Aurelia Satcau*

ARTICOLUL CARE URMEAZA este destinat introducerii unei note de optimism (!) în cavalcada foarte serioaselor, amarelor polemici în care sunt prinsi, de o anume parte, cei care au vazut si fata tainica dar neagra, a lumii; aceia care, plasati în pozitia inconfundabila a jucatorului nobil si grav la masa vietii, nu vor sa (mai) creada ca “jocul”, ca orice joc, are si un sfarsit (nu, nu jocul vietii, veti vedea imediat ce “joc”). Dedic, asadar, acest articol tuturor celor pe care i-am gasit pe frontul asymetric ca si soldati cu o cauza iar nu ca mercenari sau exponenti agentati de vreun interes sau altul, cel mai adesea interesul “altuia”.

Respectele mele acestor seniori ai Adevarului în casa carora am poposit de curând si care, aidoma doicii Pelaghia în “Parintele Serghi” al lui Tolstoi, îi întinde parintelui-prunc odata, în bratele ei tinere de doica – îi intinde acel pahar cu apa în asemenea genuinitate, în asemenea puritate de suflet, încît pacatosul (pacatuise cu o debila mintal, dupa ce rezistase stoic seducatoarei mondene), framântatul Parinte întelege, în sfarsit, ca un pahar cu apa dat din suflet e mai de pret decât cea mai clamata, canonica “credinta”.

Dar sa va spun acum ca, facând un bilant asupra lecturilor care mi-au trecut dinainte în ultimul timp, observ prezenta, cu obstinatie, a câtorva teme, ciclic reluate, desi nu totdeauna constient: una este cea a “polemicilor” aparent benigne, caci, la scara localismelor autohtone (scuzati pleonasmul) un conflict ca “Tismaneannu-Goma”, exacerbat între peretii strâmti si deformati ai mediaticei românesti, poate apare drept un jalnic regionalism, demn, poate, de o escaladare a furiei care-l gâtuie pe venerabilul Samuel Hungtington atunci când remarca ghinionul ca Europa sa stea sub pericolul (enervant) al “barbarilor la porti”, al balcanicilor prinsi în acel dans ridicol – “clash of civilizations” – în care tehnologiei nu doar supreme, dar absconse, deci-atât-de-subtile-deci-oh-atât-de-rafinate, ii raspundea (cât de ridicol, oh, yes) bâta oierului, sau macar întepatura (sic) din cojocul acestuia.

O alta tema care ma fascineaza în prezent este cea a “informatiilor” (nimic ironic aici) – sursele sunt din ce în ce mai pure, validând dictonul dupa care “cine cauta, gaseste”; topica este întotdeauna legata de combinatia între “real”, genuin, acum si aici, deci cu titlu de urgenta, si “proiectiv”, dorit, imaginat, reprezentat, vechi ca si nou – obicei ramas, probabil, din vremea unui incurabil “idealism”. Informatia cea mai recenta a venit de la un articol al unui anume Griffin, tradus de “Altermedia”, un articol care nareaza si dramatizeaza, literalmente, filmul nasterii Sistemului Federal de Rezerva American (Federal Rezerve Bank) – o deconstructie, cu de-amanuntul a mecanismelor grosolan de simple ale manipularii – jafului la drumul mare! – la care suntem supusi cu toti dinspre dictatura, veche si ascunsa în timp si ea, a banului.

Traim radicalismul neputincios (sic) al unor vremuri în care se poate afirma cu extrem cinism ca, daca avem o masura a unitatii noastre, daca pare ca ceva ne uneste, totusi, aceasta nu este altceva decât realitatea… manipularii noastre si, cu ea, realitatea Marelui Manipulator, a carui insatiabila sete vampirica de a stapâni a atins cote fara precedent la nivel psiho-social (am repetat si în alte texte ale mele ca meritul lui I.P. Culianu este, între altele, acela de a fi încercat sa emfaseze acest plan al “psiho-socialului”, unde manipularea este, deja, incontrolabila). Tinta Manipulatorului: însasi identitatea, chestiunea identitatii noastre. Dar despre cea din urma ma pornisem sa va spun, si haideti sa recunoastem împreuna ca si conflictul GomaiTismaneanu nu sta decât sub semnul acestei lacunare paradigme, în care “actantii” se servesc de abile qui-pro’quo-uri, de masti si deghizari de alcov, învatate nu de ieri de azi, sublimate nu de ieri de azi în retortele alchemice ale perfidei dedublari (când spun “actantii”, spun, desigur, numai despre una din extreme).

Dar ce altceva este aceasta decât Ludicul, conceptul caruia i-am dedicat o teza de doctorat si pe care m-am hotarât, ex-abrupto acum câteva luni, ca ar fi mai bine sa o finalizez ca si carte în limba româna, o carte care sa se poata eschiva de la natura “teoretic-academica” ceruta de canonada cu un stil care s-a pretins de la început, vai, atât de distins (sic) inaccesibil, preferential totdeauna între academicii mei stiff-upper-lip de la Monash University, ca si de aiurea.

Ei bine, Ludicul acesta, cum spuneam, este ceva atât de simplu, la urma urmelor – o cangrena subtil distribuita asupra perceptiei si sensibilitatii umane, încât iata acum pe aceasta cunostinta a mea aici în Melbourne-ul pustiului si mitului unitatii românesti în diaspora, moralizându-ma asupra “greselii” de a fi lucrat la acest doctorat al meu: “Dar tu cine te crezi, mai, Ela, mare brânza ca scrii PhD-ul ala la Monash (e surprinzator ca si-a amintit ca degree-ul era un PhD!), bla-bla-bla; uite oameni realizati în Australia, români realizati – si-mi evoca întâi doua nume, dintre care primul de scriitor al carui “elitism” si “ermetism” de formatie si pura genealogie face ca textul sau, desi aparent dedicat “strazii”, sa nu poata nicicum coborî “acolo”, unde mirosul fetid al “plebei” este preferabil între copertile cartii decât experimentat “pe viu” – poate sunt rea aici, o recunosc, errare humanum est, caci sunt oameni mai degraba “damnati” decât “vinovati”, iar cruciatii uita de cele mai multe ori tocmai aceasta în vânatoarea lor de vrajitoare; amintindu-l pe celalalt, detractorul (am si eu detractorii mei!) ofera un exemplu viu de Ludic la pânda, de subtila dedublare: un film-maker româno-australian ignorat cu premeditare de “ei” cu zecile de ani, aici, în Melbourne, dar folosit acum drept exemplu la momentu’, atunci când scopul tine mai degraba de “divideetimperalizare” (când am relatat amicului cineast scena “apologiei” pe care o culesese “fara vina”, a râs amar si atât). Ei, si individual mai da, totusi un exemplu de pe lista sa de clamati la gloria “realizarii”. Iata ce spune ipochimenul: “Stii cine pot sa spun ca e realizat, uite, varul meu, manager la Toyota, mai Ela, nu tu”. “Profesia acestui om în România, “inainte”? Profesor de istorie…” profesor de istorie, ati auzit bine, dar – iertare – probabil ca nu surprind cu nimic”.

Dar de ce va spun toate acestea? Ei bine, daca veti reusi sa acceptati ca Ludicul (în latina “ludo, ludere” = a te juca) este, într-adevar, jocul Marelui Manipulator, ca este intrinsic, arhetipal aproape (suna scabrous, de-a dreptul, aceasta) în unii, dar deopotriva inofensiv daca ne gândim ca nu este “decât un joc”, fie el si suprem, exersat din timpuri imemoriale si rafinat pâna la abjectie si apocalipticism si auto-disolutie în momentul istoric de fata… deci, daca veti întelege aceasta, atunci si numai atunci veti accepta si ca rezilienta unui Paul Goma, fata cu “en-abim”-icul atac atât de “firesc” (sic) al unui Vladimir Tismaneanu, nu reprezinta decât extremele unei dihotomii pe care si unul, si celalalt, dar si noi, cei “din mijloc” avem datoria unii fata de ceilalti sa o aducem la unitate; sub becul de neon al liftului în care am început, deja, ascensiunea acestui nou mileniu, stam toti, pâna la unul; si orice privire “în afara” din aceasta cutie infernala a vrajbei noastre, se va lovi de cerul albastru, atât de albastru încât pare ca am si uitat de el…

* Aurelia Satcau este lingvist, specialista in Teorii ale Educatiei, doctorand al Universitatii Monash din Melbourne, Australia