Andrei Vartic *

PE 17 IANUARIE 2006 autorul acestui articol a moderat la Biblioteca Naţională din Chişinău un mic simpozion consacrat aniversării a 300 de ani de la naşterea lui Benjamin Franklin. Marele inventator, om politic şi diplomat, scriitor şi pictor, bibliotecar şi tipograf, gazetar şi călător, părintele spiritual al Statelor Unite ale Americii este sărbătorit cu fast în SUA în aceste zile. Şi nu doar la Boston, unde s-a născut, sau la Philadelphia, unde a activat mai mult. Şi nu doar în SUA. Ci şi în Marea Britanie, Franţa, Olanda… Chiar şi la Chişinău. Dar cum este sărbătorit?

Benjamin Franklin, născut pe 17 ianuarie 1706 într-o familie cu 17 copii (sic!), mort pe 17 aprilie 1790, este sărbătorit drept „glorie naţională” a SUA. Drept unul din cei mai mari oameni pe care i-a avut umanitatea. La moartea lui în Academia Franceză se vorbea de Franklin ca de un Solomon al timpului în care a trăit. Probabil, atunci, mai mult pentru meritele de a fi dăruit Franţei speranţa că ar putea obţine înapoi Canada. Dar întrebarea pe care am pus-o de capo la simpozionul închinat acestui om uriaş al lumii, a fost cea care viza ziua de 15 ianuarie 2006, când, mai mult la Chişinău, Mihai Eminescu a fost omagiat ca poet naţional. Manifestările au început la orele 10.00 la bustul lui Eminescu de pe Alea Clasicilor din Chişinău, apoi au continuat în mai multe biblioteci, teatre, licee, case de cultură şi practic peste tot unde s-au adunat câţiva oameni de cultură. S-au citit multe poezii. S-a vorbit foarte puţin de omul politic Eminescu. Sau despre filosoful Eminescu. Sau despre lingvistul Eminescu. Sau despre antropologul Eminescu. Sau citit şi s-au cântat poezii. Mai ales de dragoste, după vremea în care trăieşte Basarabia şi la 15 ianuarie 2006. Poate nu e mult. Dar pentru Basarabia este imens de mult. Fiindcă Eminescu nu este doar poetul naţional al tuturor românilor, ci şi luminiţa de la capătul tunelului. Şi nu doar în Basarabia. Ci peste tot unde există om în Globalizare. Ba chiar şi mai departe. Mult mai departe. Peste tot unde există om în fiinţare.

Or, în aceiaşi zi de 15 ianuarie 2006, seara, la televiziunea publică de la Bucureşti, dublat şi pe canalul televiziunii publice internaţionale, un realizator de programe culturale, superficial şi zâmbăreţ, şi doi invitaţi, o domniţă profesoare de literatură română şi un profesor bătrân de istorie, îl desfiinţau pe… Mihai Eminescu. În primul rând ca poet naţional. Şi apoi ca mare poet român. Dacă e să ne luăm după acei vorbitori este o ruşine a culturii române să declare că Eminescu este „poet naţional”. Această sintagmă este, adicătelea, o demonstraţie a faptului că România este o ţară incultă, o cultură primitivă a Europei. Să ne închipuim, spuneau vorbitorii, că Franţa îl declară pe cutare poet naţional? Ar fi o ruşine a Franţei…

Spuneau asta amintind ironic despre faptul că, de fapt, Victor Hugo a fost declarat poet naţional al Franţei, fiindcă, vorba unui contemporan, nici nu se putea altfel. Profesorul de istorie chiar se lăuda că în tinereţe şi el l-a considerat pe Eminescu poet naţional, dar acum treaba asta nu mai merge fiindcă lui îi place, de pildă, Arghezi. Uitase să spună că şi Arghezi, şi Blaga, şi Bacovia, şi Ion Barbu, şi Nichita Stănescu îl considerau pe Eminescu „poet naţional”. Şi chiar om deplin al culturii europene, aşa cum a spus despre Eminescu, trebuie să spunem şi asta, marele Noica, alt om deplin, în sensul putinţelor omeneşti, al culturii europene. Ca şi Eliade, Cioran, Ionescu, Lupaşcu, Coandă (lista, spre bucuria noastră, este foarte mare).

De fapt, aprigii distrugători de la postul public ai lui Eminescu, ar fi trebuit să aibă, cel puţin pe 15 ianuarie, un comportament ştiinţific european, şi să arăte mai întâi că problema „oamenilor mari” a unor oraşe, state şi naţiuni a luat naştere în antichitatea cea mai timpurie şi a constituit prilej de mare rivalitate dintre acele oraşe, state şi chiar naţiuni. Să ne amintim numai de Homer, jinduit practic de toate statele grecilor… Cum e să-i spui unui grec, dar şi oricărui alt cetăţean al lumii, că Homer nu este ce este? Adică gloria naţională a grecilor şi cea universală a oamenilor. Dar cum e să nu le dai ruşilor dreptul de a-l numi pe Puşchin poet naţional? Sau cum ar fi să mergi în Ucraina şi să le spui ucrainenilor că a venit timpul să-şi scoată din minte faptul că Taras Şevcenco este poetul lor naţional? Dar cum îi este georgianului fără Şota Rustaveli, finlandezului fără „Calevala”, englezului fără cele 150 de sonete ale lui Shakespeare, spaniolului fără Cervantes, italianului fără Dante?

Or, ridicarea cuiva în rang de mare personalitate politică, ştiinţifică, militară, culturală (după merite) a unei naţiuni face parte din strategia de securitate naţională încă a primelor state care s-au format pe Pământ. Ba şi mai înaintea statelor, strămoşul bun, oamenii bătrâni şi buni, cu brazdă pe cap, cum mai spune încă poporul român, eroii civilizatori, apărătorii comunităţilor, feţi-frumoşii şi năzdrăvanii erau cinstiţi şi glorificaţi mute secole, uneori multe milenii după dispariţia lor fizică. Eroul, fie el militar sau civilizator, este un adevărat arhetip al oamenilor. Fără el nici nu poate fi închipuită o comunitate omenească puternică, prosperă, organizată. Eroul este nucleul, este farul, este puterea comunităţii. Toţi copilaşii unui stat puternic se joacă de-a eroii acelui stat. Fără erou, fie şi sub forma celor jucaţi în film de un Silvester Stalone, orice comunitate modernă este imposibilă.

Toate statele, absolut toate statele lumii, în numele securităţii lor naţionale, creează şi propagă cu insistenţă suite întregi de mituri şi mitologii cu eroi naţionali pentru a nu se destrăma liantul care uneşte un grup politic sau etnic. Această tehnologie de mobilizare a cetăţenilor prin „glorii naţionale” este folosită cu mare succes mai ales în epoca modernă cu filmul, radioul, ziarele şi revistele, emisiunile televizate şi internetul. Nu mai dăm pilde, că sunt cu nemiluita. De ce atunci, noi, românii, nu trebuie să avem eroi naţionali, poeţi naţionali, glorii naţionale atunci când toate popoarele şi statele lumii le au? Şi le pun monumente. Şi le construiesc muzee? Şi denumesc cu numele lor oraşe şi străzi în acele oraşe. Şi universităţi, şi biblioteci, şi mari centre culturale sau industriale?

Şi dacă Benjamin Franklin (vorbim de el fiindcă, repetăm, pe 17 ianuarie s-au împlinit 300 de ani de la naşterea lui) este gloria naţională a SUA (pentru descoperirea paratrăsnetului, sobei, timbrului poştal, a arhitecturii pragmatice a corăbiilor, a primelor biblioteci publice, dar şi pentru că a fost unul din autorii Declaraţiei de Independenţă şi a Constituţiei SUA), de ce şi Mihai Eminescu nu ar ar fi „gloria naţională” a tuturor românilor pentru uriaşele merite pe care le are în dezvăluirea rostului fiinţării omeneşti? Răspunsul la întrebare este simplu. Fiindcă clasa politică şi culturală a românilor încă nu le-a arătat românilor nici a milioana parte din meritele lui Mihai Eminescu, merite care pot fi şi „glorie naţională” a României, dar şi a întregii lumi. Îndrăznim să punem acest accent al „întregii lumi” fiindcă putem arăta chiar aici măcar unele din meritele universale ale poetului nostru naţional. Dincolo de cel poetic (fiindcă, adicătelea, Eminescu nu e traductibil), după opinia noastră, cel mai important este cel ştiinţific. Eminescu este primul om care a vorbit (în „Andrei Mureşanu”) despre „… undele de timp ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut” şi „puterea care toarce al vremii fir”.

Nu este greu să punem în formula ce leagă amplitudinea undei de frecvenţa ei, şi, astfel, de energia şi puterea ei, ca să înţelegem cât de tare i-ar fi trebuit lui Einstein acest mic amănunt descris într-un poem din… 1869. Dar tot pe atunci Eminescu poetiza genial şi despre viteza finită a luminii – „mii de ani i-au trebuit, luminii să ne-ajungă”. Făcea asta mult înaintea lui Einstein. Ba chiar Eminescu ajunsese mult mai departe decât ar fi putut ajunge oricare om de ştiinţă, în bifurcarea la care nu a ajuns nici Einstein (fiindcă s-a încâlcit în teoria generală a câmpului). Eminescu vorbeşte în „Luceafărul” despre starea neîntreruptă de fulger prin care Hyperion ajunge acolo unde nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaşte, adică acolo unde nici nu poate fi vorba de vreo formulă sau lege, de tot ce este, dar fără timp, dincolo de E=mc2, de principiul lui Pauli sau nederminarea lui Heisenberg. Eroul nemuritor al lui Eminescu, liber de temporalitate, dar neliber de iubire, zboară purtat de dor „pân’ piere totul, totul” spre misticul ce-l soarbe „asemene uitării celei oarbe”, acolo unde „vremea-încearcă în zadar din goluri a se naşte”. Mai poate civilizaţia actuală a omului, încâlcită şi în bombe atomice, şi în Globalizare, şi în amoralitate (mai ales în amoralităţile propagate prin masmedia şi Internet) să nu ţină cont de partea mistică a fiinţării sale? Nu, fiindcă prea mulţi oameni se duc binevol în nemurire aducând suferinţe groaznice celor care rămân să trăiască aici (vezi pilda Iraqului sau a Beslanului).

S-a spus că în „Scrisoarea I” sau în „Luceafărul” Eminescu a versificat idei din Rig-Veda şi Upanişade. Da, pe unele l-a versificat. Dar altele sunt revelaţii ştiinţifice pure. Multe din ele zac încă nevalorificate în rime şi picioare de vers şi sunt absolut originale. Şi absolut trebuincioase fiinţării omeneşti la hotarul dintre bomba atomică, globalizare şi nelămurite cataclisme morale şi naturale.

Dar relaţia dintre nemuritorii care-şi doresc viaţă temporală şi muritorii ce jinduiesc, uneori cu atâta crimă, nemurirea? Mai mult, Eminescu vorbeşte la zi, şi mai ales pentru ziua de azi, despre echilibrul mistic al fiinţării (aşa de parcă l-ar fi citit pe Pseudo Dionisie Areopagitul), despre relaţia dintre creat şi ne-creat, dintre a fi şi a nu fi, dintre lumea fizică şi cea spirituală, despre necesitatea imperioasă a păstrării echilibrului dintre lumi şi ne-lumi. Mai mult, Eminescu pune divinitatea în echilibrul fiinţării şi punerea aceasta nu e simplă nici pentru teologi, nici pentru moralişti, nici pentru oamenii de ştiinţă (de cei politici nu mai vorbim, fiindcă, iată, George W. Bush se roagă în biserică în fiece an de 11 septembrie). Dar postulatele lui lingvistice? De pildă, cele din „Se bate miezul nopţii”. Ce înseamnă neclintita limbă care menţine în ne-schimbare cumpăna gândirii? Ce înseamnă faptul că putem auzi „cum iarba creşte”, fără foile unse ale cărţilor, fără colbul şcolii, doar cu experienţa unică a vieţii? Dar „Memento mori” sau panorama deşărtăciunilor? Eminescu vorbeşte în acest poem, genial sub toate aspectele („Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur…”), adânc şi competent, bazat pe evenimente istorice şi ştiinţifice concrete, despre naşterea, mărirea şi căderea civilizaţiilor mult mai larg decât permite segmentul creşterii şi descreşterii unui imperiu (cum a scris Cantemir despre Imperiul Otoman sau Miron Costin despre viaţa lumii).

Finalul acestui uriaş monument al gândirii contemporane, cu tot pesimismul său înfiorător, este, în acelaşi timp, un mesaj nemaipomenit de curajos de la limitele de fiinţare ale omului. Se poate spune: au transmis şi alţi poeţi epistole cutremurătoare de acolo. Da, dar meritul lui Eminescu este că nu a pierdut omul cu dorurile lui, cu patimile lui, cu nesaţul lui de afirmare (inlcisv prin scrierea emoţiilor şi patimilor în piatra piramidelor). Faraonul lui nu este eroul lui Dante, pornit ştiinţific în căutarea unei Beatrice iluzorii, el iubeşte cu pasiune vie, erotismul lui este vulcanic şi anume el stă la baza decizie de a părăsi această lume… Şi magul călător prin stele nu se poate lăsa de pasiunile şi patimile sale pământeşti. Iar în „Dumnezeu şi om”, înaintea lui Nietzcshe, el pune întrebări cutremurătoare nu doar modelelor ontologice româneşti. Ci întregii comunităţi omeneşti. Pune întrebări la care, volens-nonlens, a venit timpul să răspundem măcar parţial. Cu toţii. Şi albi, şi negri, şi galbeni, şi roşii. Dacă nu vrem să se lichideze toată omenirea prin explozia atomică sau biologică a unui oarecare posedat de nemurire proprie? Unde să găsim răspunsul la întrebarea fundamentală cu privire la sensul vieţii? În tavernă? În Parlament? Într-un articol de ziar sau la o emisiune neroadă, cu fete goale (într-o ţară creştină) a televiziunii?

Orologiile bat, spune Eminescu, bat necruţător, „dar nimeni mai nu le ascultă”. Şi această cercetare poetică a marelui poet român ar trebui învăţată de către toţi cei care încearcă să se manifeste public în piramida lumii. Fiindcă nici o civilizaţie sau cultură de pe acest pământ nu poate fi veşnică. Şi nu se poate bălăci veşnic într-un hambar de… stele şi comedii.

Este imposibil într-un mic articol să arăţi toate meritele ştiinţifice de rang mondial ale poetului român Mihai Eminescu. Că nu sunt cunoscute la New York sau Paris a cui o fi vina? A francezilor? În „Arta guvernării”, planul pe puncte al unei guvernări civilizate, Eminescu arată că o elită politică este obligată să ţină cont şi de tradiţiile culturale ale gintei pe care o conduce, şi de starea de acum a lumii, să armonizeze hărţile culturale şi tehnologice (de care a vorbit şi Braudel, dar în a doua jumătate a secolului XX) pentru a o menţine pe linia de plutire a lumii? Dar formidabilele drumuri economice pe care le deschide în „Economia naţională”? Dar necesitatea imperioasă a unei clase politice morale din „Mizeria vieţii noastre publice”? Dar învăţămintele din „Bălcescu şi urmaşii săi”? Nu cumva americanii sunt cei mai mari şi cei mai puternici fiindcă au ţinut şi ţin cont de învăţăturile lui Benjamin Franklin? Iar marea majoritate a oamenilor politici români nici nu deschid articolul despre Bălcescu în care Eminescu pune, ca şi Franklin de altfel, accentul pe dreptul egal al tuturor oamenilor la fericire şi la prosperitate? Dar „Avatarii faraonului Tla”?

De ce nu am face un congres la care să invităm măcar pe unii din cei mai mari antropologi ai lumii şi să le arătăm ecuaţia dintre piramida egipteană şi piramidale politice, economice, sociale, culturale, religioase ale lumii aşa cum a rezolvat-o Eminescu? Dar studiul despre Basarabia, în care Eminescu demonstrează că Basarabia nu este doar cel mai puternic scut al României, ci unul din cele mai puternice scuturi ale întregii civilizaţii europene? Dar mitologicalele pe care le-ar invidia şi Claude Levi-Strauss? Dar „anii ce trec ca lungi nori pe şesuri”? Dar zilele de aur ale scripturilor române (dintre care unele, ca cele ale lui Neagoe Basarab, sunt nestemate culturale ale întregii lumi)? Dar rugăciunea unui dac? Dar vreme trece, vreme vine? Dar cine a mai întrecut poetic, măcar în România, genele ostenite ale celui care suflă seara în lumânare? Sau, poate, nu se mai fac cariere prin protecţie de fuste? Poate în sfatul ţării nu se-adun să se admire cei care se bat cu pumnul în piept, chiar acum, în cabinetul procurorului, că viaţa lor este curată ca cristalul şi că, da! avem cea mai coruptă clasă politică din Europa, dar nu avem corupţi?

Ce mi-i vremea când de veacuri, stele-mi scânteie în lacuri? Ne-nţeles rămâne gândul ce străbate cânturile. În aceste condiţii nu e păcat, oare, să se lepede clipa cea repede, ci ni s-a dat? Nu e păcat că Dumnezeu a dat prin poporul român una din cele mai mari glorii ale lumii şi că poporul acesta nu are o clasă politică şi intelectuală care să valorifice această glorie? Nu e păcat că în plină expansiune a culturilor acestei lumi prin marile lor personalităţi, la Televiziunea publică a românilor se desfiinţează poetul, publicistul, filosoful, omul de ştiinţă, omul politic, dar şi omul Mihai Eminescu, cel care nu a pretins în viaţa lui altă glorie decât a-şi sluji „sărăcia, şi nevoile şi neamul”? Cu această ultimă întrebare autorul acestui articol pune încă odată în valoare uriaşa „glorie naţională” a lui Benjamin Franklin, dar şi dreptul la „glorie naţională şi universală” a lui Mihai Eminescu, drept fără de care mai ales poporul român nu are nici identitate, nici devenire.

* Scriitor, publicist, realizator de emisiune radio la postul romanesc “Radio Vocea Basarabiei”