Alexandru Mihail Cernat *

AM PRIMIT recent o depeşă tristă. Un amic îmi descrie scenariul posibil pentru o Românie care pare să nu existe:

în această Românie eşti liber să vorbeşti doar pentru ca structuri oculte să ştie cu cine au de-a face şi pe cine anume să cumpere sau să suprime, să dârmonească şi să manipuleze. În această Românie, pentru a instaura mai uşor, mai repede şi fără revolte sistemul ce i se pregăteşte, structurile respective au confecţionat artificii siropoase, gen legionarism, comunism, aviară, discreditări politice (ex. conflictul artificial creat între cele două palate: Cotroceni si Victoria) preconizând prin toate astea că românii acestei Românii, înţelegând că sunt neguvernabili, că nu ştiu să-şi alcătuiască singuri legile, că sunt corupţi, că sunt idioţi, că nu sunt buni de nimic şi că nu pot să-şi chivernisească cum trebuie treburile o să-i roage frumos pe ei să-i guverneze. Şi pentru această Românie urmează globalizarea circuitului de mărfuri, globalizarea sistemelor de monitorizare a persoanei, cipurile şi toate magăriile la care omenirea va fi supusă pe viitor. Într-o astfel de Românie, joaca de-a referendumul şi de-a suspendarea e tot o manevră ocultă menită să distragă atenţia de la gravele efecte ale integrării şi de la presiunile legislative cu care se confruntă omul de rând. Se va face probabil un lobby puternic pentru un nou preşedinte (care neapărat să nu fie român) pentru că românii trebuie să se fi săturat de români într-o astfel de Românie. Următorul preşedinte (atunci când va fi) va fi un tip gen primarul de la Sibiu, care a şi început o astfel de campanie prin proiectul Sibiu – capitală europeană. Vor urma alte şi alte diversiuni în planul supravegherii persoanei. Răpiri de copii şi referendum pentru implantarea cipurilor, trecerea la un alt tip de relaţie financiar-bancară între clienţi şi actanţii economici. Într-o astfel de Românie, dacă nu ai un nume în baza de date, nu exişti, nu intri, nu ieşi, nu mişti, eşti antisocial, deci poţi fi pus în aşteptare la mititica. Într-o astfel de Românie se va instaura homosexualitatea ca permis de muncă şi condiţie la promovare. Într-o astfel de Românie, familia va fi o chestiune desuetă, ba chiar una care contrazice drepturile omului şi libertăţile lui de exprimare sexuală. Copiii vor fi intoxicaţi cu programe tv, cu manifestări gen “haideţi copii să vedem cum se umflă prezervativele” - acţiuni derulate direct prin grădiniţe, pentru ca aceştia să devină nişte oameni dezinhibaţi, prezenţi, ştiutori ai tuturor tainelor omeneşti. Într-o astfel de Românie se va ajunge în anumite licee la ora de sex asistat, în care tinerii să fie coordonaţi în arta autocunoaşterii, sau a masajului intim, în timp ce bătrânii vor fi victime ale intoxicării cu diverse substanţe, prin vaccinare obligatorie împotriva Alzheimerului sau cine ştie împotriva a ce, astfel încât rata mortalitaţii să crească la persoanele vârstnice. În fine, într-o astfel de Romanie rebelii vor fi executaţi la comandă, adică vor muri ca din întâmplare de pricini diverse, în spatele cărora se vor afla cauze precise, constatate cu profesionalism judiciar…

Recunosc, nici nu vreau să ştiu despre o asemenea Românie care ar aparţine mai degrabă unei omeniri bună de dus la psihiatru! Totuşi, o realitate evidentă transpare din sumbra viziune a amicului meu. Balamucul cotidian la care vrem, nu vrem, luăm parte zilnic, parcă mişcaţi în fire nevăzute de către păpuşarii de serviciu ai naţiunii, trebuie scrutat în mod etajat pentru un discernământ autentic. Este clar că praful pe care-l tot ridicăm în mijlocul târgului de ani buni, se răsuceşte pe mai multe planuri.

Românul înţelege ce vrea din exact planul în care se află. Cîndva mi-am imaginat şi eu un scenariu ipotetic: dacă ‘89 n-ar fi fost… Intuind că de fapt acolo este problema, mi-am propus să intru imaginar într-un univers paralel al unuia şi altuia care ne agită fără odihnă felul ăsta de democraţie pe la nas. Vă invit pe fiecare să faceţi măcar o dată acest exerciţiu mental. Veţi vedea, putem găsi acolo sursa tuturor răspunsurilor la întrebările care ne bântuie. Veţi înţelege că, în cazul multor astfel de animatori, gardurile de sârmă ghimpată ale comunismului au îngrădit în primul rând ceea ce instinctual le-ar fi “dat pe afară”.

Nu vreau să fac vreo apologie perioadei comuniste (şi aceasta un experiment ocult, desigur), să mă bănuiţi de vreo nostalgie întârziată, însă vreau să spun câteva lucruri care mi se par de natura evidenţei: comunismul ăla turbat şi imbecil, nu promova desfrâul în şcoli, avea un învăţământ de performanţă europeană şi nu numai, nimeni dintre cei ce doreau performanţa nu era îngrădit (numai dacă nu ar fi dorit să-şi foloseasca potenţialul în slujba altora, situaţie în care şi SUA - campioana democraţiei, de exemplu, aplică corecţii pe faţă). În general, omul moral a stat bine, mersi, în pătrăţica lui şi dacă era bun, nu trebuia să dea proba homo pentru un loc de muncă, nicidecum pentru ca să fie promovat. Trăiască şi-nflorească era o treabă atât de caraghioasă, în care nu credea nimeni (am în vedere numai pe cei sănătoşi la cap), încât, ca şi în cazul bancurilor cu nea Nicu, toată lumea lua asta în başcălie.

Dimpotrivă, lucrurile care ţineau de valoare (în general prin ele însele survolând îndărădnicia sistemului) nu ştiu să fi fost stânjenite cumva. Adică mai pe şleau, dacă erai o capacitate, însă nu aveai a face în viaţa ta acţiuni care ar fi lezat sistemul d.p.d.v. politic, puteai sa fii om de ştiinţă, scriitor, om de cultură, etc. şi după cum am vazut bine, om obişnuit fiind, puteai sa te închini liniştit în ce biserică voiai pentru că nu venea nimeni sa te salte din cauza asta. De fapt, pentru omul religios, omul de rând, care în general nu interacţiona decât formal cu politica vremii, comunismul acela sălbatic a prezervat valorile creştine, paradoxal, negându-le. (Uitaţi-vă cum ni le prezervă acum noua legislaţie europeană…) Şi a propos de Biserică, încă o realitate perplexă: comunismul ăla nenorocit a mai reuşit performanţa de a ţine în frâu pe nişte unii din Biserica patriei, temperându-i, disciplinându-i! Imaginaţi-vă că îmbogăţiţi notorii din Biserică după ’89, nu ar fi putut strânge atunci, averile pe care le au acum, ca i-ar fi luat gaia…

Precizez pentru cei revoltaţi de ceea ce am spus până acum vorbind despre regimul comunist, că în niciun caz nu admit vreo eventuală superioritate a acestuia în ceea ce priveşte morala creştină, ştiind bine că în fond a fost un regim criminal pe care este bine săţl lăsăm acolo unde îi este locul – la groapa de gunoi a istoriei…

Problema pusă pe tapet aici are de fapt un singur argument: libertatea. Libertatea, la căderea regimului comunist, a fost înţeleasă diferit, în funcţie de percepţie. Percepţia, dincolo de mecanismele ei primare care trimit spre instinctualitate, la un anumit nivel de conştiinţă este puternic influentaţă de educaţie, de elevaţia interioară, dar şi de temperamentul uman. Astfel, uitându-ne puţin înlauntrul nostru, la cum arătam (unii dintre noi) atunci, putem să distingem clar în ce raport ne-am situat cu libertatea, după.

În acest context, cred că sunt cel puţin patru tipologii umane puternic contrastante, definitorii în raport cu libertatea:

O primă categorie, numeroasă, va fi găsită în “bazinul electoral” al puterii de după ’89, oricare s-ar fi perindat în toţi aceşti ani. Omul din această categorie nu se simte în siguranţă decât cu gloata. Face orice, numai să poată să-şi ducă zilele de azi pe mâine, să-şi plătească întreţinerea la bloc şi să poată asculta manele. Dacă poate să stea la vreo coadă pentru mititeii şi cârnaţii electorali, atunci e fericit. Se simte liber. Şi “libertatea” asta a lui devine încet-încet adevăratul lagăr în care orice putere şi-ar închide masa de manevră.

O a doua categorie, este cea a parvenitului de linia a doua, a treia, a patra, etc. care a marşat imediat exact pe ceea ce sistemul de tristă amintire nu-l lăsa să facă, utilizând informaţii bine dosite pentru a-şi strânge imediat o avere de nejustificat nici la ora asta, tipologie îndeobşte asociată azi cu fosta securitate comunistă, dar, ştim bine, nu numai. Un astfel de om nu a fost liber nici atunci, nu va fi liber nici azi pentru că informaţia aducătoare de putere şi bani l-a pervertit la limită, reducându-l la o arătare hâdă, instinctuală;

O a treia tipologie este specifică individului nebăgat în seamă. Omul care nu a făcut atunci performanţă pentru că nu l-a dus capul, dar bântuit de frustrarea că tocmai asta îi lipseşte, primeşte momentul ‘89 ca pe o eliberare de propria-i neputinţă. Primul lucru pe care-l va face un astfel de om este să se gudure pe lângă vreun descurcăreţ, să înveţe “regulile” noii orânduiri şi când e cazul, chiar să livreze din proprie iniţiativă spre noii stăpâni (de aici, de peste ocean, de aiurea) “aspecte preţioase şi utile” despre oameni şi lucruri, în legătură cu tirania comunista care, nu-i aşa? i-a pricinuit lui atâtea neajunsuri… Dacă pe un astfel de ins împrejurarea îl va strecura pe undeva prin vreo instituţie dependentă de banii publici, este de aşteptat ca omul să fie vârât până la gât în maşinăria de justificat fonduri care niciodată n-au ajuns unde ar fi trebuit. În acest sens, va face chiar “performanţă”. Unul ca acesta va fi la mare căutare în lumea lui. Şi, uite aşa, de la an la an, simulând performanţa travestită în minciună, improvizaţie şi delaţiune, devine un om prosper, pentru ca fiţi siguri, va fi fost îndeajuns plătit pentru toate serviciile aduse….

Libertatea pentru el este însă prilejul descătuşării fiarei sălbatice. Un astfel de om nu este în realitate liber nicăieri! El are întotdeauna un stăpân din umbră care dupa ce l-a ajutat “sa-şi plătească poliţa” sistemului comunist asupritor, nu va pregeta niciodată să-i arate pisica discret, aducându-i de fapt aminte că n-a fost niciodată de capul lui…Un astfel de om este personajul ideal pentru o lume globalizată, condusă în mod ocult. Un om şters, statistic, cu personalitate artificială, însă în general un om periculos pentru climatul de normalitate, în care, atunci când ar fi pus în proximitatea valorii autentice, ar provoca dezordine, s-ar manifesta cu violenţă colerică. De notat că această a treia categorie este mult mai periculoasă decât cea de-a doua.

În sfârşit, o ultimă categorie este cea a omului care până în ‘89 face în mod onest performanţă şi apoi, cu aceeaşi onestitate încearcă să se adapteze schimbărilor, (într-o competiţie inegală, în contextul hoţiei şi tertipurilor mai sus descrise), păstrându-şi permanent echilibrul realităţii imediate. Neacceptând compromisul înainte de ‘89, nu-l va accepta nici după. De aceea, încet-încet va constata că măsura cu care operează sistemul său de valori este violent răsturnată de o realitate care nu vine din libertate ci, din efectele pe care aşa zisa libertate le produce asupra celor din jur! Altfel spus, realizează că libertatea trâmbiţată afară este de fapt descătuşarea angoaselor, inhibiţiilor unei categorii de oameni pe care i-a avut tot timpul lângă el, îi ştia bine, îi compătimea sincer pentru nivelul lor redus, dar, acum trebuie categoric să se ferească din calea lor ca din faţa unei cirezi puse pe fugă… Omul acesta se prinde repede că libertatea de care se face atâta caz este una falsă. Din bun simţ se va refugia în lucruri mici dar uneori foarte speciale. Făcând aceasta, resimte puţina satisfacţie a verticalităţii, a independenţei, a ieşirii din orice fel de constrângere. Bineînţeles că nu va face performanţă în sensul sistemului său de valori, bineînţeles că va percepe lipsa performanţei ca neîmplinire, dar, un astfel de om ramâne la marginea statisticii globalizante. El devine reper. Piatră de hotar. De la el, înlauntrul lui începe LIBERTATEA!

Desigur nu vom epuiza aşa toate variantele şi ideea nu se sfârseşte aici. Adevăratul motiv pentru care nu mai putem face nimic este acesta: suferim de o boală sufletească îngrozitoare ! Una spunem celorlalţi că facem şi alta facem în realitate; una lăsăm la suprafaţă să se vadă şi alta bojbâcâim prin întunericul propriei noastre fiinţe, rostuindu-ne adânc suficienţe. Ne gudurăm repede pe langă unii pe care-i vedem pe val, fiind capabili să vindem, dacă se poate obţine un preţ bun, pe chiar casnicii noştri. Vrem să avem trecere înaintea celorlalţi chiar dacă valoarea noastră este zero barat; suntem capabili pentru asta să punem la bătaie bani grei - şi aceia caştigaţi urât. Nu mai ştim carte, nu vrem să o învăţăm pentru că am văzut pe alţii ajunşi, dar de o prostie înspăimântătoare - ce garanţie a reuşitei mai bună decât asta?! Nu mai iubim pe nimeni! Dimpotrivă, ura ne hrăneşte şi ne ostoieşte neîmplinirile de până mai ieri. Ne desfiinţăm mai întâi unii pe alţii, apoi, încet-încet procesul acesta ne devorează pe fiecare în parte. Conchid spunându-vă ceva grav: apocalipsa este de fapt nebunia. Nebunia fiinţei umane atinsă de strechea Mamonei într-un secol al trădării!

Rugaţi-vă la Bunul Dumnezeu să mă înşel!

Alexandru Mihail Cernat
20 mai 2007

* Alexandru Mihail Cernat este sociolog si “observator religios”