preot Lucian Grigore

UN NEAM care nu-şi cunoaşte istoria riscă să-şi repete greşelile. Suferindă în această ratare este însăşi conştiinţa apartenenţei la un sistem de valori care riscă din aproape în aproape disoluţia. Sunt vizate aici în primul rând credinţa şi etosul românesc, ca trăsături de caracter incompatibile cu rigorile globalizării. Sub alt aspect, mai elegant poate, fără crime şi fără orori, prigoana asupra demnităţii umane continuă. Până în final operatorii politici ai lumii au ajuns la concluzia că nu e nevoie de tancuri, de sârmă ghimpată sau de lagăre de concentrare ca să desfiinţeze reguli, tradiţii, edificii identitare. E nevoie doar de zâmbete politicoase, strângeri de mână, acorduri, recepţii, eventual semnături indescifrabile aruncate pe documentele condamnării la moarte şi la uitare.

Sunt situaţii când te întrebi cine ocârmuieşte în realitate ?! De unde vin deciziile ?! De unde vin marile decizii de forţă care încet dar sigur au rostul schimbării cu orice preţ ?! Sloganuri de tipul „Votează schimbarea!” stau implantate strategic în minţile noastre îmbâcsite cu o politică de cacealma.

Alba-neagra dintre preşedinţie şi guvern, arbitrată de o bâlbâială omniprezentă, are darul de a induce subliminal ideea că nu suntem guvernabili, că nu suntem buni la nimic, că nu avem conducători şi că e mai bine să ne lăsăm conduşi din afară dacă dorim să ne fie bine. Pentru avantaje diverse, de ordin politic sau material, actorii de pe scena manipulării îşi joacă perfect rolul incompetenţei, fie că vor, fie că sunt constrânşi la aceasta. Românul simplu, dar onest, a înţeles că nu mai e cazul nici să voteze şi nici să se problematizeze politic în vreun fel. Pe fondul unor politici compromise, guvernanţii globali apasă butoane diverse şi ceea ce are a se întâmpla se întâmplă cu sau fără voia noastră. Mai pe înţeles: în orice fel ai vota, rămâne cum s-a stabilit ! În decorul demenţei politice rămân aceleaşi „Mării”, cu alte pălării. Istoria aduce însă cu sine refluxul unor abuzuri greu de calculat şi de înţeles. Pentru eficienţă, conştiinţele trebuie pregătite îndelung, strategic, trebuie anesteziate cu alt tip de motivaţii decât cele religioase ori patriotarde.

Să luăm cel mai grăitor exemplu care ne stă dinainte. Imaginaţi-vă o bătrânică alături de nepoţelul ei mergând prin centrul oraşului Piteşti, de la Biserica „Sfântul Gheorghe” către Primărie. Faceţi, vă rog, exerciţiul unui dialog între cei doi !

Bunica se apleacă asupra nepoţelului:

„- Uite, mămiţă, în locul acesta am fost botezată eu!
- Unde, mamaie ? Aici ? Păi … de ce nu te-au dus la biserică şi pe matale ? De ce te-au botezat în stradă ?!
- Mămiţă, păi aici a fost odată o biserică, Biserica „Sfântul Nicolae”, iar eu aici am fost adusă la creştinare.
- Unde, mamaie, printre chiştoace şi printre pungile astea de plastic ?!
- Ei, copile ! Sub betonul ăsta de aici e încă ruina acelei biserici, dar aşa au găsit de cuviinţă mai marii oraşului, să o acopere.
- Adică cum să o acopere ?! Păi şi bisericile se înmormântează atunci când mor ?!
- Da, mamă! Se înmormântează !”

Biserica „Sfântul Nicolae” din drum a fost cu adevărat ucisă pentru a doua oară, a fost îngropată sub un strat gros de beton. Autorităţile au mimat că vor semnala locul cu dale de sticlă, că vor drege greşelile trecutului şi vor restitui memoria unui sfânt locaş prăbuşit sub buldozerele comuniste. Opera monstruoasă a vechilor edili a fost încununată cu succes. Ceea ce comuniştii n-au reuşit cu adevărat să facă acum s-a împlinit desăvârşit. „Sfântul Nicolae” a murit ! L-au prohodit mai marii urbei în taină şi l-au pecetluit grabnic, pe furiş, sub stratul gros de beton peste care urmează să se aştearnă kitschul, ignoranţa şi uitarea.

Aberantă nu mi se pare atât iniţiativa în sine. La cum merg lucrurile în lume, ar fi de aşteptat să se toarne beton peste o naţiune întreagă, peste conştiinţele tuturor românilor care deja încep a se feri să-şi legitimeze în afara graniţelor ţării identitatea naţională, de teama de a nu fi linşaţi. Aberante îmi par muţenia şi prostia noastră. Absenţa oricărei reacţii pe această temă îmi clarifică şi o altă mare nedumerire legată de existenţa aici în oraş a teribilei „Închisori Piteşti”, dar aceasta este o altă temă. Probabil aici revoluţia din ‘89 nu a avut niciodată loc !

De ziua Sfântului Nicolae treceţi prin centru şi aprindeţi, vă rog, o lumânare pentru memoria pierdută a unui sfânt locaş martirizat de comunişti şi îngropat chiar sub tălpile ignoranţei noastre.

„Veşnica pomenire!”

Lucian Grigore este preot paroh al Bisericii Domneşti “Sfântul Gheorghe” din Piteşti