Cordelia Edvardson *

CINEVA VORBEA despre nesiguranta vietii de zi cu zi. Despre nelinistea sa privind viitorul, intebandu-se cu teama cum se vor descurca copii intr-o lume din ce in ce mai dura si mai solicitanta. “Dar”, a continuat vocea – cred ca era o femeie - “intr-o zi s-au potolit toate temerile mele. Mi-am pus viata mea si a lor mei in mainile lui Dumnezeu. Orice s-ar intampla sunt sigura ca suntem inconjurati de dragostea lui Dumnezeu. Nu trebuie sa ma mai tem si sa ma nelinistesc.”

Suna frumos si intrutotul sincer. Dar, bineinteles, se poate obiecta ca nu este de ajutor pentru toti, caci suntem multi care nu credem in Dumnezeu. In orice caz nu intr-un Dumnezeu personal care intervine activ in viata fiecarui om. Totdeauna am fost de parere ca o asemenea credinta este putin cam prezumtiuoasa, in orice caz daca i se atribuie acestui Dumnezeu atotputernicia cat si dragostea. De ce, ma intreb, tocmai eu a trebuit sa supravietuiesc holocaustului? Printre milioanele care au fost exterminate trebuie sa se fi aflat nenumarati copii, barbati si femei care ar fi putut fi de un ajutor si de o consolare infinit mai mari umanitatii decat mine. Baiatul cu balonul rosu, care mergea pe drumul batatorit de la tren la camera de gazare de la Auschwitz, poate era destinat sa devina cercetatorul care sa dezlege enigma cancerului. Sau poate a fost ucis un nou Mozart ?

Da, stiu, este vorba despre o veche tema predilecta a teodiceei; conceptia despre un Dumnezeu care uneste dragostea inepuizabila cu atotputernicia. De-a lungul secolelor, spirite mult mai luminate decat mine au esuat in incercarea de a rezolva problema. Se spune de asemenea ca “nici o vrabie nu cade pe pamant fara vrerea Tatalui ceresc” [1] Dar nu, dupa unii cercetatori contemporani este o traducere gresita. In realitate: “nici o vrabie nu cade pe pamant fara ca Tatal ceresc sa nu cada cu aceasta.” Imi place aceasta idee.

Poate nu aceasta a fost intentia, dar credinta in Dumnezeu exprimata de femeie suna prea resemnata si pasiva in urechile mele pagane. Si atunci mi-am adus aminte de o inteleapta si hazlie istorie cu un batran evreu. Jankel ii face reprosuri lui Dumnezeu. Nu e deloc neobisnuit ca evrei piosi chiar sa caute nod in papura Dumnezeului lor. Jankel se simte abandonat si nedreptatit. El respecta toate poruncile pe cat ii sta in putinta si nu tanjeste nici dupa onoruri si nici dupa mari bogatii; tot ce cere este painea zilnica pentru familia lui numeroasa. “Ori cum o dau, ori cum o intorc, tot nu reusesc sa strang zestre pentru fiicele mele”, se plange Jankel si propune o solutie constructiva. “M-am rugat de atatea ori sa castig marele pot la loterie. Dar Tu esti fudul de urechi”, bombane Jankel. “Da, da, stiu”, raspunde Domnul. “Dar, Jankele, ai putea si tu sa ma ajuti cel putin cumparandu-ti un bilet la loterie!”

Parca era si un vechi film cu titlul “Dumnezeu are nevoie de oameni”. Sigur trebuie sa traducem textul in mod corect. Asatazi, cand multi se macelaresc in numele Sau, Dumnezeu ar trebui sa multumeasca acestui gen de oameni. Caci Dumnezeul care cade impreuna cu vrabia, Acesta este si ucis impreuna cu cei care sunt ucisi in numele Sau.

Tradus si adaptat de Nicusor Gliga dupa Svenska Dagbladet

–
Note:
* Cordelia Erdvardson este ziarista de presigiu, corespondenta a ziarului Svenska Dagbladet in Israel.
[1] Matei, 10:29: “Nu se vand oare doua vrabii pe un ban? Si nici una din ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru.”