Articol de Mihail Băcăuanu

OBSERVAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA CONTESTATARII BISERICII DIN EXPERIENŢA PERSONALĂ.

Nu poţi răsfoi internetul, fără a nu da de unul sau altul care se împiedică de… Biserică. Cum spunea cineva, de matematică vorbesc matematicienii, de cibernetică, ciberneticienii, de mecanică, mecanicii, şi aşa mai departe, dar despre Dumnezeu toţi îşi dau cu părerea. Citindu-le opiniile, nu poţi să nu rămâi uimit de vehemenţa cu care înşiră nişte liniuţe, explicative, chipurile, şi de succesiunea “argumentelor” subiective şi pline de prejudecăţi. Nu ştii ce să faci. Să-i judeci? Să-i înţelegi? Să le răspunzi? Să-ţi vezi de treaba ta? Ţi se deschid în minte tot felul de opţiuni. Dar care este cea mai înţeleaptă? Dacă taci, poate fi reproşabil, dacă intervii, nu ieşi altfel decât şifonat. Să urmezi vorba înţeleaptă din Pilde, capitolul IX:

“Cel ce ceartă pe batjocoritor îşi atrage dispreţul, şi cel ce dojeneşte pe cel fără de lege îşi atrage ocara. Nu certa pe cel batjocoritor ca să nu te urască; dojeneşte pe cel înţelept, şi el te va iubi. Dă sfat celui înţelept, şi el se va face şi mai înţelept; învaţă pe cel drept, şi el îşi va spori ştiinţa lui. Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt. Căci prin Domnul se vor înmulţi zilele tale şi se vor adăuga ţie ani de viaţă.”

Cu siguranţă aceste versete au valoare veşnică şi universală.

Ştii bine toate acestea, şi cu toate că pleci pleci din start penalizat, îţi asumi riscul şi discuţia are loc. Fiecare îşi varsă năduful, dar constaţi la scurt timp că ai declanşat o bombă, o bombă care distruge prin două moduri: întâi, te lasă fără oxigen, absorbindu-l la un loc, pentru a-şi alimenta furia, apoi explodează, revarsandu-şi acea furie. Cam aşa stă situaţia şi cu aceşti indivizi, mai ales din presă: n-ai cum să-i combaţi fără să-i alimentezi. Nişte minimalişti, care nu au vedere de ansamblu, specialişti ai aproximării şi obţinerii de informaţii, fie şi distorsionate, fac orice pentru a-şi susţine ideea. Dacă nu-i asta, e alta, dacă nu-i alta, e cealaltă şi tot aşa, la infinit. Au o înţelegere obtuză a evenimentelor şi nu surprind decât partea goală a paharului, adică ceea ce-i face pe alţii să mârâie, să-şi facă cruce sau să ofteze a lehamite. Nu prezintă niciodată ştirea aşa cum este, ci doar ce le convine, ce aţâţă, ce provoacă. Ei nu fac parte din Biserică, deci n-au cum să cunoască Biserica, cu problemele şi mai ales cu binecuvântările ei. Nişte nefericiţi care se cred contrariul, nişte neinformaţi care se consideră bine informaţi, tocmai pentru că nu ştiu nimic; procurori care nu cunosc procedura, judecători care sfidează Adevărul. După mintea lor orice persoană religioasă este un eşec. Social, uman, cum vreţi s-o luaţi.

Desigur, vorbim de omul ortodox, că religioşi sunt şi ei. Orice argument adus în discuţie este absorbit de ei şi apoi revărsat cu putere îndoită asupra ta, aşa cum am ilustrat mai devreme. Pierdere de timp să-ţi sistematizezi discursul, replica lor va fi aceaşi. Te declari practicant? Eşti extremist. Împotriva imoralităţii? Eşti homofob, inchizitor. Susţii icoanele şi ridicarea de biserici? Eşti discriminator. Da’ ce, doar nu vrei dictatură. Vrei ca la arabi, stat teocratic? Mai bine du-te la cimitirul de vechituri, că împiedici progresul. Spiritual, ştiinţific, în general, progresul. Un evadat din Evul Mediu, un înşelat, ce să mai, toate tarele. Adică ne văd pe noi prin prisma lor. Dar extremiştii sunt chiar ei, pentru că dialogul şi dragostea (a se citi respectul) le sunt necunoscute. O ştampilă, o etichetă cu câteva date pripite şi… la marginea oraşului. Totalitaristi, tot ei sunt. Pace vei avea cu ei doar dacă susţii dictatura minorităţii asupra majorităţii, adică s-ajungă lumea cu fundu-n sus şi capu-n jos (aici fac o mică paranteză, îmi aduc aminte de o vorbă amuzantă a Prea Cuviosului Părinte Ioanichie Bălan, spusă într-un context asemănător: “păi ce, tu când intri undeva, intri mai întâi cu fundu’, nu intri cu capu’?”). Decât teocraţie să prostiţi poporul cu Dumnezeu, mai bine Stat laic, uite, tehnică, ştiinţă, lucruri concrete. Da, e-adevărat, concrete, dar şi mărginite. Tocmai de aia sunt concrete. Dumnezeu e infinit… Iar inapoiaţii sunt ei, pentru că aşa cum spunea şi Pr. Andrew în interviul publicat recent, se închină morţii, pentru că Dumnezeu e Viaţă, Viaţă veşnică, aşa că dacă stăm să ne gândim, ei sunt cei care împiedică progresul. Şi Sf. Iustin Popovici se întreba mirat: ce nevoie ai de progres, când la finalul vieţii te-aşteaptă moartea?

Dar, la urma urmei e părerea lor şi trebuie să le-o respectăm. Într-un timp m-am măcinat şi eu, cugetând în sinea mea, de ce unii nu vor să-şi pună întrebări, să cerceteza, să cunoască, să înveţe, să asculte, să discute, să lumineze, să vibreze la ce e frumos, să accepte adevărul, chiar dacă îi contrazice. Şi nu peste multă vreme mi-a fost dat să aflu răspunsul la Nichifor Crainic: credinţa este o însuşire a sufletelor nobile. Frumos şi adevărat spus. Păcatul întunecă mintea, iar Dumnezeu se descoperă numai unui suflet curat şi sincer, adică unui suflet nobil, iar nobleţea se moşteneşte. Posibil că aceste persoane despre care vorbim, să descindă din urmaşii lui Cain, pentru că şi Cain a urât binele şi frumosul. Şi oare nu i-a dat Dumnezeu viaţă? Ba da! Amintiţi-vă că l-a pecetluit ca nici un animal sălbatic să nu-l vateme. Gândiţi-vă ce chin! Cum ar fi să vrei să mori (chinuit de conştiinţă) şi să nu poţi? Nebunie curată. De multe ori moartea este o uşurare, o izbăvire.

Citim şi în Apocalipsa Sfântului Ioan că în vremurile în care Antihristul îşi va pecetlui supuşii, chinuri groaznice se vor abate asupra lor. Atât de mari vor fi, încât, spune Evanghelistul, oamenii vor căuta moartea, dar aceasta se va lua de la ei! Instinctiv, ca unii care suntem stăpâniţi de patimi, am fi porniţi să-i afurisim pe cei ce hulesc, dar ajunge zilei răutatea ei. De-ajuns le este lor că n-au cunoscut pe Dumnezeu. Sunt, cum spuneam, nişte nefericiţi, prin definiţie. Acesta este prima mea observaţie legată de ei.

Apoi am observat că, nedescoperindu-se pe sine cu adevărat, lipsindu-le un dialog interior, mai degrabă urăsc Biserica şi sfaturile ei moralizatoare, decât să se recunoască învinşi în faţa propriilor neputinţe. După cum se poate constata la o primă vedere, ei nu numai că sunt atei, desconsiderând religia, dar sunt anti-Biserică de-a dreptul! Tocmai din acest motiv nu sunt în stare să-şi formuleze pertinent argumentele, pentru că sunt întunecaţi de mânie. Citeam de curând în ziarul Ziua un comentariu al unei femei supărate foc de faptul că la Sibiu s-a inaugurat prima grădiniţă ortodoxă din ţară. Respectiva se arăta extrem de îngrijorată de “fanatismul religios” pe care-l vor manifesta viitorii ortodocşi. Din înverşunarea comentatoarei Ziua, care este un prototip al omului împietrit (ca să nu zic îndrăcit) din societatea noastră, reiese foarte clar faptul că nu dau dovadă de respectul pe care îl cer pentru ei, şi că dacă ar deţine puterea ar face nimic altceva decât ceea ce îi sperie pe ei înşişi, anume ar prigoni, ar interzice, ar cenzura. De aici tragem concluzia că nu au un mod alternativ de viaţă, fie el şi păcătos, ci sunt anti-Biserică, anti-creştini, împietriţi, cum am spus.

Iar acest venin, această otravă care şi-o expun pe unde pot, pe stâlpi, pe autobuze, pe forumuri, îi roade şi pe ei. De aceea nu suportă introspecţia, pentru că dacă şi-ar vedea hidoşenia şi-ar plânge de milă. Certaţi fiind cu propria conştiinţă, încearcă să se legitimeze prin diverse “drepturi” şi, eventual să “progreseze spiritual” prin alte modalităţi, impersonale, care exclud responsabilitatea (meditaţii orientale, filosofie, etc). Ei urăsc orice abordare religioasă şi confundă libertatea când cu libertinajul, când cu dictatura minorităţilor de tot soiul. Pentru ei, Biserica îşi are rostul numai ca factor social, refuzând creştinismului orice virtute, orice realizare. Pentru aceştia, homosexualii reprezintă o “opţiune sexuală”, care nu-i face cu nimic mai anormali decât cei… normali. Postul (asceza) reprezintă pentru ei superstiţii şi basme, în timp ce numai secularismul şi progresul tehnic sunt singurele care pot elibera omul din starea de sclavie şi înapoiere, deşi, ştim bine, stăpânirea tehnicii este doar o iluzie. Slugi ai tehncii şi totodată dependenţi de ea, unii se jertfesc singuri acestui idol, tot aşa cum în păgânism se aduceau jrtfe umane: leşină la concerte sau se încăierează în numele unei echipe de fotbal, risipesc bani, investesc timp, consumă sentimente, trăiesc decepţii…

În discuţii, folosesc un tot băşcălios, miştocar, brutal, argumentându-şi ideile cu sofisme, generalizând, atribuind păcatele unui singur om întregii Biserici, construind atacuri întregi pe acuze puerile sau câteva fapte regretabile din viaţa Bisericii. Ei nu doresc să dezbată, să dovedească cele zise, ci se năpustesc orbeşte spre a te desfiinţa ca persoană. Rareori caută să atace ideea, pentru că ştiu dinainte că nu te pot contrazice, de aceea îşi focalizează toată atenţia spre persoană, speculând absolut tot ce te poate submina. Vorbesc de imperfecţiunea lui Dumnezeu, deşi ei înşişi sunt peltici, sâsâiţi sau obezi. Vorbesc despre imoralitatea clerului şi neregulile din Biserica, dar ei se tăvălesc în patimi şi desfrânări. Râde ciob de oală spartă, cum spune o vorbă…

Preoţii sunt nişte şarlatani, oamenii sfinţi nişte impostori de cel mai înalt grad, iar familia creştină este reînvierea unui patriarhat din vremi apuse. Orice le aduce aminte de Dumnezeu, de sfinţenie, de Biserică le creează spaimă şi nu ezită să bombăne faţă de acestea ori de câte ori se iveşte ocazia. În fine, aceştia sunt susţinătorii raţionalului, ai corectitudinii politice, ai egalităţii şi fraternităţii, deşi istoria e plină de înscenări, acte de trădare, mişelii şi nedreptăţi felurite. Pentru că istoria a fost făcută tot de om, iar înşiruirea anterioară ne caracterizează foarte bine ca oameni, printre altele. Izbăvirea nu vine de la om, ci de la Dumnezeu. Cine-şi pune încrederea în om este blestemat şi-şi merită soarta. Nu există dreptate pe pământ!

Analizând calitatea vieţii de astăzi şi relaţii efemere atât între noi oamenii cât şi cu mediul înconjurător, nu pot să nu remarc următorul fapt: lumea, în general, a vorbit încrezătoare despre viitor: contact cu extratereştrii, evoluţia speciei umane, de la maimuţă la cosmonaut, de la neanderthal la supra-om, etc. Şi nu poţi spune că în felul cum merg lucrurile astăzi, n-am putea vorbi despre o schimbare în omenirea de mâine, de o nouă etapă “evolutiva”, care, de fapt, va deschide procesul reîntoarcerii la “maimuţa”. Aşadar, o etapă involutivă, pentru că transformarea nu este totuna cu evoluţia, deşi ar putea da această impresie. Deci unde e progresul?

Continuând profilul psihologic al acestora, desigur, din umilele mele constatări, mai pot adăuga ceva. Omul din ziua de astăzi nu-şi mai pune întrebări. Despre sine, despre Dumnezeu, despre veşnicie, despre nimic. Omul de astăzi, ştie. De ce să mai întrebe, dacă ştie? Se naşte ştiutor! Ca să avem un reper, propun să ne întoarcem aproximativ 3000 de ani în timp şi să derulăm de acolo, când Dumnezeu nu Se descoperise încă neamurilor. Platon spunea despre existenţa altor lumi şi despre Dumnezeu că de vreme ce

“bunătatea a fost aceea care l-a determinat pe autorul lumii să intre în acţiune, din care motiv, el nu a putut construi decât o lume bună, pentru că El era bun şi în acela care este bun nu există invidie; şi că lipsit de răutate, el a voit ca toate lucrurile să se nască, pe cât posibil, asemenea Lui, de unde rezultă că lumea este ordonată şi bună, iar autorul ei este fiinţa suveran bună – O Theos (Dumnezeu) -, care a voit ca toate lucrurile să fie bune îndepărtând, cât îi stă în putere, orice imperfecţie, putem spune că există un singur cer, o pluralitate sau o infinitate? Răspunsul este că există unul singur, pentru că a trebuit să fie construit după imaginea modelului. Nevoia ca lumea să semene viului absolut l-a determinat pe creatorul ei să nu facă nici două, nici o infinitate, ci una singură.”

Mai târziu, când Sfântul Apostol Pavel a propovăduit în Grecia, întrebat despre ce Dumnezeu a venit să le vorbească, a arătat cu degetul către statuia dumnezeului necunoscut. Adică acum câteva mii de ani, nişte oameni pentru noi inculţi, înapoiaţi oricum faţă de ce ştim acum, au ajuns la concluzia că există o singură lume şi un Dumnezeu unic. Astăzi, cu toată tehnica asta năucitoare, tăgăduim existenţa lui Dumnezeu şi îi spunem progres, ne credem evoluaţi şi îi aşteptăm pe extratereştri să ne viziteze. Poate, dacă facem impresie bună, obţinem şi ceva “răspunsuri”. Însă toţi aceşti adepţi S.E.T.I., care urmăresc universul pentru semne, ignoră chiar semnele de lângă ei, pe sfinţi, care, atrăgând Harul, s-au învrednicit de darul facerii de minuni şi au biruit legea firii omeneşti. Şi-atunci care e progresul din toată treaba asta? Sau care e câştigul? Şi care, paguba? Ce ne împiedică să cugetăm precum cei din trecut? Să fi ajuns roboţi? Să fie timpul singurul impediment? Să fie modul de viaţă? Descoperirile ştiinţifice? Să fie o degenerare a speciei? Să fie o retragere a Harului, prevestitoare a sfârşitului? Iată câteva întrebări. Cine este sincer să-şi asume răspunsul?

DEMONTAREA CÂTORVA CLIŞEE

Toţi din categoria de mai sus, nu evită să-şi dea cu părerea despre Biserică, deşi, aşa cum am spus n-au nici măcar cele mai mici noţiuni despre ce este Biserica şi nici n-au început să lucreze la despatimirea lor, pentru a-şi putea întări opiniile şi printr-un mod ales de vieţuire. În asemenea condiţii, care să fie autoritatea morală pe baza căreia îşi susţin ideile?

Aproape toţi numesc Biserica instituţie. Şi-aproape toţi se cred nedreptăţiţi şi păgubiţi de această “instituţie”, la care apelează totuşi în vremuri de de nevoie, şi pe care o invocă atunci când necazurile îi împresoară. Iată câteva motive de atacuri la adresă Bisericii:

a) decăderea clerului;
b) finanţarea de la Stat (banul public);
c) distrugerea spaţiului verde şi inutilitatea bisericilor (ar trebui mai multe spitale, cămine şi orfelinate);
d) Biserica împiedică progresul şi abureşte lumea.

a) Decăderea clerului

Sunt invocate unele fapte imorale ale clerului, precum şi luxul afişat de unii. Desigur, ambele sunt condamnabile şi dăunează imaginii Bisericii. Însă, şi preoţii sunt oameni supuşi greşelii. Dacă aceşti contestatari ai Bisericii şi-ar fi cercetat conştiinţa, ar fi remarcat, aşa cum spunea şi Părintele Stăniloae într-un comentariu la Sf. Chiril al Alexandriei, că omul săvârşeşte răul prin natura sa, iar virtutea este efortul constant al omului de a săvârşi binele. Încă şi Sfântul Apostol Pavel afirmă că “nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc”. Aşadar, omul este supus păcatului şi deşi nu a fost aşa de la început, în urma căderii a devenit înclinat spre păcat.

De va spune cineva că nu are păcat, mincinos este. Dar aşa cum spunea în altă parte şi Sfântul Ioan Maximovici, şi, desigur, nu numai el, sunt unii care-şi conştientizează păcatul şi se pocăiesc, iar alţii care nu se consideră păcătoşi. Numai credinţa (purtată în inimă şi mai ales în închipuire) nu ajunge. Credinţa fără faptă moartă este. Şi Sf. Apostol Iacob în Epistolă să ne luminează că şi dracii cred (în Dumnezeu), dar nu se pocăiesc, de aceea rămân în starea de îndrăcire. Şi fiindcă toţi aceştia care atacă Biserica nu au pocăinţă, pentru că dacă ar avea-o, nu ar ataca Biserica, tragem concluzia că sunt draci şi nimic altceva. Prin urmare, dacă au ajuns unelte ale răului, şi răul nu poate avea părtăşie cu binele, cum spun ei că nu săvârşesc răul? Se contrazic singuri. Sunt o întruchipare mai mică sau mai mare a răului. Iar acest lucru ar trebui să-i descalifice din start din orice disctie şi să atragă nulitatea comentariilor lor.

Sigur, vor fi câţiva dintre preoţi, care nu s-au preoţit de dragul preoţiei, ci din alte interese. Mulţi vor spune că acesta (şi preoţii sunt oameni) este un clişeu. Dar de ce să fie? De ce ajunge Biserica să fie confundată cu clerul, este o problemă la care nici ei nu pot răspunde. Şi de ce nu sunt recunoscute şi valorile acestei tagme, Cuvioşi şi Cucernici părinţi care sunt un exemplu pentru comunitate şi o dovadă a Harului lucrător. De când 2-3 ierarhi corupţi sau care au făcut compromisul cu Statul, au ajuns să reprezinte imaginea de 2000 de ani a Bisericii. Şi de când greşelile Bisericii Catolice, cum este Inchiziţia şi prozelitismul (apropos de clişee !!) au ajuns să fie şi greşelile Bisericii Ortodoxe, ea însăşi victimă a acestui prozelitism? Iarăşi probleme fără răspunsuri reale.

Privitor la “luxul” afişat de preoţi, ne lovim de alte situaţii hilare: dacă are popa o maşină decentă nu e bine, de are Trabant, iar e luat în râs. Dacă-şi pune termopane, ca restul populaţiei, a furat din cutia milei, dacă nu-şi pune, uite popa că nu-i gospodar. Dacă are omu dvd cu dolby surround e lux, faţă de alţii care n-au ce mânca. Dacă nu are aşa ceva, atunci e împotriva tehnicii, ia uite ortodocşii ăştia ce înapoiaţi. Cum o dai, cum o suceşti, tot rău iesă. Stau şi eu şi mă gândesc, cum ar fi evoluat creştinismul dacă şi oamenii din primele veacuri, cei cărora le-au predicat Apostolii, ar fi fost la fel de suciţi. Să-i fi luat pe Sfinţii Apostoli la rost şi să fi verificat mai întâi dacă a existat unu’ Hristos, ce a făcut, dacă chiar a înviat, etc, etc… Să fi trimis şi ei misive între ei, să fi discutat în agore, şi nimeni să nu fi urmat Apostolilor până ce nu ar fi avut dovada concretă, palpabilă, incontestabilă (oricare ar fi fost ea) a existenţei Mântuitorului.

b) Salarizarea de la Stat

Salarizarea clerului de către Stat şi finanţarea Bisericii reprezintă altă problemă spinoasă. Dacă stăm să analizăm corect, salarizarea clerului de la stat, nu e chiar cuşer, pentru că se poate ajunge la “îmblânzirea” clerului, aşa cum am văzut că unii preoţi au predicat pentru vaccinarea cu Gardasil, ori nu au luat atitudine împotriva cipurilor, o problemă care, deşi a fost pusă în practică mai puţin înţelept, rămâne cea mai mare provocare a zilelor noastre. Pe de altă parte însă, conform Noii Legi a Cultelor, Biserica devine “instituţie de utilitate publică”, adică socială, iar în virtutea acestei “instituţionalizări” Biserica (şi orice Asociaţie Religioasă) poate primi bani de la Statul laic! Ceea ce îi supără pe aceşti indivizi. Brusc, uită de rolul benefic al Bisericii de-a lungul istoriei (noastre româneşti) şi de faptul că o biserică poate cuprinde şi o bibliotecă, o sală de lectură sau o sală de conferinţe. Nu numai atât, dar ca anexă poate avea şi o sală de mese pentru a hrăni pe cei defavorizaţi sau un mic cabinet medical, etc.. Banul public invocat, care nu şi-ar găsi locul în cuprinsul acestor ziduri, nu are absolut nici o susţinere morală, iar de ceva vreme, nici legală (după Legea Cultelor).

În “Evenimentul Zilei”, o ziaristă pe nume Dolores Benezic*, a scris o serie de articole calomniatoare voalat, la adresa Bisericii. Nu mi-am propus să fac o revistă a presei pe această temă, şi nici nu consider “presă” fiţuici ca Libertatea sau Can-Can, puse mereu pe scandal. Însă menţionez cazul Dolores, datorită vicleniei cu care aceasta atacă Biserica. În finalul unui asemenea articol, dedicat facultăţilor de teologie din ţara, autoarea ne propune nişte clarificări. Zic “ne propune” şi nu “aduce”. Astfel, după ce a prezentat “expansiunea bisericii în societatea românească” (expansiune ?!?, nn), afirmă că demersul a fost “unul jurnalistic, de informare”. Apoi, în timp ce mă întrebam în sine-mi asupra autoarei, am început să citesc al patrulea paragraf: “în ciuda numelui, autoarea seriei de articole este româncă, botezată ortodox şi merge de ani de zile la aceeaşi biserică din cartier, care a scăpat de demolările comuniste, atunci când simte nevoia.”

Pfiu, răsuflu uşurat… Să-i mulţumim drei/dnei Benezic pentru această precizare. Să ştiţi că numele buclucaş al dvs., a indus pe mulţi în eroare, cu privire la naţionalitatea şi apartenenţa dvs. religioasă. Acum că ne-aţi lămurit că sunteţi ortodoxă practicantă, ne-aţi mai liniştit şi parcă altfel şi cititm articolele dvs., anti-Biserică ştiind că sunteţi realmente îngrijorată de binele Bisericii şi că nu vreţi să ofensaţi pe nimeni. Suntem recunoscători Bunului Dumnezeu că a ridicat asemenea “cruciaţi” în aceste zile apocaliptice, care să remarce şi să denunţe slăbiciunile Bisericii, evident, nu pentru a o denigra, ci cum ziceţi, pentru a o curăţi, ca “aurul în topitoare”…

Şi dacă tot vorbim despre chivernisirea banului public, de ce am începe cu Biserica? Presa vuieşte de risipirea acestor bani. Citeam mai demult că suntem pe locul 129 la drumuri, din 133 de ţări analizate. Doar Bosnia şi vreo 3 ţări din Lumea A Treia au drumuri mai proaste. Sau să vorbim de alte scandaluri care au apărut pe prima pagină? Măcar o biserică ţine sute de ani şi îşi desfăşoară o activitate concretă în acest timp, mântuind suflete şi vindecând oameni (atât prin Tainele sale cât şi prin lucrări misionare de asistenţă medicală). O simplă statuie (bust) costă undeva între 30000-40000 de euro !! Dar potrivnicii Bisericii vorbesc de parcă ei sunt singurii contribuabili la bugetul public şi numai din banul lor s-ar face toate bisericile. Păi dacă stăm să ne revendicăm partea de contribuţie la Buget, atunci ar trebui, ca buni creştini ce suntem, să contestăm multe destrăbălări finanţate din bugetul ai cărui contribuabili suntem şi noi. Păi nu? La fel cum zic şi ei că nu de biserici avem nevoie, ci de spitale şi azile, tot aşa putem spune şi noi că nu de stadioane avem nevoie, unde se înjură şi se omoară, nici de concerte în care se blasfemiaza şi se prosteşte lumea, şi aşa mai departe, ci de spitale şi azile, vorba lor. Doar şi creştinii contribuie la buget. Ceea ce ne duce la punctul următor: construcţia de biserici.

c) Construcţia de biserici

Ei bine, potrivnicii Bisericii nu se mărginesc numai a critica verbal Biserica, ci contestă şi construcţia de biserici. Un alt aspect care-i arde (pe lângă finanţarea de la Buget) este distrugerea spaţiului verde şi că “sunt mult prea multe biserici”. Eu aş spune, nu ştiu dacă mă susţineţi, că sunt mult prea multe crâşme. Dar, în fine… Trebuie remarcat faptul că marii ecologişti, care calcă iarba în picioare când merg la picnicuri duminică dimineaţă, care n-ar ridica o scamă de pe jos, cum spunea cineva, cărora nu le pasă de gardul viu din faţa blocului, dacă se usucă sau nu, aceştia se vaită pentru spaţiul verde distrus prin construirea de biserici. Ar prefera mai bine să-l ştie pârloagă, maidan unde-şi fac nevoile câinii, decât loc consacrat de rugăciune. Dar nota bene, dacă orice altceva s-ar face pe acel loc înverzit, în afară de biserică, este bine primit. Atunci nu se mai vaită ca o să-şi plimbe copiii prin pronaos sau că nu mai miroase a iarbă udă la jumatea lui august.

PE CONTRASENS **. BISERICILE TINERILOR

Caz concret: În municipiul Bacău, în complexul sportiv, care cuprinde bazinul de înot, sala de atletism, sala sporturilor, baza de tenis şi stadionul, cu terenurile de sport aferente, o Fundaţie a decis să construiască o mică bisericuţă, în opinia mea, foarte frumoasă, care să fie dedicată tinerilor. Concret, aceste activităţi (dedicate tinerilor ortodocşi) se vor stabili pe viitor, însă iniţiativă este binevenită.

Biserica are o suprafaţă de aproximativ 700 metri pătraţi, şi o înălţime nu mai mare de de 40 de metri, la nivelul turlelor. Ca amplasare, se situează între blocurile din zonă, pe un spaţiu “verde” unde-şi fac patrupedele nevoile. Privitor la acest spaţiu verde, trebuie menţionat că unele persoane direct implicate în cadrul primăriei au privit strâmb acest proiect, deoarece necesita sacrificarea a… doi copaci. În zonă, nu prea mai sunt alte biserici, deci nevoie ar fi. De altfel, la o popoulatie de aproximativ 160 000 – 170 000 de ortodocşi, Bacăul are vreo 25 de biserici. Măcar că nu toţi sunt ortodocşi practicanţi, dar faceţi şi voi socoteala, cam câţi ar reveni unei parohii? Şi atunci, să-i credem pe cei care spun că şi-aşa sunt prea multe biserici? Mai ales că fie iarnă, fie vară, fie frig, fie înăduşeală, nu numai că bisericile sunt arhipline, dar şi spaţiul din jurul lor este ocupat. Ce altă dovadă mai plauzibilă poate fi invocată în ideea construirii de biserici, dacă nu asta? Dar deh, cine doarme duminică până târziu, sau pleacă la picnic dimineaţa devreme, nu are cum observa această lume şi de aceea i se pare că bisericile sunt pustii. Iată şi o imagine din alt unghi, pentru a vă face o vedere de ansamblu.

Dinspre răsărit:

Dinspre apus:

Despre acest lăcaş se spune că strică spaţiul verde. Bun. Fie. Dar hai să mergem pe fir cum se spune. Puţin mai departe începe, cum am spus, complexul sportiv. Iar undeva în acest complex era un parc. “Orăşelul copiilor” se chema. Când eram mic, tata mă lua deseori în acest părculeţ, pentru că era mai aproape, iar când am mai crescut, îl frecventam şi pentru că eram înscris la diversele săli de sport din zonă. De multe ori ne strângeam cu toţii la un “folbal” pe terenurile de lângă stadion, strecurându-ne prin gardurile sparte din acest parc, pentru că nu prea aveam voie altfel :). Altfel spus mă legau amintiri frumoase de acest loc. Aţi sesizat că vorbesc la trecut? Da, pentru că astăzi, arată aşa:

Fără scranciobe, fără bănci, fără copii, fără bicilisti, pustiu. Vă întrebaţi de ce? Simplu: pentru că şi aici se va construi. Ce? Nu ştiu exact, ultima dată era planificat un centru comercial, Billa, parcă. Dacă nu, altceva. Problema este însă următoarea: la distrugerea acestui parc nu au fost protestatari. Nu tu pichetări, nu tu ameninţări, nu tu codeli că se taie copacii, nu probleme cu autorizaţiile şi alte asemenea. Din contră, o mobilizare generală din partea autorităţilor, tăcere ruşinoasă din partea altora, care acum îşi manifestă nemulţumirea că-şi vor plimbă câinii şi juniorii prin pronaos din lipsa spaţiului verde, iar per ansamblu indiferenţă, laxitate şi uitare. Ca să nu zic interese (financiare). Mai mult, deplasându-ne spre stânga, pe lângă stadionul din care se vede un colţ, dăm de un mic deal, înverzit, în aceeaşi notă cu imaginile de mai sus. Un deal pe care zbenguiam cu cheia în gât când aveam 5-6 ani, unde ne căţăram după gorgoaze, agude şi mere pădureţe. Nu vă mai spun ce pârtie grozavă pentru săniuş! Astăzi, parte din el e parcare, parte Petrom, iar alta e de vânzare… Unde mai pui că vor să demoleze actualul stadion, iar în locul lui să construiască un hotel de paişpe stele…

(Alte imagini cu acest loc aici)

Aşadar, spaţiul verde se distruge cam peste tot în oraşe, iar urbea lui Bacovia nu face nici ea excepţie. Însă, de protestat se protestează numai când se fac biserici. Unul din motive ar fi că noi creştinii suntem oameni paşnici. Nu înjurăm, nu blestemăm, nu ameninţăm, suntem datori a ierta, a întoarce obrazul. Şi de aia mulţi îşi permit. Însă cu siguranţă, atitudinea lor va fi observată şi amendată de Dumnezeul cel Viu. Aşa cum şi Sfântul Arhanghel Mihail, în cearta pentru trupul lui Moise a zis diavolului: “Să te certe pe Tine Dumnezeu”, tot aşa să facem şi noi, să-i dăm în plata Domnului, că a Lui „este cearta şi El dă răsplătirea”. Ceea ce am vrut să subliniez, a fost, pe de o parte laşitatea “ecologiştilor”, care se mobilizează numai când e vorba de construit biserici, iar pe de alta falsitatea argumentelor invocate de ei şi lipsa de obiectivitate şi bun simţ de care dau dovadă, dar pe care le pretind de la ceilalţi.

Un alt fapt supărător pentru unii este ridicarea de capele în licee şi şcoli. Recent, câteva licee din Bacău au sfinţit câte o capelă, unde elevii se vor putea ruga în momentele libere. De asemenea, se va sluji şi Sfânta Liturghie şi se va oferi consiliere duhovnicească. Eu personal, mi-aş fi dorit să fi avut o asemenea capelă unde să-mi fi petrecut “ferestrele” dintre ore, pentru că se întâmpla, deşi rar, ca un profesor să nu vină, iar unele ore şcolare să nu se succeadă. Foştii mei colegi, în asemenea momente populau barurile dimprejur, localuri unde se auzea că şi desfrânau, deşi nici toaleta şcolii nu cred că a fost ferită de astfel de momente. Este puţin probabil ca acei elevi care mergeau prin baruri, să fi venit la capelă, măcar de-ar şi fi existat, însă, ar fi fost un loc de reculegere pentru noi ăştialalţi. Şi mai sunt sigur ca lumina zilei şi de următorul fapt: că eu nu le-aş fi spus lor “curvelor” sau “desfrânaţilor” pentru ce făceau, dar ei mi-ar fi făcut şicane dacă m-ar fi văzut ieşind din capela liceului. Menţionez acest lucru pentru a vedea că “fanatismul” nu caracterizează exclusiv pe creştini, aşa cum se vaită unii. Din contră, un creştin adevărat, respectă libertatea dată aproapelui, urăşte întotdeauna păcatul, dar niciodată pcatosul. Un creştin adevărat cunoaşte lesniciunea păcătuirii şi lanţurile cu care păcatul încătuşează, devenind o a doua fire. Trebuie menţionat că unele licee au şi cămine pentru cei veniţi din mediul rural, deci o capelă ar fi foarte binevenită, camerele internatelor fiind mai mereu zbuciumate.

d) Biserica împiedică progresul

Per ansamblu, Biserica este văzută ca un factor regresiv, un perpetuu ev întunecat. Dar, aşa cum remarca şi Pr. Andrew,

“ceea ce lumea numeşte «factori progresivi» sunt de fapt factori regresivi – regresivi spiritual. Acest paradox se datorează faptului că noi ortodocşii, avem un sistem axiologic radical diferit de cel al lumii, care «zace în pacate», cum spune şi Sfântul Apostol Ioan. Noi avem o perspectivă nemuritoare, veşnică, în timp ce ei au una temporală, muritoare. Întreaga filosofie a lumii este filosofia morţii. Ei spun: «traieste confortabil, bucură-te de viaţă cât mai poţi, trăieşte numai pentru ţine, pentru că în final vei muri. Oricum vei muri». Dar cum poţi trăi confortabil, când sabia morţii atârnă deasupra ta? Noi, creştinii, nu iubim moartea, cum face lumea, noi iubim Învierea. Noi nu suntem primitivi spiritual, noi suntem avansaţi spiritual – ei sunt primitivii deoarece cred în moarte.”

Iar acelaşi părinte, despre salvarea dorită prin ştiinţă afirmă:

“Ştiinţa este pur şi simplu o formă modernă de idolatrie. Ştiinţa este cunoaşterea creaţiei. Idolatria antică presupunea venerarea creaţiei; idolatria modernă presupune venerarea cunoaşterii creaţiei, adică a ştiinţei. Dar e un stadiu la fel de primitiv ca venerarea soarelui, lunii, munţilor, pietrelor, mărilor şi râurilor.Păgânii din antichitate erau sclavii idolilor lor, aducându-le sacrficii umane, iar astăzi, noi suntem sclavi moderni, aducând aceleaşi jertfe umane ştiinţei Cernobalului sau tehnologiei in vitro. Idolatria presupune că nu mai suntem liberi să-l cinstim pe Dumnezeu, Creatorul. Este evident că nu ne putem închina în acelaşi timp materiei (divinizandu-o, nn) şi Creatorului. [...] Spaţiul, spre exemplu. Acum 50 de ani, trimiteau primii sateliţi, iar în zilele noastre l-au militarizat, au sateliti ucigasi”. Dacă ar ajunge oamenii să trăiască pe Lună, ce credeţi că se va întâmpla? Se vor omorî între ei, aşa cum fac şi pe Pământ. Un scop al vieţii prin tehnologie? Doar dacă acel scop este sclavia.”

Biserica a demonstrat prin sinaxarul său bogat că este singura Cale de urmat, singura soluţie la probleme, singura biruitoare a morţii. Acest lucru nu este deplin recunoscut pentru simplul fapt că nu toţi sunt(em) trăitori adevăraţi. Însă nu există nici un dubiu asupra ce avem de făcut, rămâne doar să împlinim. Decât să stea într-o stare de îndrăcire, toţi aceşti contestatari să vină la Biserică şi să pună umărul la salvarea neamului românesc şi omenesc. Simţind pe propria piele cât de greu se ajunge la despatimire şi ce luptă trebuie dusă pentru a rezista ispitei, cu siguranţă nu vor mai specula căderea semenilor. Dacă nu, există şi alternativa lor, aceea de a crea o “minunată lume nouă”, unde să nu mai fie durere, urîciune, bătrâneţe, conştiinţă, responsabilitate, Dumnezeu, moralitate, boli, neputinţe, o lume in care fiecare îşi va lua porţia de “soma” şi, dedându-se la desfrânări (mai ales, dar nu numai sexuale) se va considera fericit… ***

——
Note:
* http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/873765/România-produce-de-zece-ori-mai-mulţi-teologi-decât-în-89/
** Contrasens este blogul unui ziarist din Bacău, care a criticat construcţia de Biserici din banul public, amenajarea capelelor în licee, având per ansamblu, o atitudine anti-Biserică. Deşi blogul găzduieşte şi subiecte de bun simţ, aceste poştări seculariste au stat la baza acestui articol.
*** Aluzie la cartea lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă.