PARAPOLITICĂ: PSIHOPATOLOGIA NEINŢELEGERILOR CULTURALE ŞI ACŢIUNEA POLITICĂ A FORŢEI

Carol Hârşan

DE SECOLE, Islamul a constituit singura forma de legitimitate în Lumea Arabă a Orientului Apropiat şi Mijlociu. Pină în vremurile noastre, post-coloniale, cînd germeni ai mecanismelor democratice au fost implantaţi, la început cu grijă, ulterior cu forţa, ca în cazul frecvent al copiilor neascultători.

11 septembrie 2001 a spart, parcă, istoria contemporană în două, pentru că prima impresie de după atacul din SUA a fost şi cea mai puternică: nimic nu va mai fi ca înainte!

In ce priveşte subiectul din titlu, lucrurile sunt simple: conform rapoartelor uzuale, poziţia, strategia şi sistemele de fortă impuse în Irak de către trupele de ocupaţie – cele americane, nu Coaliţia ca întreg! – au fost puternic influenţate de cartea lui Raphael Patai, intitulată “Gîndirea arabă”. Casa Albă a fost supusă în permanenţ, mai ales la debutul preşedinţiei George W. Bush, celor două tendinţe strategice majore care au polarizat, practic, activitatea decizională a Departamentului Apărării: “uliii” si “porumbeii”, într-o oarecare măsură, corespondente ale politicii republicane, respectiv democrate.

Lucrurile, care au părut relativ simple în schimbarea de regim din Afganistan, s-au complicat inimaginabil în Irak, tocmai din cauza lipsei de aprofundare a cunoaşterii mentalităţii arabe de către decizionalii militari americani.

Fenomenul s-a produs şi continuă să se producă în ciuda uriaşului aparat diplomatic american din zonă şi a consilierii de specialitate de pe lîngă Departamentele vizate.

Două elemente cu valoare de teme – exacerbate ca prejudecăţi, cum s-a dovedit ulterior – au girat comportamentul american în Irak: 1. Arabii nu înteleg decît de forţă, şi 2. Cea mai mare slăbiciune a arabilor constă în ruşine şi umilire.

Aceste date primare, justificative ale unor acţiuni atroce, ca cele din închisoarea Abu Ghraib, au fost introduse în mentalul decizionalilor americani dintr-o singură sursă: “cele 25 de pagini ale capitolului ‘Arabii si sexul’, din cartea lui Raphael Patai, descriind sexul ca pe un tabu sub semnul ruşinii şi al reprimării”, conform comentariului lui Seymour Hersh (The New Yorker, octombrie 2004). Acest fragment a devenit “biblia neoconservatorilor experţi în comportamentul arab” (id. art. cit.)

Dar, să vedem cine a fost Raphael Patai? El nu a fost anti-arab sau anti-musulman ci, chiar un romantic susţinător al culturii arabe. Antropologul Patai (1910-1996) a fost un evreu maghiar care a studiat orientalistică cu experţi ca Brockelmann, după care s-a stabilit în Palestina sub mandat britanic între 1933-1947. Nu s-a implicat politic sau naţionalist în temele cercetate ci, Ie-a abordat cu rigoare academică. Şi-a luat în 1936 doctoratul la Hebrew University şi a editat jurnalele lui Theodor Herzl.

Aşa se face că pentru mulţi adepţi ai teoriilor conspirationiste Ie-a venit ca irezistibilă aducerea lui Patai în prim-planul scandalurilor generate de Abu Ghraib. Baza studiilor de personalitate folosite de el a pornit de la faptul că fiinţele umane ce cresc într-un mediu de grup manifestă, pe lîngă deosebirile specifice ale persoanelor, un foarte puternic factor comun de personalitate, definit adesea drept un caracter naţional, care motivează credinţe, obiceiuri, concepţii, aspecte morale. Singura lui carte în care evreii sînt puşi direct faţă în faţă cu arabii este “Sămînţa lui Abraham”: evrei şi arabi în contact şi conflict, în care susţine că arabii “sînt psihologic incapabili să accepte Israelul”.

Cartea “The Arab Mind” a apărut în 1973 începînd cu o frază reprezentativă: “Cînd vine vorba de arabi, trebuie să recunosc că sufăr de un romantism incurabil”. în vremea cînd Patai îşi elabora studiul era răspîndită ideea că lumea arabă este o zonă culturală omogenă. Azi, aceasta apare ca şi cînd “ai echivala în generalizare o familie veche din Boston cu observarea unor fermieri din Kansas”, spune Slaine Hagopian (Journal of Palestine Studies, 1977).

Dar, problema de fond care a încins spiritele în ultimul timp ţine de cercul imposibil de spart al paradoxului irakian, şi al uriaşei “mizerii politice” în care s-au trezit americanii, care, practic, au cîştigat războiul dar au pierdut pacea. “Efectul Patai” în politica Departamentului Apărării al SUA a fost devastator şi a condus la concluzii extrem de critice privind profesionalismul experţilor în mentalităţi orientale, care elaborează preparativele teoretice pentru acţiunile directe din teren.

Scandalul de presă a determinat o vehementă luare de poziţie a fiicelor lui Raphael Patai, Jenifer Patai Schneider, medic şi scriitor în Tucson, şi Daphne Patai, profesoară la Universitatea Massachusetts, Amherst. Ele acuză întreg sistemul informaţional american, inclusiv răspîndirea prin presă şi Internet, pentru implementarea în conştiinţa colectivă a ideii că tatăl lor “este victima aserţiunii simpliste că a scris o carte-manual aplicat de americani în tortura semenilor lor” (Doug Henwood, 2004).

“Ne repugnă conştiinţa faptului că tatăl nostru este asociat implicit şi explicit blamărilor care derivă din aceste atrocităţi. El a avut o înţelegere profundă a culturii arabe pe care a studiat-o, simpatizînd şi admirînd popoarele care au constituit substanţa studiilor sale. Nu a gîndit nici o clipă că ideea vulnerabilităţii prin umilirea sexuală ar putea fi exploatată politic şi folosită ca justificare a abuzurilor armatei” (id. art.cit).

Lucrările lui Pătai au demonstrat faptul că fundamentele structurale ale culturii arabe ce derivă din limbă, obiceiuri de creştere a copiilor, riturile religioase, modul general de abordare a provocărilor vieţii, au creat o personalitate arabă tipică, net diferită de personalitatea occidentală modernă. Faptul că “ulii” au luat cartea lui Patai drept o biblie a politicii militare neoconservatoare (Seymur Hersh, art. cit.), dovedeşte stricta orientare a acestora spre politica de forţă şi impunere în forţă a unor valori occidentale, ca democraţia, unor popoare care au alte mecanisme de structurare a puterii, în concluzie, subiectiv dar relevant, suspiciunea occidentalilor faţă de lumea musulmană este modulată de mecanisme fine ce deturnează atenţia publică în privinţa diferenţelor interculturale.

Astfel, există explicaţii clare pentru puternica rezistenţă la schimbare în contactul dintre două culturi, zona de contact direct fiind, în sens primar, piaţa. Dincolo de conservatorismul arab la vestimentaţia vesticilor, la drepturile femeii (într-o societate eminamente masculină), la progresul tehnic, se află o luptă acerbă pentru pieţe. Dacă occidentalii (americanii, în speţă) îi acceptă pe “ei” (arabii) aşa cum sînt, vor pierde piaţa uriaşă a bunurilor de consum (ginşi, păpuşi Bărbie, Coca-Cola…), poate că îi vor cîştiga pe arabi – noile lor generaţii – ca prieteni. Dacă nu ne vom grăbi să apreciem valoric ca fiind bun tot ceea ce este cunoscut, şi nociv ceea ce este diferit, avem şansa unei noi perspective. Pînă atunci, însă, petrolul de sub nisipurile islamice va mai întuneca minţile strategilor globalişti de peste ocean.