GEOCENTRISM SI CREATIONISM: UN ALTFEL DE REVIZIONISM?

Laurent BLANCY

Daca este adevarat ca tezele evolutioniste ale lui Darwin, publicate in 1859 in „Originea speciilor prin selectia naturala”, fac obiectul multor critici, putini cunosc curentul opus: creationismul.

Creationistii vor sa demonstreze ca Biblia are si o valoare stiintifica. Observatiile lor geologice si astronomice ar demonstra ca facerea Lumii este strins legata de planurile divine. Astfel, pentru unii dintre ei, Pamantul ar fi centrul sistemului nostru solar, in timp ce celelalte planete, ca Jupiter sau Marte, ar gravita in jurul unui punct apropiat de Soare. Aceasta este schema geocentrismului. Geocentristii cred ca teza oficiala a heliocentrismului (care plaseaza soarele in centrul sistemului solar), precum si cea a relativitatii lui Einstein, nu sunt fondate.

Geocentrismul si religia

In nr. 5 din iunie 2001 al publicatiei „Catre prietenii lui Hristos Regele Frantei” Louis-Hubert Rémy explica sub titlul Sfantul Thomas d’Aquino era geocentrist ca „ne putem intreba daca Galilei era cabalist si daca ideea cercetarilor sale s-a inspirat din Zohar” … „Dezbaterea pe tema geocentrismului si a heliocentrismului este esentiala deoarece ne aflam in inima razboiului dintre Iisus Hristos si dusmanii sai. Din aceste doua teorii se nasc doua sisteme filozofice si religioase contradictorii, cum bine a demonstrat pr. Meinvielle in De la Cabala la progresism. Geocentrismul a fost mult timp sistemul civilizatiei crestine. Heliocentrismul este o invatatura izvorita din Cabala”. In acest sens, cavalerul Drach, rabin convertit la catolicism in cursul secolului trecut, afirma in Despre armonia intre Biserica si Sinagoga, ca sfinta Cabala a marilor preoti evrei sustinea dubla rotatie (anuala si diurna) a Pamintului. De altfel, in Gnoza contra credintei, Etienne Couvert scrie ca „exista un cult solar pe care Copernic si Galilei il practicau. In lumina acestor texte l-au condamnat judecatorii Sfintului Oficiu pe Galilei”.

Geocentrismul si stiinta

CESHE[1] (Cercul Istoric si Stiintific), adunind nume ilustre precum Printul Guy de La Tour d’Auvergne, Marchizul André de la Franquerie, mentioneaza in lucrarea S-a inselat sau a avut dreptate Galilei?, ca „experientele lui Michelson (primul laureat american al premiului Nobel) facute in 1887 si in 1924, demonstreaza definitiv ca Pamantul este aproximativ fix in raport cu eterul in miscarea sa anuala si nu se invarte deloc in jurul Soarelui”. Geocentrismul este aparat si de Yves Nourrissat, fost elev al Scolii Politehnice din Paris, austriacul Helmut Posch (Adevarata conceptie despre lume dupa Hildegard von Bingen) (1998), astronomul danez protestant Tycho Brahe al carui elev a fost Kepler, Fernand Crombette (1880–1970) care scrie sub pseudonimul „un catolic francez”. In epoca Greciei antice, Aristotel considera universul geocentric. Toate aceste nume arata ca heliocentrismul nu este un adevar impartasit de toti marii savanti. El poate fi subiect de contestatie.

Loch Ness, explicatie biblica?

Creationismul cuprinde criptozoologia, care este studiul animalelor necunoscute, nedescoperite. Sub numele Behemoth, Cartea lui Iov (XV, 10) face descrierea unui „monstru” care ne duce cu gindul la un dinozaur. Este unul din motivele pentru care creationistii aduc in discutie plauzibilitatea monstrului din Loch Ness. Nici unul nu spune ca Nessie exista, ci ca existenta sa poate fi sustinuta de multe argumente, mai ales de cand aparitii asemanatoare au fost constatate in lacurile din Italia de Nord, la lacul Champlain (intre Quebec si Statele Unite), la lacul Titicaca sau in Norvegia.. Publicatia trimestriala olandeza Leviathan[2] studiaza acest ultim caz in numarul 26 din ianuarie 2003. Articolul „In cautarea lui Nessie in Norvegia” relateaza: „O echipa de oameni de stiinta care erau pe urmele lui Loch Ness, au fost de curind pe malurile Fiordului Roemsjoen. Niste martori de la fata locului afirma ca ar fi vazut aparind un „monstru” asemanator celui din Loch Ness. Relatarile de acest gen nu sunt deloc rare in aceasta parte a Norvegiei. Primele au aparut in sec al XVIII-lea. Aceasta veste a fost difuzata chiar si la BBC si in The Sunday Herald din 12/07/02. Acum citiva ani, astfel de marturii au condus mai multe expeditii stiintifice in Congo, in padurea ecuatoriala Mokele Mbembe. Pentru creationisti, acesti „monstri” nu ar fi nimic altceva decit supravietuitori ai ultimilor dinozauri, cei care au rezistat Potopului biblic.

Pe linga acestea, exista numeroase opere de arta reprezentand „dragoni”. Sint printre altele mozaicuri romane, un sigiliu minoic datat cu 1600 de ani inainte de Hristos. Folclorul indienilor sioux vorbeste despre o pasare-gigant doborita de traznet. Desene din grotele Marelui Canion, drakkarele Vikingilor reproduc astfel de animale „ciudate”. Toate culturile antice le mentioneaza. Sa fie vorba oare de o „legenda”? Sa fi trecut intr-adevar 70 de milioane de ani de la disparitia dinozaurilor? Carti vechi precum « Historia Animalium » din secolul al XV-lea scriu ca aceste creaturi „preistorice” exista dar sunt extrem de rare. In secolul al XVI-lea, naturalistul Ulysses Aldrovandus prezinta povestea unui pastor pe nume Battista care ar fi omorit o sopirla uriasa asemanatoare unui Tanystropheus, in apropiere de Bologna in 1572. In 1977, in Japonia, un vas de pescuit a prins in navoade un schelet enorm asemanator cu scheletul unui Pleziozaur. In anii ’80, Dr. Clifford Wilson, asistat de o echipa de geologi, spune ca ar fi gasit in Mexic si in Texas amprente de dinozauri si de oameni datind dintr-o epoca „recenta” impregnate pe placi de creta. In lucrarea After the flood[3] (1995), istoricul Bill Cooper insira in doua capitole 81 de locatii din Marea Britanie unde omul si dinozaurii ar fi convietuit. El relateaza cazul unei reptile enorme care ar fi trait in Suffolk in 1405: „La Sudbury, in apropierea orasului Bures, a aparut un fel de dragon care provoca o mare panica printre sateni. Era un animal cu un corp enorm, o creasta in varful capului, dinti ascutiti si o coada enorma”. Intr-un alt paragraf este mentionata o marturie privind amprente ale unor reptile zburatoare gasite in Tara Galilor la sfarsitul sec al XIX-lea in padurea din jurul castelului Penlin.

Apropo de Loch Ness, B. Cooper scrie ca Scotia numara mai multe Lochs unde alti „monstri” au fost vazuti. De exemplu, la Loch Monar unde dupa al doilea razboi mondial au fost inregistrate peste 40 de marturii. Aparatorii lui Loch Ness afirma ca anumite fotografi au fost deja recunoscute ca fiind exacte de catre oamenii de stiinta, inainte de a fi „considerate” in mod oficial drept false. De exemplu, fotografiile lui Frank Searle publicate in Spiegel din 30/07/79, stirnesc controverse. Unele persoane si-au pierdut slujba pentru vina de a fi sustinut teoria existentei lui Loch Ness. In anii ’50, Gordon Atwater a trebuit sa plece de la Hayden Planetarium iar zoologul Denys Tucker a fost contrins sa paraseasca British Museum. Pe de alta parte, in lucrarea The Enigma of Loch Ness (1991), profesorul Henry Bauer noteaza importanta si seriozitatea unui astfel de subiect.

Darwinismul si montajele „stiintei”

In De mythe van de evolutie[4], Philip Stott ii denunta pe darwinisti ca „falsificatori ai stiintei”. Acuzatia sa se sprijina pe oamenii de Piltdown, de Nebraska si pe faimoasa Lucy, cadavru-mascota al ridicolelor Propagandastaffel ale anti-rasismului. In opinia lui Stott, Lucy nu este decit rezultatul asamblarii fanteziste a unor oseminte diverse consolidate cu ipsos. In Statele Unite, eminenti oameni de stiinta au expus aceste inselaciuni. Dr. A.E. Wilder Smith, titular a trei doctorate universitare si dr. Malcolm Bowden, paleontolog, au aratat ca omul de Piltdown, expus la British Museum, a fost realizat dintr-un craniu de om si un maxilar de maimuta. In urma unei expeditii in Java, in 1891, olandezul Eugène Dubois realizeaza un trucaj asemanator: omul de Java. Cu putin inainte de moartea sa, el dezvaluie inselatoria sa „stiintifica”. Descoperirea sa, prezentata ca veriga lipsa intre om si maimuta, nu era decat asamblarea unei tibii umane cu craniul fosilizat al unui gibon urias. Rezultatul este conservat in Olanda la Muzeul de istorie naturala din Leyda. Aceasta falsa descoperire este de cea mai mare importanta. Atunci cind Darwin si-a scris opera, stiinta nu dispunea de schelete fosilizate care sa demonstreze „descendenta” omului. Sa fie oare tot o intamplare faptul ca intr-o scrisoare din 18 decembrie 1860 adresata lui Friedrich Engels, Karl Marx vorbeste de cartea lui Darwin ca fiind „baza naturala istorica a ideologiei lor” (Marx and Engels Letters, Vol. II, p. 456)? Sa fie oare vorba despre o cultura de tip talmudic potrivit careia non-evreul (Goy) este un animal cu aparenta umana si despre distrugerea viziunii crestine?

Contrar creationistilor, evolutionistii au parte de o mare consideratie. In acelasi timp, vestea deconspirarii mascaradelor lor tinde sa fie de fiecare data trecuta sub tacere. In lucrarea Prabusirea sub aspect stiintific a teoriei evolutiei si contextul ideologic al teoriei, Harun Yahra ofera o explicatie esentiala: „…marile dinastii precum Rockefeller si Carnegie s-au numarat printre cei care au sustinut financiar dezvoltarea Darwinismului in Statele Unite”.

Pamintul si Universul: prea tinere?

Creationistii ataca si pe alte fronturi. Ei nu cred ca Pamintul ar avea 4,5 miliarde de ani. Ei ii atribuie o virsta cuprinsa intre 7.000 si 10.000 de ani, teorie la care ne-ar conduce o lectura literala a Facerii (Genezei). Prin aceasta datare, completata cu descrierea lui Behemoth, creationistii avanseaza plauzibilitatea unor cazuri precum Loch Ness. Pentru ca daca Terra ar fi atit de tinara, unele specii s-ar putea sa nu fi disparut. In plan stiintific, dr. Russel Humphreys constata ca dezintegrarea cometelor este prea rapida, apa si solurile marine sunt lipsite de namol si de sare, iar inclinarea curbelor geologice este prea pronuntata, pentru ca Pamantul si Universul sa numere citeva miliarde de ani.[5] In lucrarea sa, incercind sa demonstreze tineretea relativa a planetei noastre, Ph. Stott reia marturia lui Neil Amstrong adresata jurnalistului Bob Hope. Astronautul povesteste ca inainte de misiunea lui Appolo XIII, cercetatorii de la NASA se temeau ca un strat considerabil de praf ar acoperi Luna. Dr. Harold S. Slusher, geofizician, face urmatorul calcul. Stiind ca praful interplanetar se depune cu un ritm minimal de 14,3 miliarde de tone pe an pe Luna, obtinem o grosime de la 135 la 300 metri pentru o virsta de 4,5 miliarde de ani. Ori, grosimea stratului de praf pe astru este de la 3 la 7 cm. Aceasta ne permite sa credem ca Luna are in jur de 10 000 de ani. In plus, ca si creationistii, evolutionistii cred ca Luna si Pamintul au aceeasi varsta.

Observarea Soarelui este de asemenea revelatoare. Diametrul sau se diminueaza cu 1,5 metri / ora. La aceasta viteza, acum 20 de milioane de ani, suprafata sa ar fi fost egala cu cea a Pamintului. Dr. Melvin A. Cook[6], fizician-chimist, nominalizat pentru premiul Nobel ajunge la aceleasi concluzii prin studierea procentajului de heliu continut in atmosfera. Daca Pamintul ar avea 4,5 miliarde de ani, atmosfera sa ar fi fost saturata de heliu. Departe de a fi adevarat !

Generatia spontana

In ceea ce priveste crearea celulei, argumentatia evolutionista sau darwinista se sprijina pe ideea unui Pamint vechi de 4,5 miliarde de ani si a unui Univers in virsta de aproximativ 10 miliarde de ani. Aceasta teorie ne permite fara indoiala sa ascundem in noaptea timpurilor sau in intunericul adinc al trecutului, „originea omului”, presupus fruct al generatiei spontane. Cu toate acestea, generatia spontana este dezmintita cu usurinta inca din 1668 de italianul Francesco Redi. Cu ajutorul unor bucatele de carne puse sub un clopot, el demonstreaza ca larvele nu se pot naste in mod spontan din carnea alterata, ci din ouale depuse de muste. Mai tirziu, Pasteur impartaseste aceeasi parere afirmind ca fiintele vii nu provin din materie sterila. Este legea biogenezei. Mai mult, sistemele de datare precum datarea cu carbon 14 aproximind date pe cit de precise pe cit sint de indepartate, sint foarte contestate. Ph. Stott relateaza un experiment de datare efectuat in 1967. Aceasta experienta a fost efectuata asupra lavei provenite din eruptia vulcanului Hualaleï din Hawaï, din anul 1801. Rezultatele sunt uluitoare. Nici un rezultat nu se apropie de estimarea de 166 de ani. Sistemul bazat pe potasiu-argon da un interval cuprins intre 60 si 100 milioane de ani, in timp ce al doilea, pe baza de uraniu, atribuie lavei o virsta de 3 miliarde de ani.

Este « stiinta » partiala ?

Tezele creationiste pot sa fie luate in deridere. Dar, din grija de a fi impartiali, de ce nu am avea aceeasi atitudine si fata de ideile evolutioniste? Considerind ca intr-o dictatura (in cazul de fata, cea a mediocritatii asupra inteligentei), indoielile valoreaza mai mult decit niste certitudini prea repede acumulate si prea usor impartasite de toti, considerind ca aceasta societate nu traieste decit din minciuna, din mistificarea pe care o intilnim atit in abordarea istoriei, a medicinei, cit si a stiintei, oare nu este de preferat sa adoptam un spirit de deschidere fata de tezele creationiste?

In final si din doua motive, problemele ridicate de creationisti sunt „periculoase”. Acestia sint revizionisti. Pe de o parte, ei pun in evidenta incoerentele din discursul evolutionistilor. Pe de alta parte, daca evolutionistii sint intr-adevar in eroare, darwinismul, evolutia speciilor, mitul omului negru ca parinte al umanitatii ar cadea la pamint. Si acest lucru este inadmisibil intr-o societate care se vrea decrestinata. Fernand Crombette scria : „Credinta, departe de a fi mucarnita stiintei si a spiritului, este adevarata lor lumina”.

Laurent BLANCY

articol publicat in „Libre Journal de la France Courtoise”
n° 307 din 20 noiembrie 2003.

——————————————————————————–

[1] CESHE-France, BP 1055, 59011 Lille
[2] Leviathan, Klein Potestraat 6, 3130 Betekom, Belgique.
[3] Ed. New Wire Press , England .
[4] Editat de Christian Press, Postbus 102, 9900 AC Appingedam, Pays-Bas.
[5] Cahier du CESHE n° 65 ; trimestrul al 3-lea 2002.
[6] Dr Malcolm Bowden, Harold S. Slusher si Melvin A. Cook au realizat in 1993 impreuna cu alti 16 oameni de stiinta de renume mondial, o serie de 6 casete video foarte didactice si accesibile pentru toata familia. Difuzarea lor in versiunea franceza a fost asigurata de: Télé-Vidéo Production – Rochettes 3 – 2016 Cortaillod – Suisse et ViViFie – 45, Avenue de Valenciennes – 59400 Cambrai – France.