Câinii şi lupii
de B.P.Haşdeu

Un câne plin de fală,
Numit Buffon,
Celebru liberton,
Ştiind istoria ce-i zice naturală
Făcuse o-ntrunire de cânime,

Dulăi, prepelicari, zăvozi,
Mai toţi nerozi,
Şi le grăi din înălţime
„Câni
Citadini!
Voi să vă dau un sfat
Ca om de stat.

Să ştergem urmele de barbarie,
De care mi-e ruşine mie
Căci sum civilizat.
Netoleranţa ruginită,
Moştenită
Din timpii primitivi
Vă face exclusivi
Uitând că lumea-i azi cosmopolită

În secolul acesta liberal
Nu trebuie şi nu se poate
A nu primi pe lupi la drepturile toate,
Căci după codul natural
Numit zoologie
Se ştie
C-aceşti jupâni
Şi ei sunt tot un fel de câni,
Cu noi d-o singură tulpină:
Familia canină,
Având strămoş pe mopsul ce-a scăpat
În zile de potop
Făcând un hop
În Ararat!”

Senzaţiune mare
În lătrătoarea adunare!
Căţeii mai ales
Din spirit de progres
Se distingeau prin gălăgie,
Chemând pe lup la hora de frăţie.
Un câine ciobănesc atunci a zis
„Frumoase-n teorie
Şi-n vis,
Dar vă poftesc la stâni,
Ca să vedeţi voi armonie
De lupi şi câni!”

Originea „problemei evreieşti” în Europa

După dărâmarea templului Ierusalimului (70 e.n.) de către romani, evreii s-au împrăştiat în întreaga lume. Precizez de la bun început că termenul de „evreu” încorporează două categorii: evreii ca trib şi oameni de altă rasă care au devenit evrei prin convertirea la religia mozaica. Din această a doua categorie fac parte şi khazarii, trib mongol convertit la mozaism, emigrat în Europa şi stabilit cu precădere în Ungaria de azi. Principala ocupaţie a evreilor a fost şi este comerţul. În ţările române, înainte de secolul al XVIII-lea boierii nu practicau comerţul decât cu produsele de pe propria moşia, considerând această activitate ca înjositoare.

În elenism, o parte din evrei căpătaseră o serie de privilegii, care însă au început să le piardă în Imperiul Roman. În 139 î.e.n au fost alungaţi din Roma pentru că făceau prozelitism. În Europa secolelor X-XIII îi găsim făcând comerţ în marile oraşe, mai cu seamă în Franţa, Spania, Polonia sau Kiev. În Polonia se bucurau de mare protecţie, fiind numiţi administratori ai minelor şi salinelor. Nobilimea occidentală nu le dădea însă dreptul să aibă proprietăţi funciare. Franţa era pe la 1190 „centrul” lor principal. Dacă în Anglia erau 3000 de evrei, în Franţa erau aproximativ 100.000. Treptat, începând cu secolul XIII pierd din puterea comercială şi se axează pe cămătărie.

Cruciadele, care au avut ca scop declarat eliberarea Ierusalimului de sub dominatia musulmanilor, au fost în fapt o luptă a papalităţii dornică să-şi intensifice influenţa în Imperiul Bizantin. Căderea Constantinopolului a fost efectul întârziat al acţiunilor cruciaţilor. Ele au dus, totuşi, la intensificarea comerţului cu Orientul musulman. Treptat, comerţul a fost preluat de la evrei, dar acestora le rămânea cămătăria, pentru care erau urâţi de către nobili, care ajungea adeseori datori. Astfel, în timpul primei cruciade (1096-1099), are loc masacrarea evreilor din oraşele germane Rin, Köln si Mainz. În vara lui 1096, oştile se pun în mişcare. Mai mulţi predicatori însă îşi pun întrebarea: „La ce bun să mergem până la capătul lumii, să avem mari pierderi de oameni şi de bani, pentru a lupta împotriv sarazinilor, când lăsăm să sălăşluiască printre noi alţi necredincioşi, de mii de ori mai vinovaţi faţă de Hristos decât mahomedanii?“ Sau îi îndeamnă pe soldaţi să rezolve problema necredincioşilor oriunde există ea: „Răzbunaţi-l mai întâi pe Răstignit împotriva duşmanilor care trăiesc aici printre noi şi pe urmă mergeţi să luptaţi împotriva turcilor”.

Care era statutul evreilor în Europa secolelor ce au urmat primei cruciade? Ei erau “sclavi şi aparţineau pentru totdeauna fiscului regal”. Nu se puteau strămuta şi nu puteau călători decât cu aprobări speciale. Ura împotriva lor creşte pe măsură datoriile clasei nobiliare care lua bani cu camătă se acumulează. Începe alungarea lor, astfel: din Anglia în 1290, din Franta în 1344, din Spania în 1492, din Portugalia în 1497. Sute de mii de evrei încep să migreze spre America. Alţii migrează în Polonia, unde ajunseseră să formeze un adevărat stat în stat. De la 30 000 in 1490, ajung la 300 000 la mijlocul secolului XVII, bucurându-se de protecţia regilor polonezi care luau în schimb mari taxe de la aceştia. Aventura se sfârşeşte o dată cu răscoala cazacilor conduşi de Hmelnitki (1648). Motivul este acelaşi ca şi în cazul răscoalei ţăranilor români la 1907: arendaşii evrei exploatau la maxim ţăranii de pe moşii şi le cultivau viciile prin vânzarea de băuturi de proastă calitate, pe credit. Iată cum descrie situatia un soldat francez al lui Napoleon, Français Puybusque, în cartea sa Lettres sur la guerre de Russie:

“Administratorii de moşii evrei forţează să scoată tot ce se poate din domeniile funciare, iar pe ţărani îi exploatează la maxim. Ţăranii poartă o ură profundă proletariatului funciar polonez. Dar mai cu seamă urăşte pe arendaşul evreu cu care vine în contact frecvent, pe care-l vede ca pe un detestabil delegat al nobilului şi un « ne-creştin » de care este străin prin religie şi mod de a trăi.”

Puterea Poloniei scade treptat în aşa măsură încat în trei etape (1772, 1793, 1795), teritoriul ei este impartit intre Rusia, Prusia si Austria. Cea mai mare parte a evreilor devin supuşi ai ţarului şi se strămută în Rusia. Ţarul Alexandru I aprobă “Statutul privind organizarea evreilor”, urmărindu-se asimilarea lor. Cei mai mulţi dintre ei erau vorbitori de idiş, necunoscând limba ţării în care migrau.

În Europa Occidentală, emanciparea evreilor începe o dată cu Revoluţia Franceză (1789). Este momentul aruncării în aer a vechilor sisteme politice şi de gândire europene. Dar Revoluţia Franceză nu este, aşa cum s-a susţinut, un produs al scrierilor lui Rousseau. Mai înaintea lui, John Locke, considerat părintele liberalismului, inspirandu-se din cabala creştină, asigură prin scrierile sale suportul ideologic al Revoluţiei Americane (1763-1783). Libertatea omului este mai presul de orice, chiar şi de interesele statului: “Este împotriva demnităţii omului, libertăţii şi dreptului natural, înnascut si inalienabil, de a se supune vreunei autorităţi, reguli sau măsuri ce nu îşi are originea în persoana sa”. El este apărător al religiei iudaice prin celebra “Scrisoare de toleranţă religioasă” (1689). Scrierile sale vor sta la baza Constituţiei Americane. Acesta reinterpreteză doctrina creştină, transformându-l pe Iisus într-un învăţător pentru masele liberale care se vor forma în Europa “modernă”.

Mişcările continuă din acest moment într-un ritm alarmant: Imperiul Napoleonian, Tratul de la Versailles şi retrasarea graniţelor europene, revoluţia franceză din 1830, independenţa Greciei cu sprijinul anglo-francez, lupta Poloniei pentru eliberare de sub tutela Rusiei. Polonia nefiind sprijinită decât formal de Franţa şi Anglia, armatele ţarului Nicolae I cuceresc în 1831 Varşovia. Urmează o represiune sângeroasă şi noi valuri de migraţie a evreilor din Polonia, de data aceasta şi către ţările române. Este de vorba de zeci de mii de evrei, cu precădere din Rusia şi Galiţia. “Revoluţiile” care au zguduit Europa culminează cu Revoluţia de la 1848, începută unde altundeva decât în toleranta Franţă, continuată la Viena, şi contaminând întreaga Europă. “Specialiştii” susţin frecvent că Revoluţia franceză continuată cu cea de la 1848 a însemnat conştientizarea aparteneţei la o “naţiune” şi emanciparea popoarelor. Deci, să mulţumim ideilor Revoluţiei (sic!). Dar ideea de naţiune, ca să luăm cazul nostru, este mult mai veche, reprezentată strălucit de Mihai Viteazu cu 200 de ani mai devreme, sau de răscoal lui Horia la 1784 care a fost numit de presa occidentală a vremii “Rex antiqua Daciae”. Idealul de unitate a românilor a fost mereu prezent, deci şi conştiinţa de naţiune. Dacă celelate popoare şi-au vărsat sângele şi au dat martiri timp de secole pentru fiecare drept recunoscut de suzeranii imperiali, evreii vroiau să obţină într-o jumătate de veac, prin luptele altora, o serie întreagă de drepturi: de împământenire (cetăţenie), de vot, de proprietate ş.a.

Chestiunea evreiască în Principatele Române

Influenţa evreilor asupra ideilor Revoluţiei de la 1848 este clară. Se pune mare accent pe toleranţă, pe modernizare, pe schimbarea regimurilor monarhice cu cele constituţionale. Momentul a dat însă şansa reexprimării mai vechilor cereri de unitate ale românilor, aflaţi sub stăpânire turcă, austriacă şi rusă. Ingerinţele israelite sunt prezente în textul Declaraţiei muntene de la Islaz: „emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă”. Trebuie subliniat că mai bine de patru secole, turcii, deşii aveau calitatea de ocupanţi, nu au avut drept să ridice moschei, să se stabilească în satele româneşti, să achiziţioneze proprietăţi imobiliare pe teritoriul strămoşesc al românilor. Aceste drepturi le revendicau acum evreii proaspăt veniţi din Galiţia şi Podolia, mai cu seamă în Moldova.

În 1859 are loc unirea Principatelor sub domnia lui Cuza, moment politic care va încerca să fie fructificat de evreii “revoluţionari”. În acelaşi timp, un grup de personalităti din capitala Franţei, printre care Adolphe-Isaac Crémieux, avocat celebru si fost ministru al Justiţiei în guvernul de la 1848, întemeiază la 1860 Alianta Israelită Universală. Primul articol al statutelor ei prevedea ca Alianţa să lucreze peste pentru emanciparea si progresul moral al israeliţilor. Franţa, focarul de răspândire a ideilor israelite, prin Napoleon al III-lea, supraveghea îndeaproape tânăra Românie.

În ianuarie 1863 lua fiinţă la Bucuresti „Societatea de cultură israelită” prezidată de doctorul Barasch, autor, printre alte lucrări, al unei broşuri tipărite în 1861 la Paris: „L’émancipation Israélite en Roumanie”. Iată cum era văzută noua miscare de către un evreu din Bucuresti, Flügel, care-i scria lui Crémieux în vara anului 1864: „Soarele civilizaţiei moderne nu va putea pătrunde în imensul Orient până când nu va lumina deasupra micuţei Românii. Deci, Alianţa Israelită, care are ca nobilă misiune progresul civil şi politic al iudaismului oriental, trebuie să considere ca punct de plecare această ţară. Când compatrioţii mei vor dobândi un progres, acesta se va răsfrânge cu putere şi asupra fraţilor lor din Turcia şi Rusia, vecinii lor”. „Cu alte cuvinte, dacă mari puteri ca Rusia si Turcia nu puteau fi silite să acorde drepturi civile si politice evreilor, actiunea pentru emanciparea acestora trebuia începută în cadrul unei tări mici.” (A. D. Sturdza).

După o perioadă de activitate relativ discretă, şi încurajată de succesul obţinut, Alianţa Israelită lansa prin vocea lui Crémieux, la 15 iulie 1863, un apel la solidaritate. Apelul fu auzit si la Bucuresti, de unde comitetul central al Alianţei Israelite primi o cerere de ajutor semnată de Societatea pentru Cultură Israelită. Alianta Israelită publică imediat un manifest cerînd emanciparea politică a tuturor evreilor din România si descriind starea în care erau ţinuti de legile acestei ţări.

Cuza, dorind să evite polemici, ceru agentului său diplomatic la Paris să intre în legătură cu fruntasii Aliantei. Fapt este că domnitorul se va arăta dispus să soluţioneze chestiunea în sensul dorit de Alianţa Israelită, în ciuda campaniei antisemite dusă de „Buciumul” lui Cezar Bolliac si în ciuda reticenţelor manifestate de o serie de oameni politici de la Iaşi si Bucureşti. În 1866 „monstruoasa coaliţie” îl sileşte pe Cuza să abdice, pe tron fiind adus de către I.C. Brătianu un principe străin, Carol de Hohenzollern. Deşi Brătianu promisese lui Crémieux emanciparea evreilor, măsurile efective întârzie. Drept efect, critica în ziarele franceze (care reprezentau vocea israeliţilor) la adresa liberalilor din România se înteţeşte, România fiind acuzată că este dominată de „concepţiile retrograde ale Evului mediu”. [Iată ca evreii foloseau şi atunci ca şi acum aceleaşi scheme, criticând conservatorismul românesc. Nu s-a schimbat nimic. În timp ce răspândesc cosmopolitanismul şi mondializarea în defavoarea naţionalismului, ei se închistează în legile religioase ale Torah. O analiză atentă a presei româneşti şi internaţionale îţi permite cu uşurinţă să înţelegi cine este în culisele multor evenimente: vezi cazul recent al caricaturilor profetului - n.a.]

La 1866, se votează noua Constituţie a României, redactată după modelul belgian, cu vederi foarte „moderne” pentru societatea românească. Iniţial se prevedea prin art.7 „religiunea nu poate fi un obstacol la împământenire, iar cât priveşte pe israeliţi, o lege specială va regula admisiunea lor la treapta de împământenire.”

Au loc proteste ale populaţiei care dărâmă sinagoga din Bucureşti la a cărei construcţie regele însuşi contribuise cu 6000 de galbeni. Astfel, autorităţile revin asupra art.7 al Constituţiei cu precizarea „Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenire”. În 1867 Brătianu adânceşte conflictul cu evreii, prin circulare împotriva „vagabonzilor străini”. Numeroşi evrei, necunoscători de limba română, fără meserie, continuau să vină din Rusia, punând în pericol însuşi statul Român, recent creat. Iată cum descrie consulul francez la Bucuresti, influenţa evreilor în România în 1867:

„Timp de un secol, un număr înspăimântător de evrei au sosit în Europa. În Iaşi, din 80 000 de locuitori, peste 50 000 sunt evrei. Totul e azi în mâinile lor. În oraşe, au devenit proprietari a majorităţii imobilelor. Dacă legislaţia le va permite achiziţii şi în mediul rural, tot pământul Moldovei va trece în câţiva ani în mâinile lor. Ei au capitalul necesar, şi în plus, îl împrumută cu o dobândă de 18-30%, cerând gaj ipotecar. Aici, totul justifică invidia şi anxietatea faţă de evrei.”

Deci, prin cămătărie, numită în limbajul timpului „uzură”, evreii acumulaseră proprietăţile imobiliare din oraşe. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în Polonia, dar cu un secol mai devreme. [O situaţie asemanatoare se conturează şi în prezent, când prin noua Constituţie s-a dat dreptul străinilor să dobândească proprietăţi imobiliare în România. Celebrul „DA pentru Constituţie” a făcut ca în numai doi ani o mare parte din terenul arabil să ajungă în mâinile străinilor. În curând, vom deveni sclavi în propria ţară. Nici ungurii, cu banii veniţi din Diasporă, nu pierd vremea. Şi totul este muşamalizat. Dacă înainte o ţară se cucerea, acum, prin noua Constituţie, ea se cumpără. Numeroşi evrei revendică, şi li se dă câştig de cauză de către magistraţii corupţi, importante proprietăţi funciare şi imobile din Moldova. – n.a.]

Visul evreilor încă nu se împlinise. A trebuit să curgă sângele românilor la Plevna, Rahova, Smârdan sau Vidin, în războiul de independenţă ca aceştia să ridice noi pretenţii. Iată şi cum s-a desfăşurat tot circul evreisc. Pentru ca Independenţa României să fie recunoscută, marile puteri au cerut la Congresul de la Berlin modificarea articolului 7 referitor la evrei. Art. 44 al Tratatului de la Berlin prevedea: ”În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor, nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în cea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, administrarea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi (…)”. În plus, România pierde sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad) care fuseseră restituite de drept Principatului Moldovei prin Tratatul de pace de la Paris (1855). În schimb primeşte Dobrogea şi Insula Şerpilor cedată de „diplomaţii” români după 1989 cu atâta uşurinţă Ucrainei. Revendicările evreieşti sunt protejate de reprezentantul Franţei, Weddington, iar Anglia îşi revocă reprezentanţii în România până la îndeplinirea acestor cereri. Mari frământări interne au loc la noi.

Este momentul când îşi exprimă părerea referitor la „chestiunea evreiască” marii oameni de cultură ca M.Eminescu, A.D.Xenopol, I.L.Caragiale, M.Kogălniceanu, B.P.Haşdeu ş.a. Nu era vorba de hilarul de acum termen „antisemitism”, ci de apărarea tinerei Românii. Iată câteva opinii exprimate în acest moment crucial al istoriei statului român modern:

„C-un cuvânt, evreul nu merită drepturi nicăieri în Europa, pentru că nu munceşte, iar traficul şi scumpirea artificială a mijloacelor de trai nu este muncă şi aproape numai într-aceasta conzistă a evreului. Evreul nu cere ca clasa de mijloc dion secolul al XVII-lea, libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e vecinic consumator, niciodată producător şi desigur că numai cu foarte rară escepţie se va găsi într-adevăr un evreu care să producă.” „Ce servicii au adus omenirii îndărătnicul egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindenea cu traficarea muncii străine, alegându-şi patrie numai ţările unde prin deosebite împrejurări s-au încuibat corupţie”.(M. Eminescu, în Timpul).

Iată şi o altă apreciere a lui Eminescu, ce luminează culisele actualului scandal al caricaturilor:

„Se-nţelege că punând o dată mâna pe presa europeană, care în genere nu mai are de ţintă luminarea, ci escitarea urilor între clase şi popoare, uşor li-e să spună orice minciună. Evreii fac din jurnalistica europeană cea ce au făcut din băuturile spirtoase la noi: otravă”. Le e uşor astfel să-i incite pe europeni împotriva musulmanilor, cunoscută fiind lupta musulmanilor împotriva evreilor. La recentele manifestaţii împotriva războiului din Irak şi in favoarea Palestinei, s-au strigat sloganuri antievreieşti. Nu le pot numi antisemite pentru că arabii, sunt ca şi evreii un neam semitic! Asa cum scria si Ian Buruma in New York Times Magazine, „in majoritatea demonstratiilor de masa din Europa si de pretutindeni impotriva razboiului din Irak, se puteau vedea pancarte pro-palestiniene chiar si in favoarea extremistilor religiosi de la Hamas, protestind impotriva simptomelor globale ale capitalismului”.

“Să devie proprietari ai pământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai ţării să facă nişte iloţi, precum sunt astăzi ţăranii din Galiţia si din o parte a Bucovinei” (V. Alecsandri)

În oct. 1879 s-a votat în sfârşit modificarea art.7 care acum prevedea: “diferenţele de credinţă religioasă şi confesiune nu constituie o piedică spre a dobândi drepturi civile şi poitice şi a le executa”. Exista însă şi o completare “numai românii sau cei naturalizaţi români pot dobândi imobile rurale în România”. Evreii proaspăt emigraţi nu puteau beneficia de prevederile articolului, neavând cetăţenie română. Caragiale a surprins perfect situaţia în articolele sale:

“Ce s’a întâmplat însă ? O seamă de Evrei dela noi, în genere de provenienţă galiţiană, – oameni pribegiţi aci din cauza scurgerii de acolo a acestui element, ce se înăduşă trăind multă vreme în masă la un loc prea strimt pentru libera mişcare a pornirilor lui de rapacitate, – au început să agite din nou chestiunea israelită, odată resolvată strict după litera tractatului dela Berlin. Şi agitarea aceasta nouă şi-au întemeiat-o tot pe falsa insinuare că Statul nostru se conduce de principiul intoleranţei religioase. Această nouă agitare, mai întâiu ascunsă, a început să iasă câte puţin la iveală, apoi să se producă făţiş şi în fine să ia nişte proporţiuni, dacă nu primejdioase, dar cel puţin ofensatoare pentru autoritatea Statului nostru. S’a făcut întâi agitări la sinagoge şi la şcolile confesionale; de aci apoi au trecut chiar în presă; s’au fundat ziare în acest scop: în fine lucrurile au ajuns la protestul neruşinat, şi infam şi ridicul, dela Londra. S’a comandat apoi în străinătate un agitator dibaci, care să vie numaidecât să provoace o mişcare de un nou soiu, cu scopul de institui aci o societate semitică, cu o direcţiune generală, recunoscută de Stat, şi care să reprezinte puterea populaţiei israelite în relaţiile sale cu puterea Statului.

Ziarele evreeşti au pornit contra Statului pe faţă un războiu, care, dacă n’ar fi cunoscut cineva tradiţionala impertinenţă biblică, ar fi crezut că este pornit din demenţă. Citind acele foi cineva, care n’ar fi cunoscut situaţia Evreilor în raport cu Statul român, ar fi crezut că aceşti Evrei sunt aci poporul autochton, locuitorii străvechi ai acestor ţări, şi că Românii sunt nişte cuceritori de curând tăbărâţi aci, contra cărora se ridică azi o formidabilă luptă de revendicare a poporului autochton întemeiată pe un netăgăduit drept istoric. S’a aruncat asupra Statului şi naţiunii române prin acele foi fără nicio sfială tot veninul şi ura mozaică, tot clasicul foetur judaicus: Naţiunea română ?- incultă, intolerantă şi stupidă; Statul român ? – Stat asiatic, inuman şi barbar. “

[Nimic mai actual, instrumentarul de propagandă se menţine şi azi la fel, exemplu fiind cazul industriei Holocaustului. – n.a.]

Aşa cum era de aşteptat, chestiunea evreiască continuă să se propage în istorie. În zadar au minţit evreii o Europă că se vor lăsa asimilaţi ca cetăţeni ai statelor în care trăiesc. Ba din contră, chemau puterile străine să intervină cu trupe în România spre a le fi recunoscute revendicările. După revizuirea Constituţiei în 1879, evreii se aglomerează tot mai mult în oraşe, încep să ocupe funcţii în principalele domenii de activitate: medicină, justiţie, învăţământ, cultură etc. Între timp, în Rusia, la 1881, au loc mişcări puternice ale ţăranilor împotriva evreilor, care iau calea exilului. În mediul rural devin arendaşi pentru boierimea care îşi cheltuia averile la Paris, ducând la exasperare ţăranul. În acest context izbucneşte răscoala ţărănească din 1907, înăbuşită în sânge.

Pretenţiile evreieşti în România Mare

În 1919, după Marea Unire, guvernul român semnează cu Puterile aliate “Tratatul asupra minorităţilor”.

În condiţile sărăcirii populaţiei româneşti, în mare parte rurală, puţini români îşi permiteau să facă studii superioare. Evreii erau nişte străini şi foarte puţini cunoşteau limba română. În acest context se dezvolta mişcarea studenţească condusă de profesorul A. C. Cuza care în 1923 fondează Liga Apararii National-Crestine (LANC), formatiune virulent anti-evreiasca. Din aceasta va lua fiinţă Mişcarea Legionară condusă de Corneliu Zelea Codreanu.

Românii primesc o nouă lovitură prin ratificarea celebrului art.7 devenit în Constituţia din 1923 art.133. Prin acest articol se acorda cetăţenie română şi drepturile aferente tuturor evreilor, chiar şi celor sosiţi după 1919. Codreanu împreună cu studenţii organizează acţiuni de protest, în urma cărora este arestat. La 21 ianuarie 1938, guvernul prezidat de Octavian Goga reduce cu aproximativ 30% procentul evreilor cu cetăţenie română, întrucât mulţi nu puteau face dovada actelor, fiind emigraţi în România Mare între 1918-1924.

Constituţia din 1923 va fi abrogată prin instalarea dictaturii lui Carol al II-lea care emite Constituţia din 1938. La 8 august 1940, la propunerea guvernului prezidat de Ion Gigurtu, regele Carol al II lea semneaza “Decretul lege privitor la starea juridica a locuitorilor evrei din România. Textul stabileste “distincţia politică şi juridică între românii de sânge şi cetăţenii români”. Constituţia din 1923 va fi reinstaurată în 1944. Continuarea este bine-cunoscută: aproximativ 20% din liderii comunişti au fost evrei.

Întreaga dezbatere a culturii româneşti a ceea ce s-a numit „chestiunea evreiască” nu s-a făcut împotriva religiei mozaice şi a iudaismului, ci împotriva „acordării de cetăţenie şi drepturi civile şi politice”. Nu se poate vorbi la români de intoleranţă religioasă. Între „chestiunea evreiască” şi antisemitism nu se poate pune semnul egal. Emanciparea politică a evreilor, trecerea lor de la „sclavi ai regilor” la cetăţeni s-a făcut cu deturnarea întregii Europe de la cursul normal de evoluţie istorică, de la Revoliuţia franceză şi culminând cu cele două războaie mondiale. În cea ce ne priveşte, intenţia a fost clară: crearea unui stat în stat al evreilor pe teritoriul Moldovei (inclusiv Basarabia) după modelul organizării de la 1564 din Polonia. Martirii care au împiedicat aceasta au fost mulţi, de la Mihai Eminescu până la Codreanu şi Antonescu.

Astăzi, asistăm la transformarea „chestiunii evreieşti” în „problema holocaustului”. Însă scopul urmărit, ca întotdeauna, nu este cel declarat. În sptele revendicărilor evreieşti se ascund întotdeauna interese materiale. România ar trebui să plătească pentru fiecare evreu 50.000. Vă las să faceţi singuri un calcul! Sistemul politic actual al Europei la care am aderat şi noi este cel care zădăreşte valorificarea resurselor neamului românesc.

„Democraţia de la război încoace, a izbutit să zădărnicească orice încercare de redeşteptare naţională. Prin piloţii orbi de la cârma ţării, democraţia ne-a adus astăzi acolo unde suntem. Democraţia a zdrobit definitiv instinctul statal al cârmuitorilor noştri. Că s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor, puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat”. (M. Eliade 1937).