Radu Negrescu - Suţu

ÎN REVISTA Dorul din Danemarca (mai 2003) a apărut sub titlul “Copiii Cenaclului Flacăra” un interesant interviu luat de jurnalistul Liviu Vălenaş interpreţilor de muzică folk Victor Socaciu, Vasile Şeicaru şi Ştefan Hruşcă, în urma unui concert dat de aceştia, cu mult succes, la Nürnberg. Nu sunt un cunoscător al acestui gen muzical la noi, însă toată lumea este de acord asupra talentului celor trei artişti, unanim recunoscut. Aşa cum, la vremea respectivă, talentul tenismanului Ilie Năstase era apreciat de toţi amatorii acestui frumos sport.

Doar că, atunci când aceste talentate persoane abordează un alt domeniu în care nu strălucesc la fel ca în domeniul lor, rezultatul poate fi dezastruos. Eşecul politic al lui Ilie Năstase în campania pentru comunistul Ion Iliescu este un exemplu revelator în acest sens. În convorbirile cu Dl. Vălenaş, pe marginea Cenaclului Flacăra, cei trei folkişti şi-au asumat un lamentabil eşec pe care l-ar fi putut evita neangajându-se în altfel de discuţii decât cele artistice, unde au deplină competenţă.

Este binecunoscut că acest cenaclu a constituit un puternic mijloc de propagandă comunistă în rândurile unui tineret privat de mijloace de distracţie. Preamărind comunismul şi cuplul dictatorial Ceauşescu, în cântece cu texte patriotarde puse pe melodii antrenante şi mobilizatoare, cenaclul constituia un mijloc subtil de îndoctrinare în massă. Având mijloace devenite cu timpul imense, la nivel naţional, cu megaconcerte ţinute pe stadioane şi putere cvasinelimitată de acţiune, cenaclul a lansat numeroşi tineri talentaţi care şi-au continuat apoi o carieră individuală. Bineînţeles că totul era dozat şi nu erau cântate acolo doar cântece comuniste, care ar fi avut efectul contrar, îndepărtându-i pe tineri. Dar tributul trebuia plătit puterii sau misiunea trebuia îndeplinită, şi, în consecinţă, unele cântece debile nu au lipsit din repertoriul folkiştilor.

Am ales, spre exemplificare, câteva afirmaţii surprinzătoare ale acestor talentaţi interpreţi, care ilustrează că, din păcate, sistemul a funcţionat şi dat roadele scontate la unele persoane lipsite de discernământ. Este mai grav atunci când este vorba de persoane publice, care ar trebui să aibă un rol educativ datorită impactului pe care-l au asupra auditoriului şi care, în acest caz, devine nefast. Este şi cazul celor trei artişti.

VICTOR SOCACIU:

- ,,Pentru generaţia mea de cântăreţi a fost o scenă foarte importantă. Acolo am fost crescuţi.’’

Toată lumea este de acord asupra importanţei acestui cenaclu, care a permis multor talente încă necunoscute să se afirme. Dar, în general, după ce au devenit adulţi şi nu mai sunt crescuţi de părinţi, oamenii îşi croiesc singuri drumul în viaţă, neavând nevoie să fie decât poate ajutaţi, nicidecum crescuţi din nou de altcineva. Doar dacă, datorită incapacităţii de a decide singuri ce drum să aleagă, simt încă nevoia de a fi ghidaţi şi protejaţi de o autoritate pe care ei o acceptă şi chiar şi-o doresc.

- ,,Tinerii care veneau să asiste la concertele cenaclului nu veneau pentru că li s’a impus, ci pentru că doreau să vină.’’

În austeritate regimului comunist, în lipsă de alte spectacole, tinerii veneau acolo pentru că erau atraşi şi nu aveau multe alte alegeri. În Bucureşti, la Clubul de la Arhitectură nu putea intra oricine, Clubul ,,Z’’ îşi închisese porţile, iar Cenaclul Flacăra a sabotat cu regularitate, ani de zile, slujba din noaptea de Înviere, organizând spectacole grandioase la Sala Polivalentă, pentru ca tinerii să nu se ducă la biserică.

- ,,Am făcut o rezistenţa mascata (la adresa comunismului).’’

A fost într-adevăr foarte mascată, atât de mascată încât nimeni nu şi-a dat seama de acest lucru. Din fericire, rezistenţa nu trebuia neapărat să fie mascată, ea putând fi şi făţişă şi, în anul 1977, mişcarea opozantului Paul Goma a mobilizat întreaga ţară, altfel decât cenaclul ,,rezistentului’’ Păunescu.

- ‘’Şi el, (Adrian Păunescu) făcea, în felul lui, o rezistenţă mascată. Ca să poată exista acest cenaclu, se mai făceau şi compromisurile cunoscute.’’

Dl. Socaciu uită că pentru ca acest cenaclu să existe, nu era nevoie ca Păunescu să facă compromisuri, întrucât cenaclul fusese comanditat de Elena Ceauşescu şi Păunescu era doar unealta ascultătoare a regimului, recompensat pentru fidelitatea sa cu organizarea şi conducerea acestui spectacol, acordându-i-se puteri nelimitate. Pentru a face rezistenţă, Păunescu ar fi trebuit să saboteze acest cenaclu, ceea ce nu se putea întâmpla, căci ar fi însemnat să se autosaboteze.

VASILE ŞEICARU:

- ,,Acest cenaclu al tineretului revoluţionar era jucăria lui Păunescu … Cenaclul Flacăra nu a fost comunist, din contră, a fost îndreptat împotriva comunismului. Asta o poate spune unul ca mine, care a stat zi de zi, şapte ani, la Cenaclul Flacăra.’’

Un cenaclu anticomunist al ,,tineretului revoluţionar’’ nu ar fi putut exista şi rezista şapte ani de zile în fostul regim, când totul era controlat şi cenzurat de oamenii puterii. Iar Dl. Păunescu, lacheu fidel, asemeni colegului său într’ale poeziei de curte, C.V. Tudor, nu a avut, după cum s’a şi văzut, decât de câştigat neîmpotrivindu-se comunismului. Cât despre ce fel de ,,revoluţie’’ înfăptuia tineretul român ,,revoluţionar’’ în acei ani de comunism, din păcate pentru noi, Dl. Şeicaru nu dezvoltă această idee.

- ,,Refrenul cu Ceauşescu pornea mai mult din public, nu era neapărat indicat de Păunescu! Niciun membru al Cenaclului Flacăra nu l-a proslăvit pe Ceauşescu, nu a proslăvit nici măcar comunismul.’’

Reamintim Dlui Şeicaru că Adrian Păunescu obliga pe folkişti să cânte ,,Partidul, Ceauşescu, România!’’ şi nu am auzit, oricât m-am interesat, de cazuri de disidenţă, când aceştia ar fi refuzat să cânte, argumentând că ei sunt artişti şi nu fac politică. Ar fi însemnat să-şi curme brusc cariera şi îmi închipui că erau conştienţi de acest lucru. Iar faptul că publicul era împânzit cu activişti care dădeau tonul ca la defilări, strigând lozinci, nu mai este demult o noutate pentru nimeni.

- ,,Mi se pare corect cum procedează (astăzi) Paunescu, pentru că este consecvent.’’

A persevera în ticăloşie şi perversitate este departe de a fi un exemplu de corectitudine demn de urmat şi de admirat în viaţă. Iar a purta recunoştinţă veşnică şi a adula în continuare un om imoral şi compromis, doar pentru faptul că te-a lansat odată, înseamnă a nu avea încredere în tine însuţi, întrucât succesul se datorează talentului personal, care nu venea nicidecum dela Păunescu.

- ,,Cenaclul Flacăra a făcut foarte bine, pentru că a făcut frondă tuturor manifestărilor culturale organizate de Ceauşescu. Nu a fost niciodată sub controlul lui Ceauşescu.’’

Nu a făcut frondă, ci corp comun şi, deşi mijloacele difereau, scopul era acelaşi : distrugerea, prin punerea sub ascultare şi control, a tineretului, prin îndoctrinare. Un cenaclu de o asemenea amploare nu se putea face după capul lui Păunescu, şi aceasta din 1973 până în 1985, fără să fi fost controlat de stăpânii săi.

- ,,Eu aveam o hârtie la mână, din partea cenaclului Flacăra, că am voie să port părul mare… Noi purtam plete, blugi, iar ceilalţi erau tunşi.’’

Era într-adevăr un real câştig, chiar dacă nu unul existenţial, pentru care însă nu trebuie să ierţi tot răul făcut de comunişti poporului român. Dl. Şeicaru uită însă că în anii 1973-1985, părul lung nu mai era interzis şi nici blugii, cel puţin în Capitală. Interdicţia se produsese pe la sfârşitul anilor ’60, când boxerii şi miliţienii îi fugăreau şi băteau pe tineri pe străzi, tunzându-le pletele şi tăindu-le cu foarfeca blugii şi pantalonii evazaţi, simboluri ale decadenţei occidentale, deşi acest lucru se întâmpla în acea perioadă chiar şi în unele ţări din Occidentul ,,decadent’’. Iar Dl. Şeicaru mai uită cu nonşalanţă şi faptul că rezistenţa anticomunistă se putea face în acea perioadă şi altfel decât cu plete, blugi şi chitară. În 1977, repet, a existat mişcarea Goma şi grupurile pe care acesta le-a inspirat, cu rezistenţă anticomunistă în puşcărie şi la Canal. Am făcut eu însumi parte dintr’un astfel de grup, dar e drept că noi nu aveam niciun fel de autorizaţie de la nimeni, aşa că tot ce am făcut a fost pe riscul nostru, pierzându-ne libertatea, ceea ce nu cred să fi fost cazul lui Păunescu, cel cu ,,bilet de voie de la Partid’’.

ŞTEFAN HRUŞCĂ:

- ,,Pentru mine, Cenaclul Flacăra a fost o şcoala de formare a personalităţii mele.’’

A fost mai degrabă o şcoală a despersonalizării, prin impunerea unui mod de gândire unor tineri pe care partidul îi dorea docili şi lipsiţi de personalitate, atunci când la acea vârstă se manifestă mai degrabă latura rebelă faţă de regimul pe care părinţii nu mai aveau nici timpul şi nici curajul să-l înfrunte. Însă din fericire, nu toţi cei care au trecut prin acest cenaclu împărtăşesc opiniile Dlui Hruşcă şi recunosc cu plăcere că am cunoscut şi alţi foşti tineri lansaţi de Cenaclul Flacăra care şi-au păstrat o privire critică şi care nu au acceptat nici intoxicarea comunistă şi nici spălarea de creier.

- ,,Faptul că eu am învăţat adevărata istorie românească din gura lui Adrian Păunescu mă face să-l absolv de toate greşelile pe care le-a făcut şi le va mai face de aici încolo.’’

Adrian Păunescu nu putea învăţa pe nimeni adevărata istorie când în şcoli se învăţa istoria comunistă falsificată şi el era umilul slujbaş al regimului. Dacii şi Avram Iancu nu erau interzişi în comunism. În schimb nu se vorbea despre regii şi reginele care au făcut România modernă, despre Căpitan, despre Moţa şi Marin, mareşalul Antonescu, Maniu sau Brătianu şi toţi cei care au făcut istorie anticomunistă. Horea sau Tudor Vladimirescu nu prezentau niciun pericol, pe când ceilalţi puteau da idei unui tineret lipsit de repere morale. Cât despre ,,greşelile’’ lui Păunescu, pe care Dl. Hruşcă le admite totuşi, dar omite să le menţioneze, absolvirea dată este mai mult decât pripită şi nejustificată.

- ,,Noi eram cenaclul tineretului utecist, toţi eram utecişti, fără excepţie!’’

Mândria de a fi fost utecist este exagerată, întrucât, cu rare excepţii, toţi tinerii erau utecişti pe vremea aceea, căci era o normă de îndeplinit şi aceasta se făcea încă de pe băncile şcolii generale. Şi-apoi, a fi fost utecist sau pionier nu însemna neapărat a fi avut şi rezultate bune la învăţătură.

- ,,Păunescu era prea preocupat cu scrisul şi cenaclul ca să aibă timp de o mare prietenie cu Nicu (Ceauşescu).’’

Scuza cu scrisul nu poate fi veridică, întrucât Dl. Păunescu era la ordinele familiei Ceauşescu, iar decizia prieteniei nu o lua în niciun caz el, ci odrasla Ceauşescu, dacă avea intenţia. Nu te poţi împrieteni cu stăpânul tău, decât dacă acesta o doreşte. Este dezavantajul de a nu fi un om liber, iar Păunescu, fiind argat la stăpân, nu putea fi aşa ceva. El ar fi fost de altfel foarte onorat de prietenia cu acesta, de pe urma căreia n’ar fi putut avea decât avantaje suplimentare.

- ,,Păunescu a fost un mare dascăl pentru mine. Eu am fost elevul lui… ’’

Intoxicarea şi spălarea creierului au fost perfecte în acest caz şi au cauzat o lipsă de gândire îngrijorătoare la cineva care nu mai are astăzi 18 ani, dar care încă simte nevoia de a se identifica cu cineva, de a avea un guru, un magister în persoana lui Păunescu-Porcul, cum el însuşi se autoironiza, cu cinism, pe ecranele televiziunii. Trebuie oare să mai reamintesc că Dl. Păunescu nu a avut şi nu are statura morală care să justifice o asemenea admiraţie?

- ,,La noi nu a fost niciodată revoluţie. La noi a fost o mişcare de linii, linia a doua a venit în locul liniei întâi. ’’

Iată în sfârşit o surprinzătoare strălucire de luciditate, în contradicţie totală cu bezna celorlalte afirmaţii de până acum. Dl. Hruşcă nu-şi dezvoltă însă mai departe gândirea (a lui sau a lui Păunescu), aşa că putem doar bănui că pentru dânsul (ca şi pentru Păunescu) cei de astăzi sunt ,,răii’’ care au trădat idealurile comunismului, pe când cei de ieri erau ,,bunii’’, şi aceasta ar fi în total acord cu afirmaţia următoare:

- ,,Comuniştii au făcut şi bine în România. Au făcut lucruri foarte bune. Nu îmi aduc acum aminte tot ce au făcut ei, dar au făcut mult bine.’’

Dacă nu cumva este vorba de televiziune şi metrou, care ar fi existat oricum, nu văd ce bine au făcut cei care ne-au distrus ţara. Din contra, putem spune, parafrazându-i pe pionierii americani din Far West, care spuneau că ,,The only good Indian is a dead Indian!’’ , fără a-i aproba şi fără intenţie de instigare la omor, că singurul comunist bun este un comunist mort! Pentru că doar atunci acesta încetează a mai face rău în mod direct. Căci indirect, Lenin, Troţki sau Ceauşescu mai fac şi astăzi, prin acţiunile unor emuli nostalgici şi iresponsabili, inspiraţi de malefica lor personalitate şi pseudogândire.

- ,,Să condamn, eu ca şi cântăreţ, nişte oameni? Eu nu fac politică!’’

Este vorba despre cei care au bătut, au schilodit sau au omorît, de exemplu, ţăranii din Maramureş, de unde Dl. Hruşcă este de felul dânsului de pământ. Neacuzându-i pe aceşti, nu oameni, ci bestii, nu ,,ca şi cântăreţ’’, ci ca om, te solidarizezi cu ei şi cu acţiunea lor, cum îmi spunea Dl. Goma într’un interviu. Ştefan Hruşcă, atunci când îl cânta pe Marele Cârmaci şi ale sale ,,binefaceri’’, făcea artă sau politică? Ori, atunci când el cânta ,,cei trei L’’, adică ,,Lumină, Luptă şi Libertate ’’, exact ce le lipsea românilor pe vremea aceea, oare ce altceva făcea decât politică? Lipsa de maturitate în gândire, datorită intoxicării comuniste, face posibil refuzul de a condamna un regim criminal, ascunzându-ne după lozinca, tot comunistă, cu ,,eu nu fac politică!’’, fără a realiza că astfel ne solidarizam nu cu victimele, ci cu călăii.

Acestea sunt, în linii mari, afirmaţiile cele mai surprinzătoare ale acestor oameni, repet, publici, având un rol educativ prin calitatea lor de oameni de scenă, de artişti ale căror texte se transmit miilor de ascultători şi admiratori ai muzicii lor. Este regretabil şi îngrijorător. Să sperăm însă că, ajunşi acum la o maturitate artistică, la vârsta de cincizeci de ani, vor ajunge în curând şi la o maturitate intelectuală ce se impune. Nu este nicio ruşine să-ţi dai seama că ai gândit greşit, ruşinos este doar să perseverezi şi să nu recunoşti că ai fost înşelat de cei în care ai crezut cu naivitatea tinereţii tale de care ei şi-au bătut joc, minţindu-te.

Faptul că după mai bine de un sfert de veac dela lansare, aceste persoane au rămas în admiraţia valetului cuplului Ceauşescu, tip de arivist lipsit de coloană vertebrală, chiar dacă poet talentat, este alegerea lor personală. Această alegere, precum şi recunoştinţa excesivă pe care i-o poartă dovedesc însă că îndoctrinarea comunistă a reuşit nu numai prin experienţe de tipul reeducării de la Piteşti, dar şi în libertate, prin mijloace mult mai subtile şi mai perverse decât tortura.

Exact în aceeaşi perioadă şi având cam aceeaşi vârstă, alţi tineri, tot cu plete şi blugi, aleseseră rezistenţa făţişă, nu mascată, venind din toată ţara să semneze Scrisoarea deschisă a opozantului Paul Goma, care condamnase regimul criminal al cuplului dictatorial de tristă amintire. Şi care îi poartă recunoştinţă şi azi pentru a-i fi ajutat să redescopere demnitatea de Om, de a fi avut curajul să stea în două picioare, cu fruntea sus şi să spună pe faţă un NU hotărît comunismului, cu toate riscurile ce-şi asumau. Or, între Paul Goma şi Adrian Păunescu, fiecare alegea în deplină conformitate cu propria conştiinţa. Doar că nu alegea decât o dată…