Mike Whitney

ADMINISTRATIA BUSH a respins în mod repetat apelurile Coreei de Nord pentru încheierea unui pact de „ne-agresiune”. Bush crede că i se cuvine dreptul să atace pe cine doreşte dacă este în interesul naţional, sau mai simplu spus, dacă aceasta promovează ambiţiile sale pentru o dominaţie globală.

Bush a susţinut deschis „schimbarea de regim” în Coreea de Nord şi a plasat ţara pe lista sa a axei răului. La nivel personal, Bush a afirmat că îl „detestă” pe Kim Jung-il şi s-a referit la el ca la „un pigmeu”.

Aceste provocări au fost luate în seamă aşa cum se cuvine în Coreea de Nord. Kim ştie că este candidat de frunte pentru un atac pre-emptiv în cazul în care nu dezvoltă un mijloc credibil de intimidare. Orice persoană sănătoasă va trage aceeaşi concluzie chiar de nu va fi umilită în public ca fiind „rea”.

De aceea Kim a anticipat situaţia cea mai rea şi a plănuit propria apărare, acesta este mesajul de bază în spatele detonaţiei nucleare de duminică. Programul de înarmare a lui Kim este consecinţa logică a atitudinii agresive a lui Bush. Dacă nu ar fi existat nici o ameninţare, nu ar fi existat nici o explozie.

Nimeni nu doreşte Coreea de Nord să deţină arme nucleare. Dar, deasemenea, nimeni nu doreşte ca Statele Unite să dezvolte o nouă generaţie de arme nucleare „tactice” de putere redusă, destinate penetrării buncărelor subterane. Ar trebui să examinăm intenţia pentru care se dezvoltă astfel de arme dacă dorim cu adevărat să înţelegem ce risc este mai mare. În cazul Coreei de Nord dezvoltarea unei bombe nucleare are clar ca intenţie să împiedice S.U.A. să atace neprovocat. În cazul lui Bush planul este să dezvolte bombe nucleare de mică putere cu detonare subterană ce practic vor fi folosite în atacuri neprovocate asupra unor complexe subterane puternic fortificate. Există o mare diferenţă între bombele nucleare ofensive şi cele defensive şi în mod clar Bush reprezintă ameninţarea cea mai mare.

Secretarul apărării Rumsfeld s-a înconjurat de persoane cu aceleaşi „concepţii” ce sunt de părere să folosească bombele nucleare de mică putere în funcţie de condiţiile câmpului de luptă. De aici s-a ajuns la speculaţia că Bush va folosi aceste arme într-un viitor atac asupra complexelor nucleare ale Iranului. Este înfricoşător să te gândeşti că Bush are intenţia să înlăture un tabu vechi de 60 de ani din simpla suspiciune că Iran ar avea un program secret de înarmare nucleară.

Kim Jung-il nu reprezintă o astfel de ameninţare. Putem fi rezonabili să credem că el nu va folosi bombele sale nucleare într-un atac iniţiat neprovocat. De fapt, în ultimii 6 ani a suportat cele mai istovitoare abuzuri şi umilinţe şi niciodată nu a răspuns violent.

Aceasta este reţinere.

Preşedintele Bush a creat o problemă şi se aşteaptă acum ca lumea să o rezolve. Dacă ne uităm la Afganistan, Haiti şi Irak, vedem că deja există un tipar cunoscut cu trupele lui Bush. Ei răstoarnă guverne şi răspândesc violenţa şi tulburarea, şi apoi apelează la U.N. şi N.A.T.O. să cureţe mizeria. Nu acesta este rolul adecvat pentru ONU.

Nu ar fi trebuit să i se permită lui Bush să vorbească la Naţiunile Unite. E implicat în prea multe războaie şi coup d’etats (lovituri de stat) ca să i se ofere o platformă publică spre a face apel la sancţiuni. A făcut paradă cu ordonanţele Consiliului de Securitate (ce nu a autorizat niciodată invazia Irakului) dar a continuat abuzul împotriva drepturilor omului la Guantanamo Bay, Abu Ghraib şi nenumărate alte centre de detenţie răspândite în toată lumea. Legitimitatea morală a Naţiunilor Unite este serios compromisă permiţându-i-se unui criminal de război să se adreseze Adunării Generale.

Chiar şi aşa, nu dorim să declanşăm o cursă de înarmare nucleară din cauza atitudinii nesăbuite a administraţiei Bush. Armele nucleare în mâinile despoţilor doar măresc probabilitatea unei greşeli tragice. Problema trebuie tratată cu abilitate şi nepărtinitor.

Consiliul de Securitate ar trebui să ignore fanfaronada administraţiei în privinţa „sancţiunilor adiţionale”. Ar trebui să desconsiderăm discernământul persoanelor ce au doar înclinaţia de a-i înfometa pe alţii pentru a-şi atinge obiectivele lor politice. Milioane de civili inocenţi au murit în Irak în urma sancţiunilor susţinute de S.U.A. la fel cum palestinienii din Gaza suferă acum. Nimic nu se obţine prin brutalitatea deghizată în dreptate.

Coreea de Nord nu va abandona armele sale nucleare până ce ameninţarea agresiunii americane nu va fi înlăturată. Asta cu siguranţă. De aceea cea mai bună abordare pentru U.N. ar fi convocarea de negocieri bilaterale între părţile beligerante. Dacă administraţia Bush refuză, aşa cum a făcut de 6 ani, atunci disputa ar trebui terminată. Nu asta este misiunea ONU, de a sprijini directivele Washington-ului, ci să ofere un forum unde litigiile pot fi rezolvate într-o atmosferă de imparţialitate şi dreptate.

Consiliul de Securitate ar trebui să ignore demagogia şi ameninţările administraţiei Bush şi să-şi asume rolul adecvat de arbitru neutru. Aceasta este singura cale prin care îşi poate recâştiga credibilitatea şi să asigure capacitatea de conducere atunci când apar crize.

Starea de neutralitate pentru prezent este mai importantă în ce priveşte viitorul Naţiunilor Unite, mai mult decât rezolvarea disputei nucleare între SUA şi Coreea de Nord. Într-o lume imperfectă, instituţiile internaţionale sunt cruciale pentru statornicirea standardelor de rezolvare a disputelor prin măsuri non-violente. Tacticile coercitive ale administraţiei Bush în Consiliul de Securitate; (în special în blocarea unei încetări a focului în cursul atacului de 34 de zile al SUA şi Israel asupra Libanului, la fel ca şi mijlocirea forţată a rezoluţiilor împotriva Iranului) arată că ONU nu este decât o ştampilă cu care se aprobă aspiraţiile imperiale ale Americii. Aceasta ar trebui să se schimbe.

Lumea doreşte stabilitate şi o conducere judicioasă pentru a face faţă problemelor iminente cum sunt încălzirea globală, declinul producţiei de petrol, proliferarea nucleară, sărăcia şi bolile. În loc de aceasta, am rămas cu o „dezbatere socială” zadarnică, alterată iremediabil de presiuni politice severe şi intimidare din partea Statelor Unite. ONU nu poate face faţă provocărilor noului secol dacă va continua să se manifeste doar în interesul unui stat ce aţâţă la război.

Prima obligaţie a U.N. ar trebui să fie tratarea problemelor ce ameninţă în cea mai mare măsură pacea şi securitatea mondială. Aceasta înseamnă concentrarea în special spre rezolvarea disputei dintre Israel şi Palestina şi încetarea războaielor în Irak şi Afganistan. Naţiuni, precum Israel, ce sfidează permanent rezoluţiile ONU stabilite cât se poate de clar, ar trebui aduse în faţa Adunării Generale spre a decide prin vot dacă trebuie îndepărtate din organizaţia mondială. Pur şi simplu aceasta este ultima opţiune „paşnică” de tratare a violărilor persistente ale legislaţiei internaţionale, şi este o opţiune pe care ONU trebuie să o ducă la îndeplinire pentru a-şi recâştiga credibilitatea.

În al doilea rând Adunarea Generală ar trebui să hotărască asupra unui plan de retragere a trupelor americane din Irak şi Afganistan. Amândouă conflictele au cauzat teribilă suferinţă şi moarte şi au destabilizat întreaga regiune. Nu este relevant dacă administraţia Bush este receptivă la acest plan sau nu. Este datoria ONU să furnizeze capacitatea de conducere, îndrumarea şi autoritatea morală prin crearea de alternative viabile în faţa măcelului zilnic şi a disperării generate de aceste crize. Prima prioritate este oprirea uciderilor, înlăturarea trupelor americane din oraşele cu majoritate religioasă sunită, şi convocarea negocierilor imediate cu membri din fostul guvern, rezistenţa irakiană, lideri şiiţi şi exponenţi din conducerea kurdă.

Dacă obiectivul principal al ONU este pacea şi securitatea, atunci ar trebui să insiste pentru un calendar precis de retragere a tuturor trupelor americane, închiderea tuturor bazelor americane, respingerea tuturor legilor iniţiate de forţele de ocupaţie, anularea tuturor pretenţiilor privind resursele sau activele irakiene şi desfăşurarea unui plan de viitor pentru despăgubirea societăţii irakiene pentru pagubele pricinuite.

Aceeaşi regulă este valabilă şi în cazul Afganistanului. Intervenţia americană nu a făcut decât să înrăutăţească condiţiile. Nu există nici o reconstrucţie, nici un „Plan Marshall”, nici un guvern ales în mod democratic cu un larg suport popular. Este o colonie a drogurilor şi un infern agravat mai mult de ocupaţia americană. E timpul să iasă. Războiul nu este politică externă. Este expresia corupţiei morale.

Trebuie neapărat să aşteptăm până ce Afganistan degenerează într-o grozăvie de tipul celei din Irak pentru a apela la încetarea ocupaţiei?

Acestea sunt chestiuni ce cu adevărat solicită atenţia Naţiunilor Unite. Corea de Nord şi Iran sunt numai diversiuni; următoarele nume pe lista nesfârşită de victime ce urmează a fi atacate de Bush.

Va continua ONU să-şi irosească timpul făcând concesii Statelor Unite sau va recâştiga statura de respect oferind o cât de mică speranţă unei lumi ce se îndreaptă spre dezastru?

Confruntarea din prezent cu Corea de Nord este din nou un moment potrivit pentru ONU, ocazia de a-şi impune mandatul, să arate că poate acţiona în mod consistent cu standardele de dreptate universal acceptate. Trebuie să evite cedarea la presiunea superputerii şi să-şi dedice energia asupra chestiunilor mult mai presante. Alegerea nu poate fi mai clară de atât, U.N. trebuie ori să se alinieze mai departe cu statul criminal ori să pledeze în favoarea celor ce se presupune că le slujeşte.

E timpul să aleagă.

Articol difuzat prin Information Clearing House. Traducere si adaptare Liviu Nănău