CITEAM CU ANI în urmă că la Paris, într-un anumit loc, într-o dispută întru ale credinţei, se prezicea de un oarecare ţanţoş, că peste o sută de ani nu va mai fi nici o Biblie în lume. Chiar în locul acela, după suta de ani trecută se tipăreau milioane de Biblii. Ţanţoşul n-a mai apucat să-şi vadă predicţia prăbuşită, el fiind de multă vreme oale şi ulcele.

Şi că tot e vorba de predicţii, un oarecare colonel, ducându-mă pe Calea Rahovei, câteva etaje sub pământ, ca să mă înveţe cum să-mi cinstesc conducătorul, mai întâi cu promisiuni şi apoi cu ameninţări, mi-a spus că în 15 ani nu va mai fi nici o Biserică în România. Era prin 1973!

Cine nu ştie sau a uitat, reamintesc că în anul 1967, Albania se declarase primul stat ateu din lume, gata să se ia de gât cu toată suflarea de pe mapamond. Doar 6 ani trecuseră de când Enver Hogea poruncise dărâmarea bisericilor ortodoxe, catolice şi moscheilor, omorând clerici de-a valma cu credincioşii care mărturiseau pe Hristos şi Alah. Am văzut această ţară martiră şi pe câţiva preoţi ortodocşi, rămaşi ca prin minune, din 950 ucişi ca-n măcelărie.

Au trecut 32 de ani şi predicţia insului care mă ameninţa în catacombele Securităţii, nu s-a împlinit, ci, dimpotrivă.

Tot acolo eram lămurit, cum că, respectivul ar fi stat cu un popă la masă şi i-ar fi spus că nu crede în Dumnezeu şi că preoţia o face ca orice funcţionar. Necrezându-l, desigur, i-am spus că încă nu s-a întâlnit cu un preot adevărat, ci cu unul pe care şi-l închipuia. Avea şi el dreptul la închipuire!

Iar atunci când mi s-a propus să mă lepăd de monahism, spunând, ba că-s tânăr, ba că-s deştept şi de viitor, i-am spus că-s dispus să mătur noaptea de la Consiliul de Stat până la Consiliul de Miniştri – cum se numeau pe atunci – când pot frumuşel să mă rog lui Dumnezeu, dacă nu se poate să mai fiu îngăduit în monahism, iar ziua să mă odihnesc, ca să nu mai fiu văzut de lume şi să întunec ideologia ateistă care bântuia pe Calea Victoriei.

Şi ca garnitura să fie deplină mi-a trântit una ca să mi se taie răsuflarea, că adică, Maica Domnului n-ar fi Fecioară. Fără să stau pe gânduri, i-am spus-o direct, să nu se mai îngrijoreze nici o secundă şi să fie deplin încredinţat că Maica Domnului nu ameninţă nici într-un caz Siguranţa Statului Român, precum nici fecioria sau nefecioria unora sau altora dintre noi.

Am început cu aceste rânduri şi citind mai cu atenţie materialul publicat în România liberă, din 9 decembrie 2005, p. 14, sub genericul Neoproletcultismul eclesial – Piesa „Evangheliştii” nu e uşă de biserică şi scuturându-l un pic şi privindu-l în zare îţi dai seama de anumite lucruri clare.

Mai întâi, o răstire straşnică a Domnului I. Zubaşcu la toţi eclesialii, că nu s-ar pricepe, dacă Piesa năstruşnică, jucată tocmai de curajoşii din Tătăraşii Iaşilor, este sau nu artă? Aici răspunde chiar autorul, atunci când scrie şi pe drept cuvânt: „Să nu uităm că arta adevărată are o vitală funcţie catarctică. Cei care ies de la tragediile antice sau de la piesele lui Shakespeare, în care toate personajele sunt ucise pe scenă, nu se apucă ei înşişi să comită crime la ieşirea din sala de spectacol, ci ajung acasă purificaţi de pulsiunile nebuloase, dincolo de orice raţiune, care răvăşesc periodic fiinţa umană. Un creştin adevărat, fie el episcop, mitropolit sau patriarh, nu poate fi decât întărit în credinţă de la o asemenea „blasfemie” ca piesa „Evangheliştii” a Alinei Mungiu”.

Gură de platină aveţi Domnule Ion Zubaşu! Cât adevăr semănaţi atunci când vorbiţi despre arta adevărată şi că nici măcar nu acceptaţi măscările revărsate peste frumuseţea acestei lumi văzute. Mai frumos nici că se poate!

Apoi, văzând năstruşniciile de pe scena ieşeană, poţi ieşi afară, întărit în credinţă, doar dacă eşti creştin adevărat, cum afirmă Domnul I. Zubaşu. Bravos! ar zice şi Caragiale.

Dar dacă în sală ar fi, din întâmplare, o droaie de gură-cască, la care le-ar intra musca piesei de-a dreptul pe gâtlej şi s-ar îneca niţeluş de atâta „frumuseţe teatrală”, pe unde s-ar scoate mânica mânuitoare de condei? N-ar fi cumva, cum zicea Caragiale, curat-murdar, coane Fănică?

Urmând firul purpuriu al Domnului I. Zubaşu: „Începem din nou să punem opere de artă la index”? Cred că aici nu este vorba de nici o operă de artă în adevăratul înţeles al cuvântului, ci doar de o încercare de a arăta tocmai contrariul. Şi mai cred nestrămutat, că în ţara aceasta mai este puţină cultură la românii noştri, de a înţelege desluşit ceea ce ar însemna tragediile antice sau piesele lui Shakespeare, la care se face referire. Mi se pare că alăturarea operelor celebre citate de ceea ce s-a jucat pe la Tătăraşi, este o treabă care n-ar încânta pe Eschil, Sofocle şi Euripide şi cu atât mai puţin pe Shakespeare. Şi apoi: „aprindem din nou ruguri de cărţi în pieţele publice?” S-avem iertare, dar nu eclesialii au pus cărţi şi alte făcături artistice pe ruguri. Să nu se sperie nimeni de aceasta! Sper că se ştie puţină istorie.

Îmi spunea Preotul Gheorghe Savin din satul Cracăul Negru că l-au silit activiştii atei să ardă bogata sa bibliotecă, scăldându-şi faţa în râuri de lacrimi, iar Fondul Secret nu l-au creat eclesialii. Cred că nu este prea greu de ştiut aceste lucruri şi este bine să nu fim chiar vătămaţi peste măsură.

Vai, dar mă înfricoşez scriindu-se profetic: „Începem să-i ardem pe rug inclusiv pe autorii lor care îndrăznesc, în fond, să spună că nu numai Pământul, ci, lumea însăşi se mişcă?”

Cred că nu mai este cazul să amintesc, exact cum e cu arsul pe rug. N-am nici o îndoială! Mă gândesc la bietul Doja cum a fost prăjit şi de cine, şi chiar Giordano Bruno, săracul, că şi el spunea prostimii că pământul se mişcă, iar ceilalţi nu simţeau nicicum. Dar cine a început să fie ars pe rug, să avem iertare, Domnule Ioan Zubaşcu? Din 1990, n-am auzit ca vreun autor cât de cât celebru să fi fost ars pe rug şi cu atât mai puţin o operă de artă cât de cât şi ea bicisnică! Ştie Domnul Ioan Zubaşcu ce am vrut să spun prin vorba noastră din Maramureş.

Chiar să se creadă, aşa peste noapte, că la noi s-ar fi pornit un Holocaust? Cât priveşte întrebarea pertinentă: „E artă sau nu e artă ceea ce a scris Alina Mungiu şi ceea ce joacă actorii Studioului Tătăraş din Iaşi?” Această întrebare, sper, că până la o vreme îşi va căpăta răspunsul potrivit şi definitiv.

Şi mai pe urmă, autorul articolului o spune tăiat, ca la cea mai fină chirurgie: „Aceasta-i întrebarea – dacă e artă sau nu opul despre care e vorba – şi la ea nu au cum să răspundă – ca să vezi! – nici ierarhii şi preoţii, nici funcţionarii publici, pentru că nu e treaba lor, (sic!) nu au competenţa s-o facă în locul criticilor de artă, meseriaşii în domeniu.”

De o vreme încoace, criticii de artă adevărată şi neadevărată, nu s-au prea arătat. Probabil că n-a venit vremea criticilor de artă şi că nici arta adevărată nu s-a prea arătat în nebuloasa tranziţie de parcă am fi prin ceaţa Tamisei londoneze.

Nici pe departe n-aş crede că mai este nevoie de critici de artă atunci când înlăuntrul nostru este atâta întunecime şi păcat. Şi mai mult, nu mă mai mir chiar deloc, când suntem măturaţi de ape şi scuturaţi de stihiile naturii, care ne vor înghiţi, de-a valma în toate ipostazele în care ne place să ne arătăm isteţimea falimentară.

O, Doamne: „Că şi lumea însăşi se mişcă? – încet, şi totuşi se mişcă!” încheie apoteotic, înscrisul Domniei Sale, Domnul Ioan Zubaşcu. M-aş bucura ca lumea să alerge, să fugă de prostie şi alte nebunii! Că mişcă, se poate tălmăci şi cu … se târăşte! Vai de cozonacul nostru! Cu adevărat, Domnule Ioan Zubaşcu, Vă felicit, dacă-mi este îngăduit, pentru adevărul spus în titlu, că: Piesa „Evangheliştii” nu este uşă de biserică! Ce poate fi alta decât uşa iadului, pe care nu doresc să intre nimeni, şi dacă se poate, nici chiar Satana, care ne inspiră uneori la prostii!

Dacă noi ne întărim bând otravă de prin smârcurile Tătăraşilor, înseamnă că apele au venit cu rost de sus, să mai spele întinăciunile care potopesc alcătuirea umană.

Aşteptăm cu răbdare şi noi, ca tot omul, vitejii plămădite de tragicienii şi shakespearienii noştri, născuţi pe un picior de plai, pe-o gură de Rai!

Nu vom ajunge niciodată, şi nici nu avem cum să întinăm pe Dumnezeu, oricât am crede aceasta în săraca noastră nimicnicie. Totuşi, între sacru şi profan e o mare distanţă oricât a încercat Mircea Eliade să le apropie cumva. Poate că va răsări lumina şi în mintea şi inima celor care vor cânta, dimpreună cu îngerii:

Ce adânc şi minunat
Mintea mea s-a luminat
De simt, Doamne Dumnezeu
Ce eşti Tu şi ce sunt eu!

† Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului
(articol publicat in Revista electronica “AGERO” editata de “Deutsch-Rumänischer Verein e.V.”, Asociatie a romanilor din Germania, cu sediul al Stuttgart)