie întîi judecat de Biserică după legile ei şi abia apoi dat pe mîna statului (precum şi regulamentele Bisericii prevăd), ar fi fost nişte păstori după Evanghelie. Dacă ar fi tăcut, ar fi fost cît de cît un semn de înţelepciune din partea lor. Aşa… este o ruşine.

De trei săptămîni încoace, de cînd plouă, nu am auzit nici o chemare la rugăciune pentru oprirea ploii. Doar preoţii cu frica lui Dumnezeu le-au pus în bisericile lor şi au înmulţit Liturghiile şi celelalte slujbe. Şi deşi în ultimele 48 de ore ţara se află sub apă, tăcerea persistă. Doamne, pînă cînd?

Iar pentru că orice pedeapsă vine pentru nişte păcate, cine ar îndrăzni să spună că ploile care de cîteva săptămîni au îmbibat pămîntul şi acum au nenorocit o ţară nu sînt răsplata pentru osîndirea ieromonahului Daniil de la Tanacu şi a maicilor sale?