De ce nu s-a scris pînă acum marea carte a literaturii româneşti?

Carol Hârşan

“În timp ce ei stau şi se uită la focul de artificii numit
„Frumuseţe”, tu trebuie să le inoculezi adevărul în vene
ca pe un virus trecut prin filtru. Mai simplu de spus decît
de făcut. Cît de încet înveţi să îmbrăţişezi paradoxul!
Da, dar cînd înţelegi, te doare!”
(Lawrence Durrell)

Am un frate Bizon român. Ce fac cu el? După ce şi-a plătit taxele, şi a făcut toate gesturile sociale cu care a fost obligat să se obişnuiască, îi dau literatură. Încerc să-i mobilez creierul cu înşiruiri de cuvinte care să sune ca nişte clopote. Dar, ce fel de carte conţine astfel de cuvinte? Constat cu uluială şi apoi, imediat, cu groază, că marea şi mult aşteptata Carte a literaturii române nu s-a scris încă. La 14 ani după căderea cenzurii nu s-a ivit acea creaţie literară pe care o credeam aşteptînd în sertare. Credeam, cînd încă sîngele nu se uscase pe caldarîm, că editorii vor fi asaltaţi cu geamantane plesnind de manuscrise, de autori rebegiţi din provincie, gemînd de talent, săraci şi plini de speranţă, aşteptînd în antecamerele consacrării. Nimic din toate acestea nu s-a produs. Am rămas – de 15 ani, iată – o ţară de adormiţi care ne merităm din plin titlul Imnului Naţional!

Nici soarele libertăţii nu a încălzit suficient inspiraţia necesară unei opere majore, care să zdruncine conştiinţe şi să se înscrie în efervescenţa spiritului internaţional. Nimic n-a fost, nimic nu e. Toţi scriitorii, toată floarea cea vestită a vestitului Optzeci, au făcut doar cărţi căldicele, fără să producă acea unică şi mulţumitoare carte deplină. Toţi aceşti automulţumiţi, scriitori mari, bine ancoraţi în eroare, n-au creat decît o salată întinsă pe pacientul adeseori cu aspect cadaveric al literaturii contemporane (subliniez, de după decembrie 1989), atît de mulţumitoare pentru orgoliul naţional şi atît de vidă în afara ei.

Suntem naţiunea cea mai ocolită de premiile Nobel şi nimeni nu se întreabă „de ce?”

Practic, oricare sat românesc poate deveni un Macondo autentic, în care norii să fie încărcaţi cu flori, cu condiţia să-şi descopere demiurgul literar care să aibă curajul să pună cuţitul pe rana descriptivă. Am fost îndoctrinaţi să credem că literatura trebuie să descrie viaţa-viaţă – curvele, corupţii, pupincuriştii, minerii, politicienii, secretarii de Stat, cu viciile lor profunde, poliţiştii abuzivi – foşti miliţieni, gospodine bovarice… Dar nu. Literatura română n-a devenit – încă! – posesoarea autorizată a acelei cărţi care să treacă transcendental peste moleşeală şi prostul gust. Viaţa a cărei descriere să contrazică vehement imaginaţia îmbolnăvită a literaţilor eşuaţi.

Putea veni de oriunde acea carte aşteptată, chiar din Diaspora româneşte gînditoare. Literatura exilului românesc… Ce cuvinte frumoase! Tismăneanu? Un sociolog recuperat de americani, care foloseşte limbajul rîvnit de elitistul boem român. Hurezeanu? Un excelent comentator al fotbalului politic românesc. Goma sparge la securişti între dinţi, ca un dinamovist la seminţe cu sare. Eliade, literar, e siropos şi căldicel. Culianu putea s-o facă dar a fost neantizat… Irecuperabilă pierdere, pornise pe drumul bun. Dincoace, Patapievici a devenit un bun doctor de Institut Medico-Legal al spiritului recent românesc… Dezvăluirile istorice, oricît de şocante, îmbrăcate literar, n-au ajuns niciodată la pragul geniului. Nici literatura penitenciară nu a produs şocul literar aşteptat. Am întîlnit mai mult talent la literaţii moldoveni, care scriu cu ură, decepţie, suprapasiune, disperare, părăsire şi o de neostoit speranţă, mai bine literatură românească. Dar nu destul…

Bieţii de ei, au ajuns să ceară între plîns şi spasm, azil intelectual patriei-mumă a cărţii, care s-a instalat pe o canapea Biedermayer de unde îi priveşte tot mai distantă şi tot mai greu accesibilă. O, Românie, cui te-ai dăruit? Dar destinul lor, al scriitorilor moldoveni e subiectul altei drame.

Atunci, unde e literatura şi Cartea ei de Identitate?

Cu riscul de a trezi profunde antipatii şi scîrbe populiste, cred că aici este necesar aportul revoltei testicular-spirituale. (Vai, ce blasfemie, dar am spus-o!) Nu sunt misogin, ador Femeia, şi ştiu că şi ea este la baza marii literaturi, dar nu cred că o femeie (româncă) va scrie marea Carte. Nu pentru că nu ar avea talent – sunt multe cele care au – ci pentru că femeile-scriitor nu au ura agresivă (cu care masculul e înzestrat ab origine) necesară să trezească conştiinţe într-atît de adormite, de deturnate şi de viciate ca cele ale masei societăţii româneşti. Ele – ginecocratic vorbind – sunt protective în esenţă, deci, nu vor lovi atît de tare cît trebuie. Doar un bărbat, scriitor de mare talent şi fără milă va şti să descrie în limbaj accesibil internaţional drama, traumele, fascinaţia şi misterul românesc. Abia atunci vom începe să intrăm pe orbită.

Pentru că recunoaşterea internaţională a literaturii române e parcată undeva, aproape de zero, m-am tot gîndit… Poate că ar trebui să scriem cartea teribilă a literaturii româneşti direct în franceză, poate, direct în engleză, cu globalizarea asta managementul afacerii ar fi foarte apreciat, banii ar curge gîrlă, poate vor avea de ajuns să mituiască şi Comitetul Nobel… Iar Comitetul acesta simte mereu cui anume trebuie acordată o atenţie, un spot de lumină, o consacrare oportună, politically correct.

Clubul celor săriţi de la Premiile Nobel în literatură a devenit atît de prodigios şi de titrat încît, doar acest fapt ar fi suficient ca să determine un alt constructor de arme de distrugere în masă să iniţieze un nou set de gratificări financiare (din profitul scos din moarte) pentru pace, pentru literatură… Cum ar suna: Tatăl bombei cu neutroni are onoarea să vă acorde…

Între 1999 şi 2000, cînd Emil Constantinescu dădea din colţ în colţ navetînd între un dezgust şi altul, folosise cuvîntul „scîrbă” ca să descrie ceva extrem de lipicios, fetid, care-l tot atinsese în cei trei ani de cînd deţinea puterea. Acel ceva era societatea românească, magma ei de fond ce trebuia ordonată prin guvernare înţeleaptă. Era acel ceva despre care nu scria nimeni în termeni reali, dublaţi metaforic suficient ca să fascineze. Ceva ca Siberiada… De ce ştiu ruşii să scrie atît de bine? Pentru că şi în literatură ruşii sunt un imperiu.

În acest timp, prea multele noastre universităţi produc doar diplome inflaţioniste şi nu literaţi. Scriitorul mare lipseşte sistematic de la scrisa şi audibila România Cultural. Unde e, în ce bucătărie se află modest ca un regret, timid ca un peţitor? România tot plînge blegos că „vrea în Europa”. Dar Europa vrea o Românie mai mult morocănoasă, care nu a produs o carte de anvergură măcar europeană? Stie cititorul mediu român că lui Brâncuşi, lui Cioran, lui Ionescu sau lui Eliade puţin le păsa, în fond, de România? Cine are curajul sa analizeze public astfel de subiecte?

Reţeta este de o simplitate exemplară: un băiat cunoaşte o fată. De la tandreţe la sex, povestea se repetă de miliarde de ori.

Dar cine re-scrie povestea în mod unic, genial şi cu totul nou? Cine eliberează, în sfîrşit, omul de vina închipuită a „păcatului originar”, sursă a excesului de morală venind dinspre amvonuri? Se pare că Dumnezeu a condamnat tocmai dorinţa de a cunoaşte, acel element de aur care face din om, Om. Un Isus vesel nu e o blasfemie. Sper ca Cel pe care îl aşteaptă milioanele de slăbănogi să fie un zeu tînăr şi cu foarte mult simţ al umorului. Să iubescă şi să aprobe iubirea pînă la capăt, ştiind că doar iubirea dă încredere celui care va dori să descrie adevărul. Ultimul mare glumeţ român se numea Toma şi a murit la cutremurul din 1977. De atunci am devenit o }ară morocănoasă şi adesea tristă, nici măcar Divertis-ul nu mai ştie glumi cu adevărat. Rîsul naţional trebuie, practic, reinventat.

Poate că aşa vom părăsi stadiul de popor vaccinat împotriva realităţii. O ţară de cititori naufragiaţi la recifele sufletului aşteaptă spargerea îngrădirii literare mediocre, aşteapă un viol psihic de valoare maximă, o fecundare motivaţională fără precedent. Deşi avem Legi ale cărţii, valoarea lor e pur comercială atîta timp cît nu arată căi de stimulare a cărţii încă nescrise. Cea în care finanţatorul delegat, Mecena modern, îşi dă seama, prin prisma calificării sale, că cel care scrie acel ceva viabil, merită stipendia.

Dacă România a pierdut ceva important, dincolo de tergiversările politic interesate şi manipulate de reverberaţii neocomuniste, a fost şi acel ceva care nu a mai venit datorită cărţii lipsă. Carte care era aşteptată ca promisiune şi era bănuită ca Testament. Nimic nu s-a-mplinit şi cred că e şi vina intelectualilor lăudăroşi care au tot promis-o şi n-au produs-o. Ce anume face, de fapt, ca o literatură să fie „mare”? Geniul şi originalitatea. Una o întreţine, ca sevă, pe cealaltă şi secreţiile acestea invizibile se desăvîrşesc în mîna care scrie. Marquez e genial, Coelho e comercial, un produs foarte bine lansat. Un scriitor foarte bun trebuie să scrie, practic, orice. Doar aşa poate determina prejudecăţile din psyche-ul naţional să facă un pas înapoi.

Nevoia de o carte cu adevărat mare este imperioasă, în primul rînd, pentru că nimeni nu va putea duce de nas un popor de oameni înţelepţi. Iar înţelepciunea vine din carte. Pentru că cel care va determina în viitor puterea în ţară va fi un om citit.

A avut vreodată – după 1989 – Bucureştiul, presimţirea talentelor din provincie? Se pare că nu…

Dumnezeu, în ziua de odihnă, a făcut Editorul. L-a făcut cum Zeus făcuse Justiţia: orb. Pe lîngă asta, pantalonii săi nu aveau şliţ. Nu era nevoie. (L. Durrell – Convorbirile mele cu fratele Bou, fragment din Alexandria Quartet, 1960). La Editorii lăudaţi au venit din lungul şi latul Provinciei, scriitorii cu sacii doldora de manuscrise. Le stătea inima în loc de admiraţie şi de suspansul aşteptării. Erau sfioşi ca nişte gînduri bune. Poate că de aceea nu i-a supărat prea tare „NU-ul” care însoţea restituirea manuscriselor. Erau scriitori de adevăr, obişnuiţi cu deziluzia, unii chiar căsătoriţi cu ea. Scriitorul de adevăr e acela care găseşte securea pe drum şi o redă călăului care a pierdut-o. Dar Academiile nu sunt pentru ei. Si nici marile premii literare. Pentru că ceea ce scriu şi descriu ei doare prea tare şi are gustul sării pe rana sîngerîndă. Metropola e pentru diletanţi, snobi, bancheri, politicieni, mondenităţi, falşi puritani, patrioţi şi este locul în care se dictează ora exactă pentru tot restul ţării.

Exaltările festiviste sunt continui, nu se mai sfîrşesc, satul în care s-a născut veşnicia e acum abandonat, iar metropola s-a eternizat în lichelism colorat şi ostentaţii pe muzică de manele. Scriitorii buni să stea la ei acasă, să nu deranjeze pe sfinţii editori. Au ei şi aşa destule pe cap, în ţara lui „muşcă şi fugi” şi a lui „te uiţi şi cîştigi”. Cîte comentatoare TV trebuie publicate în acest răstimp, cîţi protocronişti şi cîţi medici închipuiţi de terapii nonconvenţionale? Să nu mai vorbim de sportivi în retragere, generali în retragere, metrese în retragere… Toţi trebuie publicaţi pe o piaţă care a uitat de cultură. Dă bine la CV să ai o carte, un îndelungat interviu, acolo. Dar nimeni nu ţinteşte chiar miezul psihologic al naţiunii, aşa cum s-a transformat el azi, sub opresiunea excesului de libertate şi de drepturi ale omului, toate acestea, în ciuda faptului că suntem un popor de potenţi.

Dar lucrurile nu vor sta prea mult aşa. Noi hoarde de sectanţi ai perversiunii vor avea grijă să deturneze foamea populară după o carte bună.

De ce n-ar funcţiona reţeta Alexandriei Quartet şi în scrisul românesc, în 2005, 6, 7…? Aşa măcar poţi redeveni original şi de-a dreptul contemporan, printr-o şmecherie intelectuală – “patru cărţi de joc, sub forma unui roman; înfigi o axă comună în centrul celor patru povestiri şi dedici fiecare din ele unuia din cele patru vînturi” (L. Durrell, op.cit.). Un continuum în care chiar şi Timpul să fie eliberat de obsesii.

Doar aşa nu vei face pe gustul unei lumi de mitocani superficiali şi indiferenţi la actul cultural, şi cărora trezirea le-ar aduce un şir întreg de insatisfacţii. Trebuie să smulgă cineva steriletul care înveleşte astăzi spiritul românesc, la care, altădată priveau mulţi de departe, ca pe munţi. Si nu un Editor va fi acela.

Secunda de iluminaţie va aparţine unui scriitor român, cu siguranţă, există o şansă, sunt semne. Vreau aceasta pentru că, în ciuda aparenţelor îmi iubesc fratele Bizon român. Vanitatea şi indolenţa vor fi măturate cu un gest de bucurie.

Dar, cine? Cînd?