Octavian Dărmănescu

ORICUM, ICOANA ERA cel mai ignorat obiect din clasă. Fiecare piesă de mobilier din tezaurul sfânt al Ministerului îşi avea rostul şi necesitatea: în cuier se punea haina, la catedră se preda, în bancă se lupta cu somnul. Icoana nu avea nicio folosinţă practică, ba, mai mult, cele kitch contrastau disonant cu gecile Gucci care încălzeau trupurile preţioase ale fiilor de potentaţi. Ca şi până mai ieri portretul Tovarăşului, icoana nu impune neapărat conduita elevului. În şcoala românească nu icoana discriminează, ci invers: liceenele se dezbracă voios pe catedre, printre bănci profesorii pot fi oricând supuşi unei bastonade.

Astăzi lucrările de control se refuză prin demonstraţii de karate ţigăneşti, iar trecerea la tablă a elevului poate deveni un circ violent. Toate aceste grozăvii sub ochii încremeniţi din vreo icoană cu sau fără ramă.

Nu ne-am propus încă o critică de desfiinţare a domnului profesor Moise. Coerenţa opiniilor dumnealui este impecabilă. Totodată, lipseşte cu desăvârşire. Protestul domniei sale este mai patetic decât aria unui tenor liric, deci trebuie tratat cu respect medical. Domnia-sa suferă de icter la vederea oricărei icoane, după părerea dumnealui icoana ar trebui expusă doar la ora de religie, ca harta Imperiului Roman la ora de istorie. Autorul acestei pretenţii este un gonfleur amator, moftul lui o pretenţie gratuită, emanată cu surle dintr-un cabinet de corectitudine politică. Adică acelaşi cabinet de marxism-leninism de până mai ieri, convertit subtil într-unul de educaţie civică în stil american.

Drama României diurne este că tupeul a crescut mare, iar acum pedalează fără ghidoane. Tovarăşul Moise vrea să dea de pământ cu tablele legii noi agăţate pe pereţii şcolilor dintr-o ţară creştină. Sunt de ajuns doar câteva idiosincrasii pe motiv de discriminare şi imediat apar legi în regim de urgenţă. Mânzălită cu noroi, tradiţia, ruda noastră de la ţară, s-a uscat la mila soarelui. Icoana nu este deloc un rateu stilistic. Ea impune şi trebuie să impună, chiar dacă nu reuşeşte. Rugăciunea Domnească de la prima oră să fie o simplă aerobică de dimineaţă? Pedagogic vorbind, de Precista din icoană este nevoie de la bastonaşele din clasa întâi până la combaterea deprinderilor extravilane ale tineretului urban.

Când chefuiau, ruşii, din respect sau frică, nu ştim, întorceau icoanele dacă le permitea cuiul. Dacă nu le permitea, le acopereau smerit, cu răsuflări tăcute de vodcă. La români băţul din clasă stătea sub icoana sfântului Nicolae, la sârbi sub cea a Sfântului Sava. Suntem tovarăşi întru nedumerire: dacă în Iran profesorii laici sunt îndepărtaţi din şcoală, în şcoala românească iconoclaştii au început să facă legea, iar aceasta în dispreţul majorităţii creştine. O majoritate de care domnul Moise nu se poate plânge în nici un fel că a practicat vreo formă de fanatism. Dimpotrivă, modul fanatic în care se cultivă noduri în papură atestă sfidarea la adresa unei ţări indiferente, fără o societate civilă articulată. E impertinentă doza de trotil implantată în gulaşul de la Salonta. Considerăm că politicienii, care la alegeri exersează pentru prostime semnul crucii, au o datorie strictă de a nu completa fişele de lichidare a memoriei naţionale.

Luând în calcul faptul că solidaritatea la noi este o moartă proaspătă, de păstrat la loc întunecos şi rece, întrevedem că retragerea icoanelor din şcolile româneşti va fi, mai devreme sau mai târziu, o realitate. Până atunci, să ne vedem de scară, cuie, ciocane şi icoane. Nu-l vom lăsa pe domnul Moise să-şi cronometreze satisfacţia şi nici să-şi cioplească incisivii. Propunem retragerea trupelor de sfinţi pictaţi abuziv în şcolile româneşti şi încartiruiţi în fiecare clasă numai cu o condiţie de bun simţ, căreia domnul Moise nu poate să îi reziste: nu veţi întinde mâna după icoană până nu veţi fi demontat deja sorcova tricolorului românesc, care oricând ar putea ofensa pasiv naţionalitatea miilor de copii chinezi care copiază prin pupitre cu colegii lor majoritari.