Ion Coja

Deunăzi, la cinemateca Union a fost prezentat presei filmul Călătoria lui Gruber, „un film de Radu Gabrea”. Caietul program difuzat spectatorilor ne avertizează: „Descoperirea lui va schimba istoria”, avertisment echivoc, nu se prea înţelege cine este insul, a cărui descoperire va schimba istoria. După ce am vizionat filmul, tot în ceaţă am rămas, abia după discuţiile purtate de echipa realizatorilor cu ziariştii am înţeles, am înţeles că despre Radu Gabrea este vorba, el face o descoperire care „va schimba istoria”, nu istoria aflată în derulare, ci istoria cea care ne povesteşte isprăvile trecutului. A schimbat-o Radu Gabrea, corectând-o cu severitate prin acest film.

Filmul este de mai mulţi ani gata, dar nu a ajuns încă pe ecranele româneşti. În schimb a fost plimbat pe la mai multe festivaluri, internaţionale sau naţionale, în ultimul caz fiind vorba de festivaluri evreieşti. Se pare că a luat şi câteva premii, în orice caz a avut o bună primire în cercurile evreieşti din America, de Nord şi de Sud, unde câţiva spectatori au avut ocazia să exclame impresionaţi şi înduioşaţi: tatăl meu a fost în trenul „acela”! Un filmuleţ despre acest succes sud-nord-american, prezentat în preambul, ne-a oferit ocazia să constatăm că spectatorii evrei, atât de avizaţi asupra subiectului, au fost sensibili la modul cu totul aparte al autorului de a prezenta holocaustul… Ceea ce nu-i de colo!

Aş zice că „holocaustul” este filmat aşa cum s-ar vedea reflectat de sticla unei vitrine sau a unei ferestre, când se suprapun imaginile din spatele geamului cu cele reflectate, din afara clădirii… Adică suferinţa nu se vede, nu se aude, ci se deduce, din interferenţa cu o poveste banală, care abia pe la mijlocul filmului începe să se atingă cu „marele subiect”. Este meritul scenaristului, al scenariştilor, să fi propus o abordare nouă a unui subiect de care „au tras” alţii până acum în toate felurile posibile, de părea imposibil de imaginat o poveste care să ne mai prindă. Estetic şi emoţional. Pe mine m-a prins, mai ales la nivelul scenariului. Şi fără să mai insist asupra calităţilor filmului, voi spune direct că tocmai aceste calităţi ale filmului sunt marele său defect!!

Filmul poate fi emoţionant şi convingător, mai ales pentru publicul obişnuit, iar problema este că în felul acesta, prin capacitatea sa de a induce adânc în sufletul nostru anumite idei şi o perspectiva anumită asupra acestora, filmul devine periculos în măsura în care se abate cu graţie şi dezinvoltură, plus ceva grosolănie, câtă putea să mai încapă, se abate de la adevărul istoric. Parcă nici nu a existat adevărul, ca reper al scenariului, al filmului! Deh, te pui cu autonomia esteticului?!…

E drept, abaterea se produce într-o direcţie cu totul neaşteptată…
Aşa, când afli că Gabrea sau altcineva a făcut un film despre „pogromul de la Iaşi”, te întrebi dacă filmul va menţiona sau nu aspectele încă aflate în disputa istoricilor, legate îndeosebi de vinovăţia evreilor care au tras (chiar au tras?!) din podul caselor asupra trupelor germane ce mărşăluiau pline de avânt pe uliţele Iaşiului în drum spre front, fără nicio teamă că vor fi atacate într-un mod atât de nedemn, de josnic… Legile războiului – căci există asemenea legi, interzicând cu totul aceasta manieră laşă de a beligera!

Sau, alt episod celebru, al semnalelor luminoase prin care unii ieşeni, mai evrei bolşevici, ar fi orientat, tot din podul casei, bombardamentele de noapte ale aviaţiei bolşevice. Aviaţie care se vede că a fost solidară cu victimele pogromului, căci imediat după consumarea acestuia Iaşiul a fost bombardat masiv, cu o intensitate unică în istoria oraşului şi cu pierderi exclusiv în rândul populaţiei civile, ca represalii evidente pentru moartea evreilor colaboraţionişti cu inamicul sovietic…

Şi mai sunt şi alte aspecte încă neelucidate, inclusiv acela privind numărul victimelor, variabil între 500, înainte de 1990, şi 15.000, după. Dar după Gabrea, m-am întrebat eu, câţi vor fi fost evreii în cauză?…

Am mai avut şi alte întrebări în cap atunci când mă îndreptam spre cinematecă, curios să văd cam care este „poziţia” marelui regizor român.

Surpriză totală din partea acestuia. Miza filmului nu propune nici una dintre aceste întrebări deja clasicizate, ci e cu totul alta: exonerarea armatei germane de orice vinovăţie şi răspundere pentru vestitul pogrom, lăsat să înscrie în întregime în palmaresul românilor. Ba autorul filmului merge mai departe şi ne prezintă o categorică diferenţă, până la opoziţie dicotomică, între militarul german – gentleman desăvârşit, şi militarul român, funciarmente mitocan, mitocan de când l-a fătat coana mă-sa…

Prognosticul nostru: filmul lui Gabrea şi odată cu el Gabrea însuşi va intra cu siguranţă în istorie: este primul film de după 1945 care prezintă armata germană, militarul german, cu toate atributele care să-l facă simpatic spectatorilor. Ca neamţ, neamţ din România şi de oriunde, filmul lui Gabrea te face să redescoperi mândria de a fi neamţ, german, teuton, prusac get-beget. Fireşte, nu am nimic împotriva acestei performanţe a dlui Gabrea, stabilit în Germania de câteva decenii şi, probabil, cetăţean al Germaniei. Cetăţean de onoare, ar merita să fie!… Deci am motive să-l înţeleg pe Radu Gabrea în filogermanismul său total, oameni suntem cu toţii!

În schimb, partea cu mitocănia ostaşului român, a ofiţerului din armata borghezo-moşierească a României, nu mai este deloc originală, merge găitan pe linia filmelor realist-socialiste din anii 50, 1950. Mi-a trezit amintiri aproape înduioşătoare… Uitasem de metoda realist-socialistă de a face artă şi literatură. Din când în când mi-o mai amintea câte un film american, mai hollyhoodian, dar cum de ani de zile nu am mai văzut un film… Noroc cu Radu Gabrea. Este evident că aici, în scenele deloc puţine, ba chiar dominante pentru film, în care subiectul este mitocănia „valahă”, autorul a ascultat comanda. Nu comanda „socială”, ca pe timpuri, ci foarte probabil comanda celui care plăteşte, plăteşte lăutarii şi comandă ce muzică să i se cânte. Nimic nou!

Aşadar, cine a plătit lăutarii? Cam asta este întrebarea cu care ieşi de la acest film? Cine şi cu cât l-o fi plătit cine l-a plătit pe Radu Gabrea să facă un film în care să terfelească tot ce înseamnă apariţie românească?! Nici un român nu apare în acest film măcar episodic ca personaj neutru, necaricaturizat şi cu un comportament cât de cât de om normal! Pare chiar că trama filmului – criza de alergie a eroului, ar fi să ne sugereze că alergia acestui gentleman desăvârşit este la lumea românească, la peisaj… Imposibil de suportat pentru un Curzio Malaparte, atât de neamţ în acest film. Bântuit de toate stihiile metafizice şi împiedicat de contextul moldo-valah să planeze suveran asupra lumii. Pute prea tare această lume românească şi te obligă să abandonezi orice elan spiritual, impersonal!…

Trec la concluzii: într-o scurtă discuţie cu autorul dupa vizionare, i-am pomenit de Mihai Pelin, de la care cunosc binişor povestea adevărată a lui Curzio Malaparte, inclusiv a pogromului de la Iaşi. Filmul despre Călătoria lui Gruber, în care Gruber nu face nicio călătorie, contrazice toate demonstraţiile şi descoperirile făcute de Mihai Pelin, inclusiv aceea că Malaparte nu a pus niciodată piciorul în Iaşi… Fără să-mi răspundă la obiecţie, prinzând din zbor numele lui Pelin, Radu Gabrea s-a grăbit să-mi dea vestea că lucrează la un film inspirat de cartea lui Mihai în care este relatată povestea nemţilor pe care 23 august 1944 i-a prins în România, un capitol de istorie complet necunoscut! Un film aşadar despre drama acelor germani, care s-au trezit peste noapte că fostul aliat le devine adversar! Va fi, sunt sigur, un subiect care se va potrivi şi mai bine să pună în evidenţă nemernicia românilor! Un film care, fac prinsoare, va face caz de teza atât de circulată în Germania şi, din fericire, atât de falsă, precum că „la 23 august 1944 românii i-au trădat pe germani”, prilej însă excelent pentru vajnicul Gabrea de a se dezlănţui şi mai abitir asupra precarităţii a tot ce este românesc… Face carieră internaţională Gabrea din această marotă a sa! Şi ce dulce trebuie că este pâinea astfel mâncată, mâncând „căcart”(vorba lui RomulusVulpescu) pe seama alor tăi…

E liber Gabrea să înjure şi să vitupereze cu tot arsenalul artei sale. Numai că în măsura în care se dă la virtuţile şi defectele unei comunităţi invocând argumente istorice, nu mai are voie să fie lăutar, să improvizeze după ureche, ci trebuie să mai pună mâna şi pe carte şi să se documneteze ca un om serios, om serios ce nu prea a fost ca autor al „Călătoriei”. Desigur că nu voi reuşi eu să-l conving pe maestrul Gabrea că talentul nu scuteşte pe nimeni de exerciţiul bunului simţ şi al onoarei, ar fi prea târziu să afle asta. Dar cineva trebuie să-l ajute sau să-l oblige să înţeleagă că încă un film, la fel de anti-românesc sau chiar mai, nu va mai fi un simplu eşec, ca „Călătoria” amintită, ci iese din sfera artisticului şi devine act civic de imoralitate, în cazul de faţă o măgărie greu de înţeles şi de iertat.

E de iertat unor tineri, cum ar fi cei doi scenarişti, care au în faţă o viaţă de om pentru a-şi „repera” onoarea atât de afectată după colaborarea la un produs artistic aproape abject. Dar pentru o şulfă bătrână, ca maestrul Gabrea, cantonarea îndărătnică în mercenariat, făcând pe ingenuul care nu ştie în solda cui a pus botul cel pofticios, nu mai putem spera decât la efectul benefic al sancţiunii. Nu mă îndoiesc că această binemeritată sancţiune se va produce chiar mai devreme, atunci când filmul va intra pe piaţă. Dacă va intra!…

Altminteri, îl sfătuiesc pe autor, dacă mai este bărbatul de odinioară, să facă la Iaşi premiera mizerului film, şi să-l invite la vizionare pe Dl. Mircea Radu Iacoban, cunoscutul ziarist şi scriitor. Se povesteşte despre domnia sa că, în urmă cu ani buni, a fost plătit boiereşte de rabinul Moses Rozen ca să se documenteze serios şi să scrie o carte despre ce a fost la Iaşi în 1941, iunie, în „duminica aceea”. Om de cuvînt, scriitorul ieşean s-a pus pe treabă şi după vreo doi ani a predat cartea celui care o comandase, spre publicare. Se spune că după ce a citit-o, rabinul „roşu” i-a oferit autorului un preţ şi mai mare ca să nu publice cartea…

Bun, dacă asta a fost înţelegerea, ca Iacoban să nu publice cartea, înţelegerea trebuie respectată, iar cartea s-o publice altcineva. Eu unul mă ofer s-o public eu şi s-o lansăm la Iaşi odată cu premiera lui Gabrea-Gruber… Să vedem, care pe care?

ION COJA