Radu Negrescu – Suţu

ÎN “DREPTUL LA REPLICA” din Jurnalul literar nr. 17-20/2004, Dl Laszlo Alexandru face o surprinzătoare remarcă acuzându-l pe Paul Goma, printre altele, că “s’a apucat la bătrâneţe să scrie texte antisemite”. Bănuim că este vorba de eseul “Săptămâna roşie”, numit şi “Basarabia şi evreii” (Editura Vremea, 2004), în care Dl Goma, apărător al adevărului istoric, îi pune pe unii evrei, dintr’un anumit loc şi anumit timp, într’o lumină defavorabilă, a cărei responsabilitate nu-i revine nicidecum Dlui Goma, în calitatea sa de victimă. Era vorba despre unii evrei bolşevici din Basarabia anului 1940, cu mâinile pătate de sânge românesc şi care nu pot în nici un caz reprezenta poporul evreu în totalitatea sa. După cum, atunci când îi aminteşte pe criminalii comunişti români ne-evrei, care nici ei nu reprezintă, din fericire, întreg poporul român, Paul Goma nu poate fi acuzat de atitudine antiromânească.

Transmutarea sentimentelor pe care un ne-evreu le poate nutri la adresa unui evreu care l-a nedreptăţit, nu poate fi proiectată asupra întreg poporului evreu, după cum nici recunoaşterea calităţilor morale ale unui evreu care a ajutat un ne-evreu nu se referă decât la persoana respectivă şi nu la întreg poporul evreu. Nu acuzând, pe drept, pe un evreu (sau pe unii evrei) devii antisemit, după cum nici lăudând, pe merit, pe alţii, nu-ţi conferă calitatea de filosemit. Această judecată este la fel de superficială şi de simplistă ca şi în cazul în care ar fi vorba despre oricare alt popor. Un ne-evreu nu are dreptul să emită aprecieri şi judecăţi la adresa întregului popor evreu, ci poate doar aprecia sau acuza, în funcţie de circumstanţe, pe unul sau unii evrei. La fel, dacă un evreu a fost la rândul său nedreptăţit de un ne-evreu, el nu a fost nicidecum victima întregului popor din care persecutorul său făcea parte şi pe care el nu are dreptul moral de a-l acuza în ansamblu.

Dar cum evreii nu sunt singurii semiţi, neavând exclusivitatea acestei rase, acuzaţia de “antisemitism” a Dlui Alexandru nu apare formulată în perfectă claritate, deşi se poate bănui că textele critice scrise de Paul Goma nu se referă nici la arabi, sirieni sau etiopieni, nici la fenicieni, arameeni, cananeeni, amoriţi ori akkadieni, pentru a nu-i enumera decât pe aceştia. Iar ca să ştim dacă textele respective pot fi sau nu pot fi considerate “antievreieşti”, ar trebui cu siguranţă să ştim, înainte de a pronunţa verdicte implacabile, cine este şi cine nu este evreu.

Încearcă Soljeniţîn (”Deux siècles ensemble”, pag. 9-28, Ed. Fayard, 2003) să lămurească această complicată controversă, afirmând că, asimilându-se altor popoare, evreii înşişi au ajuns să-şi pună această întrebare, fără a putea însă obţine decât răspunsuri diverse şi contradictorii. Nu vom insista aici asupra indicibilei tragedii a poporului evreu şi nici asupra forţei sale excepţionale de a supravieţui în diasporă şi de a renaşte după atâtea catastrofe distrugătoare. Nu este obiectul articolului nostru şi aceste lucruri sunt unanim recunoscute şi profund respectate de orice om integru, inclusiv de Dl Goma.

Mai interesante ni s’au părut, din cauză că sunt puţin cunoscute, criteriile apartenenţei evreieşti şi Soljeniţîn are meritul de a cita o multitudine de autori evrei cunoscuţi care s’au pronunţat asupra acestui subiect. Spicuim printre aceştia, alegând câteva opinii semnificative despre cine este şi cine nu este, până la urmă, evreu:

Arthur Koestler susţine că apartenenţa iudaică nu este tributară limbii sau culturii ebraice (mulţi evrei din diasporă ignorându-le), ci doar religiei. Alexander Koutcherski întăreşte această opinie, susţinând că în afara modului de viaţă religios nici nu se poate vorbi de vreo apartenenţă iudaică.

Dan Levine însă, pretinde contrariul şi anume că evreii religioşi nu pot avea exclusivitatea iudaităţii, întrucât şi aceştia dar şi cei nereligioşi au valori comune, o istorie comună sau trăsături comune ale personalităţii.

În 1958, relatează Soljeniţîn, Curtea supremă a Israelului a decis, în cadrul unui proces, că un evreu convertit la altă religie va rămâne în continuare evreu, chiar dacă acesta nu se mai consideră ca atare, întrucât, pentru un evreu, convertirea la o altă religie este prin definiţie imposibilă. Însă nu toţi evreii sunt religioşi, unii cred fără a practica, iar alţii sunt atei convinşi, ceea ce este dreptul lor. Evreii ortodocşi nu constituie decât o mică parte a poporului evreu, subliniază I. Libler. Sthurman recunoaşte că astăzi, din păcate, evreii din lumea întreagă au încetat a mai avea o religie comună unică, o cultură seculară unică sau o ideologie comună.

Cât despre Iuri Karabtchievski, acesta se indigna remarcând numele lui Boris Pasternak pe listele de evrei ruşi alcătuite de evreii din afara Rusiei, întrucât era ştiut că Pasternak nu s’a considerat niciodată evreu, refuzând orice asociere cu comunitatea evreiască din Rusia, care îl contraria. Ba chiar, la un moment dat, Pasternak a compus nişte poeme religioase creştine.

Enciclopedia evreiască rusă (1994) explică în alt fel apartenenţa iudaică a unei persoane, precizând că doar faptul de a avea ambii părinţi evrei (ori măcar doar unul dintre ei, oricare ar fi acela) o poate conferi, în timp ce confesiunea religioasă nu prezintă importanţă. Pentru Amos Oz însă, evreul care nu-şi recunoaşte nici o legătură cu lumea evreiască (cazul lui Pasternak) nu poate fi considerat evreu împotriva voinţei sale. Iar R. Nudelman, adept al neamestecului evreilor în viaţa politică a popoarelor printre care aceştia au fost nevoiţi să trăiască, susţine că această imixiune nu poate fi nicicum benefică, nici popoarelor respective şi nici evreilor înşişi.

Amintim în final pe Sonya Margolina care afirma, referitor la teroarea perioadei sovietice, că nu se poate vorbi numai de evrei buni şi pioşi, ci, din păcate, şi de bestii fără nici o conştiinţă. Şi că aceste ruşinoase pagini din istoria evreilor au fost sistematic şi cu bună ştiinţă ocultate de aceştia în conştiinţa lor colectivă.

Nu le poate oculta însă Paul Goma, revoltat de tragicul adevăr al acelei perioade, mai precis de abuzurile si crimele săvârşite de unii evrei bolşevici în Basarabia sa natală, între 28 iunie şi 3 iulie 1940. “Unii evrei”, subliniază Dl Goma, pentru care un evreu nu este considerat ticălos pentru că este evreu, ci pentru că aşa s’a născut sau a devenit, sau pentru că aşa a decis el să fie, ceea ce constituie doar o opţiune individuală, care nu se poate nicidecum extinde asupra întregii comunităţi, pentru a căpăta caracter rasist. Există şi buni şi răi la toate popoarele şi dacă un singur evreu a fost persecutat sau omorît din cauză că era evreu este la fel de abominabil ca şi în cazul în care un ne-evreu a avut de suferit sau a fost omorît pentru că nu era evreu.

Eseul istoric al “jidănitului” Paul Goma de ieri, devenit “antisemitul” Goma de azi, în funcţie de direcţia din care bate vântul contestatarilor săi, poate fi şi obiectul unor interpretări greşite sau nesincere. El constituie însă, în mod indubitabil, o încercare de conştientizare a opiniei publice, de perpetuare a memoriei colective, aşa cum fac şi evreii, cu atâta justeţe, pentru ca aceste tragedii ale unui trecut nu prea îndepărtat să nu se mai repete. Acesta cred că este durerosul mesaj al nu mai puţin îndureratului autor basarabean.