La sfârșitul oricărui lucru bine făcut se face de obicei un bilanț, așa cum a procedat nu demult și distinsul președinte al statului. Domnia sa a prezentat un raport al fructuosului mandat pe care poporul i l-a acordat, din care a rezultat că România a cunoscut o adevărată epocă de aur în acești 5 ani.

Președintele a vorbit (cam mult, dar ce să-i faci, când ai multe realizări la activ, mai întreci măsura și vorbești chiar și două ore. Numai cine nu are nimic de spus nu vorbește) mi se pare corect ca, în calitate de cetățean simplu să fac și eu un bilanț al realizărilor președintelui în funcție, din perspectiva modestă a unui simplu plătitor de taxe, și, sincer, să îi mulțumesc pentru ele. Mai ales că am să mă refer la un subiect la care președintele ține foarte mult: mult iubita „reformare a statului” (despre care constituționaliștii spun că înseamnă, de fapt, schimbarea orânduirii sociale. Eeeeh, o fi știind președintele nostru ce știe!). Domnul Traian Băsescu a marcat câteva victorii în lupta pentru democratizarea României și pentru asta merită recunoașterea fiecăruia dintre noi.

Înainte de a trece în revistă cele mai importante succese ale mandatului președintelui Băsescu, vreau să precizez că eu sunt un adept al parlamentarismului măcar și pentru motivul că mai multe minți gândesc mai bine decât una sau două. Este evident că Parlamentul este instituția supremă a statului și orice atac la Parlament este fără îndoială o lovitură de stat, indiferent cine o orchestrează. În mod corespunzător, orice victorie a Parlamentului este o victorie a națiunii. Așa este în lumea încă democratică, așa ar trebui să fie și la noi. Sunt atât de parlamentarist încât consider că, la rigoare, funcția de președinte poate fi desființată și îndeplinită de președintele Senatului. Desigur că sunt perfect conștient de jocurile mai mult decât murdare care se fac de către unii și în Parlament și de diversele obediențe ale unor parlamentari, dar acestea toate nu reprezintă un motiv pentru a submina Parlamentul în sine. Pentru că dacă îl distrugem, ce punem în loc? Există ceva mai bun, măcar pentru acest moment, ca instituție, nu compoziție? Eu nu știu să fie!

Acestea fiind spuse, asigurându-vă că această predilecție spre parlamentarism nu îmi va anula obiectivitatea, să vedem cu ce a contribuit domnul președinte Băsescu la progresul democrației în România.

1. „Complotul celor 322”

În 2007 era deja clar pentru oricine urmărește fenomenul politic în România că președintele României Traian Băsescu are o viziune „voievodală” despre exercitarea mandatului domniei sale. Avertismentul că va fi un președinte „jucător” a devenit o realitate. Ceea ce însă nu s-a așteptat nimeni a fost ca președintele să „joace” împotriva  Constituției României. Președintele a ajuns să fie acuzat în 2007 de grave încălcări ale legii fundamentale, de imixtiune în justiție, în activitatea guvernului. Cum e și firesc, Parlamentul s-a mișcat în limitele legii și a decis suspendarea sa în aprilie 2007. Decizia a fost una corectă și o victorie a democrației și a parlamentarismului, chiar dacă atitudinea publică ostilă parlamentarilor (nu Parlamentului, ci unor persoane care au intrat în el în loc să intre în sistemul penitenciar național) a permis învinuirea colectivă a instituției supreme a statului și victimizarea președintelui „jucător”. Se marca astfel o premieră la care unii dintre noi nici măcar nu visam – Parlamentul României l-a suspendat pe președintele în exercițiu, ceea ce ar fi trebuit să clatine puțin viziunea „boborului” despre „tătucul” care le face pe toate, „despotul luminat” care concentrează în augusta sa persoană esența poporului și aspirațiile acestuia (de altfel, harismaticul nostru președinte chiar a descris de curând viziunea domniei sale despre funcția pe care o ocupă în astfel de concepte scoborâtoare direct din Mein Kampf). Din păcate, acest exercițiu democratic a fost înăbușit într-o demagogie ieftină referitoare la președintele cel bun și „cei 322” răi, acest din urmă concept, desprins tot din atmosfera ce se degajă din cartea mai sus citată, declanșând un război împotriva instituției parlamentare, cu puternice accente penale.

Maneaua lui Basescu

În anul 2007, „cei 322” care au făcut onoare democrației românești, fără a fi cu toții neapărat oameni complet onorabili, au dat șansa cetățenilor acestei țări de a-l trimite pe „jucător” în cantomanent sau „la echipa a doua”. Din păcate, au triumfat lacrimile, promisiunile deșarte despre șezători lunare în Piața Universității care nu s-au mai petrecut niciodată și, nu în ultimul rând, resentimentele opiniei publice față de mult prea multe abuzuri de tot felul săvârșite de diferite persoane propulsate în mod întâmplător în funcția de parlamentar român. După 40 de zile de conducere decentă a țării de către președintele Senatului, președintele „jucător” s-a reîntors la Palatul Cotroceni proclamându-și victoria asupra „celor 322”, adică asupra Parlamentului României. Din acel moment, domnia sa nu a scăpat nici o singură ocazie pentru a discredita instituția principală a statului. Unii dintre cei care au participat la acel moment istoric se debarasează jenați de el, demonstrând că nu își merită mandatul pe care cetățenii li l-au dat. Ca cetățean, eu consider că Parlamentul a făcut ceea ce trebuie, deși sunt conștient că a făcut aceasta doar pentru că parlamentarilor le-a venit la îndemână în acel moment demiterea domnului Băsescu. La uma urmei, partidele parlamentare au interese de partid. E normal să fie așa. E anormal desigur ca interesele lor să fie mai presus de ale țării. Când cele două interese coincid, toată lumea e mulțumită.

Rămâne în urma acestui exercițiu democratic o singură nedumerire a mea: de unde a auzit președintele nostru de „322”? Are vreo legătură cumva menționarea obsesivă a accestui număr cu gruparea luciferică Skull and Bones, care are ca simbol acest număr ce provine de la paragraful biblic Facerea 3,22, unde Dumnezeu îl ironizează pe omul căzut în păcat și spune: „Iată Adam s-a făcut asemenea Nouă…”, ironie pe care membrii acestei organizații o consideră în mod demonic ca o recunoaștere a unei consubstanțialități cu Divinitatea? George Bush jr a recunoscut că e membru Skull and Bones și a mai spus că e ceva atât de tainic încât nu se poate măcar vorbi despre aceasta. Trebuie să recunoaștem că asemănarea e izbitoare. Și știm că în politică nu există coincidențe.

2. Comisiile Ridzi și Udrea

După adoptarea sistemului de vot uninominal (un moft al președintelui României, conceput tot în logica luptei contra lui „322”, adică a Parlamentului), care a fost un eșec, deoarece a fost prost conceput, și după numirea guvernului care a „îndeplinit visul” președintelui țării noastre, Parlamentul României a mai înregistrat o premieră: comisiile de anchetă Ridzi și Udrea. Prima a dus la demiterea ministrului Tineretului și Sportului, a doua are toate șansele să producă un efect foarte apropiat, dacă ministrul Turismului, deja demis, continuă să rămână în funcție în urma jocului politic din aceste zile. Dincolo de faptul că aceste comisii de anchetă au decurs perfect legal și au fost conduse într-un stil foarte elegant și civilizat (mai ales cea de-a doua), au creat un precedent care ne permite să visăm că în viitor miniștrii români vor putea fi mai ușor trași la răspundere, chiar dacă la bază pot sta motive strict politicaniste cum ar fi „jocul de putere” al opoziției. Parlamentul României a scos în evidență, cu acest prilej, enorm de multe carențe ale unui partid care pretindea că luptă alături de cetățean împotriva corupției.

3. Dezvăluirea de presă convoacă o comisie parlamentară de anchetă

Cazurile Ridzi și Udrea au mai produs o premieră: pentru prima dată investigațiile unor jurnaliști au găsit ecou în Parlamentul României și au produs căderea unui ministru, contribuind la imaginea generală a guvernului în funcție mai ales în cazul celei de-a doua comisii. Dacă citim presa din ultimii 20 de ani găsim tone de pagini care dezvăluie abuzuri de tot felul ale unor demnitari ai statului, de la diverse paliere ale puterii. Niciodată până la domnul Băsescu articolele de presă nu au produs vreun efect juridic și, ceea ce e mai trist, în rândul cetățenilor au adâncit un defetism extrem de periculos, inhibând orice atitudine civică. Actualul președinte are meritul de a fi creat un pattern care implică relația binară dintre dezvăluirea documentată de presă și comisia de anchetă. Cu siguranță vor mai fi miniștri cre vor avea, în viitor, de-a face cu astfel de comisii.

Dacă tot veni vorba de presă, scrisă, audio-video sau electronică, trebuie menționat că presa a înregistrat și ea o premieră: a fost pentru o oarecare perioadă de timp substitutul opoziției parlamentare, pe când aceasta din urmă era măcinată de interese mărunte. Dacă domnul președinte va pierde șansa unui al doilea mandat, alături de partidele care îl vor înfrânge în alegeri se vor putea număra fără prea multe formalități Antena 3 și mai nou Realitatea TV.

4. Moțiunea de cenzură

Cine și-ar fi imaginat că un partid de opoziție cu 15 % în Parlament va fi mai puternic decât o alianță aflată la putere cu majoritate parlamentară de 75%? Nimeni. În realitate, dacă România nu ar fi fost condusă de harismaticul președinte „jucător”, liberalii nu ar fi reușit în veci să depășească în această legislatură statutul de al treilea partid din Parlament. Dar cu domnul Băsescu la cârmă, cu domnul Boc exercitând cea mai catastrofală administrație de la Caragea Vodă încoace, pe fondul unei crize mondiale, am trăit să vedem și această minune. La începutul acestei săptămâni, partidul liberal și cel social-democrat au făcut o alianță ad-hoc la care s-au raliat partidul maghiar și celelalte minorități naționale și au trecut o moțiune de cenzură care a pus capăt celui de-al doilea guvern al domnului Boc. S-a stabilit astfel încă o premieră: pentru prima dată o moțiune de cenzură a fost mai mult decât un simplu exercițiu parlamentar formal cu care să se laude inutil inițiatorii săi în talk-show-uri. S-a stabilit iarăși un precedent care ar putea să ne dea speranța că în viitor un guvern incompetent poate fi dărâmat cu mult mai ușor, fără a trebui să mai așteptăm în stil caracteristic ca timpul să treacă și guvernul să moară de „bătrânețe”. Pentru aceasta trebuie să îi mulțumim domnului Băsescu neapărat.

5. Klaus Johannis

Ceea ce este și mai interesant este că moțiunea de cenzură a produs un efect secundar: partidele s-au aliat, cu o singură excepție, și au propus un candidat unic la președinția României. Pentru prima dată în istoria politică a României din ultimii 20 de ani, trei candidați la președinție au pus deoparte rivalitatea electorală cu o lună înainte de scrutinul propriu-zis și au sprijinit o persoană care, curios, nu e membru al nici unui partid politic. Trebuie să recunoaștem că așa ceva se întâmplă cu greu și în lumea civilizată. De aceea se cuvine să îi mulțumim celui care a produs acest miracol politic – de data aceasta este vorba de Crin Antonescu, cel care a avut ideea cu Johannis și a avut și capacitatea de a purta negocierile cu ceilalți parteneri (chiar dacă nu a fost atât de greu să îi convingă, dat fiind că domnul Băsescu îi adusese deja la disperare).

Pentru o zi, România a fost străbătută de un curent de speranță. Pentru o zi, foarte mulți au crezut că se conturează viitoarea structură de conducere a României chiar înainte de alegerile propriu-zise. Pentru o zi, foarte mulți români, conștienți de neputința națională de a ne administra propria țară,  au părut dispuși să pună destinul acesteia în mâinile unui german (pentru mine părea că o previziune – anume că România se va salva numai când va avea o administrație germană – se transformă într-o realitate nesperată). Se înregistrează astfel încă o premieră – un prim-ministru aparținând minorităților naționale. Și nu orice minoritate națională, ci una aparținând poporului care duce în spate întreaga Europă. Pentru o clipă a lucit speranța că germanii vor fi dispuși să uite de cohortele de cerșetori, violatori, criminali, hoți care i-au invadat venind din România în ultimii ani, iar severii austrieci vor uita de lebedele care le-au fost puse în tigaie nejumulite, așa cum au fost furate de pe lacuri. Și erau pe punctul de a o face. Presa din aceste țări stă mărturie. Și pentru aceasta îi datorăm recunoștință lui Klaus Johannis. Dar să nu uităm că dacă domnul Băsescu nu era la Cotroceni, Antonescu ar fi băut cel mult o cafea cu Johannis când trecea prin burgul transilvan. Așa încât recunoștința noastră se îndreaptă din nou către domnia sa.

6. Perspective optimiste

a. Traian Băsescu a ales să facă ceea ce numai el putea să facă: să sfideze un popor întreg pentru a demonstra cât de original și „jucător” este. Așa încât a recurs la o interpretare personală a Constituției, ceea ce face ca această criză să continue. Dat fiind că în afară de domnia sa nimeni din țară și din lume nu înțelege din Constituția română că președintele are dreptul de a numi pe cine vrea în funcția de prim-ministru, trecând peste o majoritate parlamanentară, este de presupus că în viitorul apropiat următoarea conducere a României și majoritatea parlamentară corespunzătoare vor considera necesar să clarifice acest pasaj constituțional, pentru ca nimeni să nu își mai poată permite astfel de derapaje, pe care Ion Iliescu și Emil Constantinescu nu și le-au îngăduit, spre cinstea lor, niciodată. Și dacă tot fac asta, ar fi bine să precizeze ca pentru persoane cu IQ foarte scăzut când și cum și cine dizolvă Parlamentul pe ultimele 6 luni de mandat, cât durează mandatul efectiv al președintelui etc.

b. Dat fiind că în ultimele zile s-a produs un rușinos proces de mituire și corupere a unor parlamentari, sunt convins că nu va trece mult până ce se va decide în sfârșit să se pună capăt prostituției politice, legiferându-se în sfârșit ca parlamentarul care decide să părăsească partidul care l-a adus în parlament să plece acasă, nu să rămână „independent” sau să treacă în partide care s-ar putea să fie diametral opuse convingerilor celor care i-au ales (chiar dacă e ales uninominal, se știe clar că românii votează partidele. La urma urmei cine ar alege pe un necunoscut care se vrea „dipotat” dacă nu ar fi pe lista de partid. Cei care sunt personalități sunt în cu totul altă situație. Ei pot candida independenți și o și fac, pentru că nu au nevoie de logo-ul partidului). Această rușinoasă migrare, care decredibilizează total parlamentul României trebuie să înceteze (eu, spre exemplu, protestez față de migrarea rușinoasă a senatorului din colegiul meu electoral, care în ziua moțiunii de cenzură a fost dat afară din partidul său pentru că a trecut la partidul care dorea căderea moțiunii). Momentul este prielnic. Cred că după prima doborâre în Parlament a guvernului Croitoru (e pe cale să se înregistreze și domnia sa încă o premieră: primul guvern care nu primește votul de învestitură) deja parlamentarii actualmente majoritari se vor gândi la un astfel de proiect politic care ar da o cu totul altă imagine locului lor de muncă. Desigur, acest lucru era inconceptibil înainte de domnul Băsescu și este meritul exclusiv al domniei sale.

c. Dacă tot s-a ajuns până aici și a venit un moment al adevărului, cred că partidele vor putea să încerce să își aleagă mult mai bine candidații la funcțiile de senatori și deputați. În felul acesta vor evita trădările de orice fel și vor contribui la recâștigarea încrederii populației în instituția supremă în stat. Dacă nu o vor face rapid, domnul Băsescu va avea muniție pentru a duce lupta sa împotriva acestei instituții (pentru lupta sa împotriva Parlamentului României, domnul Miron Cozma a primit 18 ani de temniță), asta dacă nu cumva va afla în vreo emisiune de la Valentin Stan (sau de la doamna Udrea) că pe regele Angliei Carol I Stuart l-a costat, pe 30 ianuarie 1649, capul în lupta contra Parlamentului englez și se va cuminți. Ceea ce desigur ar fi un dezastru pentru democrația noastră în curs de consolidare rapidă.

d. În final, cred că dacă domnul Traian Băsescu va mai câștiga un nou mandat va îndeplini și visul celor mai radicali dintre concetățenii noștri, care consideră că „ultima soluție, încă o revoluție!”. Dacă există cineva capabil să coalizeze un întreg popor împotriva sa într-o revoluție, acesta nu poate fi decât domnul Traian Băsescu (cu puțin ajutor din partea domnului Boc, a doamnei Udrea, poate a domnului Croitoru). Cred că la ora actuală și la starea politică actuală a domnului președinte, includerea unei revoluții în promisiunile celui de-al doilea mandat i-ar aduce voturi substanțiale. Ce altceva le-ar mai putea propune românilor, când, așa cum s-a văzut din acest bilanț cetățenesc, le-a făcut pe toate celelalte? În calitate de moderat sper că această revoluție se va desfășura în fața urnei de vot. Ar fi mult mai indicat așa.

Ca o concluzie la acest bilanț sui generis se poate spune că numai un președinte care, după părerea unora, ar fi și premierul din umbră al României poate să aibă la activ atâtea „premiere”. Cât se poate de logic, nu?

Mihai-Silviu Chirilă (http://mihaisilviuchirila.blogspot.com/)