“O femeie frumoasă şi un pom înflorit”, a fost răspunsul tatălui meu de pe patul de spital, cu cinci minute înainte de despărţire, la neghioaba mea întrebare despre ce îşi amintea atunci, la plecare.

Am uitat, luat de vreme şi de vremuri, dar acum, după aproape patru decenii, cînd aţa tuturor se tot strânge pe ţăruş, mă tot gîndesc: cu ce rămânem din viaţă?

În secolul al XVI lea un strămoş, şoimar domnesc, a murit sărind în faţa săgeţii pentru a salva viaţa sutaşului său. Familia s-a ales cu un uric, o schimbare de nume, o moşioară şi un mormânt de îngrijit. La 1878, un alt antecesor, venit din Banat ca să lupte pentru Principate, s-a aruncat să pună sus, foarte sus, steagul regelui Carol I pe o movilă şi şi-a pierdut mâna dar a găsit cetăţenia românească pe care o dorea atât de mult. În 1916, la Mărăşeşti tatăl tatălui meu a rămas pe glie, dar familia a primit în urma lui medalii şi un petec mai mare de pământ. Celălalt bunic dinspre mama a luptat şi el acolo – dezertor din armata austro-ungară, distins cu înalte ordine militare româneşti, a avut viaţă, a trăit pînă când l-a îngăduit Cel de Sus.

Cel mai tânăr frate al tatălui meu a murit pe 22 iunie, la trecerea Prutului, au rămas după el medalii şi amintiri puţine; altul – ofiţer de carieră – a avut noroc şi a scăpat de la Stalingrad, a scăpat şi de la Banska şi a murit în patul lui după 80 de ani. Socrul meu, comandant de regiment s-a întors de pe front cu un glonţ în piciorul scurtat şi o pungă de ordine şi medalii. Cel mai frumos cadou l-a primit de la camarazii sai – un inel, pe care de aproape 50 de ani îl port eu. Cu dragoste şi tristeţe.

Cumnatul lui şi un nepot s-au întors după ani buni de prizonierat. Statul de atunci le-a dat servicii cât să nu moară de foame: nu luptaseră împotriva cui ”trebuia”, – ca şi cum ar fi putut alege!

Tata n-a fost pe front, ca prim născut al unui erou din primul război mondial. După 1947 statul i-a dat ”mult timp de gîndire” fiindcă nu-şi alesese prieteni politici de unde „s-au ales” noii lideri. Pardon, secretari. Sau comisari, sau… cevaşilea.

Nici eu nu am fost pe front, că nu a mai fost pe vremea mea niciun conflict militar deschis. Dar, învăţat prost că patria e numai una şi pentru ea trebuie să dai tot, am ieşit în stradă cu armele mele, microfonul şi condeiul în 22 şi în 23 şi în 24… şi în 25 era să nu mai ies ci să intru… sub un tanc. În decembrie, 1989. Norocul meu s-a numit atunci soldatul Constantin, care a sărit, m-a împins alături şi şenilele au trecut pe lîngă noi, ca şi rafala următoare. M-am ales şi eu cu o medalie. Şi prietenul meu de atunci, Constantin, s-a ales şi el cu medalii şi porţi deschise spre facultate de care poate, altfel nu ar fi avut parte.

Stau şi mă gîndesc: fac ţara asta, statul ăsta, guvernul ăsta, parlamentul ăsta destul pentru ”eroi”, pentru cei care au dat o mînă, un picior, o viaţă! pentru naţie?

Mi-e teamă că nu. Acum eroii ni se întorc ”pe scut” din Afganistan, din Irak, oare şi din Kosovo? Ce caută acolo, ce apără? Democraţia cui? Interesele cui? Solda primită şi recunoaşterile militatare acoperă durerea mamelor, soţiilor, copiilor orfani din urma lor?

Eu, cu un asemenea trecut familial ”dubios” de ţărani legaţi de glia lor nu a altora, vă spun drept că nu înţeleg. Eroismul celui care se duce la vecin ca să-l oblige şi eventual să-l şi schilodească fiindcă nu gândeşte la fel cu el, este departe de înţelegerea mea nativ ţărănească, vopsită cu o brumă de carte universitară.

Iată de ce eu cred că trăim nu o epocă a eroilor cântaţi de marii poeţi ai neamului, ci o epocă a erorilor produse de marii politicieni – pigmei ai nemului.

Mihai Miron