Vasile I. Zărnescu

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ a fost, dintotdeauna, unul dintre factorii constituenţi ai Naţiunii Stră-Române şi, în consecinţă, implicit, unul dintre pilonii ei străvechi, care i-au asigurat continuitatea, în ciuda faptului că, pe aceste meleaguri, eram în calea tuturor răutăţilor – cum se lamenta şi cronicarul Grigore Ureche. Această caracteristică esenţială a Bisericii este statuată de către istoricii vechi şi noi. În etapa de ocupaţie a Tranziţiei, această calitate a Bisericii este iterată incontinent în discursurile politicienilor şi în toate mass media; dar, pe cât este de repetată papagaliceşte, pe atât este de neînţeleasă.

Naţionalismul sui generis al Bisericii Ortodoxe Române

Referitor la calitatea de făcătoare de naţiune a Bisericii Ortodoxe Române şi, totodată, la necesitatea elaborării unei istorii a Bisericii – istorie concepută ca „privelişte a unei vieţi organizate“ –, Nicolae Iorga relevă: „Nimic nu poate fi mai folositor pentru ca preoţii noştri să înlăture anumite ispite, pentru ca ei să cultive anumite îndeletniciri potrivite cu demnitatea şi chemarea lor, nimic nu poate fi mai priincios pentru a-i face să înţeleagă marea misiune culturală, socială şi naţională care li se impune, legătura strânsă ce trebuie să păstreze cu poporul, cultul de artă şi carte cu care sunt datori, mândria la care au drept îndată ce vor urma bunele tradiţii, decât priveliştea unei vieţi organisate, aproape milenare, în cursul căreia Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi aşa de adesea ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi cu nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi“ (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ministeriului de Culte, Bucureşti, 1928, pag. 5-6). În această frază este consemnată o sinteză laconică a rostului naţionalist al Bisericii strămoşeşti, a dimensiunii ei sui generis de creatoare de Naţiune şi Stat.

În încheierea operei sale, Iorga avea să observe: „Legăturile organice, alcătuirea culturală, atmosfera religioasă, refacerea continuităţii cu un trecut aproape complet uitat, acestea se cer în toate provinciile ortodoxiei româneşti, care, cu cinci Mitropolii pe ţeri create de împrejurări istorice acum dispărute şi de stăpânirea străină, nu poate avea, cu toată unitatea unui Sinod care nu şi-a aflat încă drumul sigur, acea acţiune concordantă de care, faţă de concurenţa sectelor năvălitoare şi de înaintarea spiritului de negaţie, ar avea atâta nevoie“ (op. cit., vol. II, 1930, pag. 302).

Concluzia marelui istoric este, şi acum, la fel de actuală, întrucât „sectele năvălitoare“ s-au înmulţit, iar „înaintarea spiritului de negaţie“ s-a accelerat şi şi-a sporit agresiunea prin contestarea naţiunii-stat, prin teoriile şi acţiunile pernicioase ale mondialismului, prin intrarea intempestivă şi în patru labe în Uniunea Europeană şi în N.A.T.O., prin slugărnicia incredibilă a guvernelor postdecembriste şi, să nu uităm, prin acţiunile insidioase, insesizabile ale agenţilor de influenţă externi şi autohtoni, prin activitatea antiromânească a consilierilor străini aciuaţi în toate ministerele statului român.

Neînţelegerea rostului naţionalist al Bisericii Ortodoxe Române

Psitacismul consecvent al politicaştrilor clasei politice şi a „piţifelnicilor“ din mass media şi din alte domenii publice este dublat de o la fel de profundă cecitate în înţelegerea frazei omniprezente „Biserica Ortodoxă – pilon al Naţiunii noastre!“. La fel se pune problema în înţelegerea opţiunilor aflate pe primele două locuri în „sondajele“ de opinie publică: 1) „Încrederea populaţiei în Biserică este de 85 la sută“; 2) „Încrederea populaţiei în Armată este de 75 la sută!“ Desigur, procentajele diferă de la un sondaj la altul, dar nu substanţial; oricum, în toate sondajele, Biserica şi Armata se situează, constant, pe primul şi, respectiv, pe al doilea loc.
Ce se ascunde sub paravanul acestei afirmaţii: „Încrederea populaţiei în Biserică/Armată este de…“ Se pune întrebarea: „Care Armată?!“ Armata României este, practic, desfiinţată. Evident, Armata înţeleasă ca Armată a Întregului Popor! Actuala Armată – zisă „profesionistă“ şi care nu mai are doctrină naţională de apărare! – este o armată de mercenari, trimisă de guvernanţii slugarnici faţă de Puterile occidentale să lupte pentru interesele acestora, străine sau chiar contrare intereselor românilor.

La fel ne întrebăm: în ce constă încrederea românilor în Biserică? Ce se înţelege în spatele acestei fraze-şablon de sondaj? Că Biserica îi poate apăra, de exemplu, ca Armata?! NU, evident, de vreme ce nici Armata nu îi mai poate apăra. Acum, Armata nu îi mai apără decât pe guvernanţi contra poporului nemulţumit, cum s-a întâmplat la Stoeneşti. Atunci, care este sprijinul dat poporului de Biserică, de are atâta încredere – cea mai mare! – în ea?! Fără îndoială, nu îl sprijină cu taxele mari percepute de preoţi la cununii, la botezul copiilor, la înmormântarea părinţilor sau la oficierea altor servicii religioase – taxe care, în aceste vremuri de sărăcire deliberată a poporului de către guvernanţi, devin şi mai costisitoare. De asemenea, nu îl ajută nici cu efectul unor scandaluri ivite în rândul clerului ortodox; e-adevărat, aceste scandaluri sunt insignifiante şi sporadice în comparaţie cu cele existente – permanent şi de secole – în rândul Bisericii romano-catolice.

„La început a fost Cuvântul…“

În anii regimului „democrat-popular“, Biserica a fost opresată de ideologia şi acţiunea politică a iudeo-cominterniştilor, iar în anii Socialismului a fost ţinută într-o relativă izolare. Dar, în esenţă, ea îşi pierduse rolul poliform – îndeosebi formativ de naţiune – din mileniile anterioare, când, practic, fusese un factotum până la înfiinţarea României moderne: nu mai dădea istoriei noastre, în proporţiile de mai înainte, de toate – „cărturari, caligrafi, sculptori (…) oameni de Stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi“, cum consemnase Iorga.

Atunci, pe ce se bazează încrederea poporului în Biserică? În mod neîndoios, este vorba de încrederea inerţială în rolul ei milenar în supravieţuirea şi propăşirea naţională, încredere formată pe baza informaţiilor istorice despre faptele Bisericii, informaţii cunoscute mai mult în rândul poporului şi mai puţin în cel al politicienilor actuali. Se ştie că Biserica i-a sprijinit pe domnitori să-şi strângă armata în vederea opririi invadatorilor sau a ajutat poporul să se apere chiar când, vremelnic, ţara era lipsită de conducători. Ba unii preoţi au pus mâna pe paloş, ca unii mucenici în vremurile apostolice, iar în timpul războiului antimaghiar condus de Avram Iancu, unii preoţi au fost chiar şi comandanţi de trupe. Desigur, acestea au fost excepţii.

Dar cum, în genere, a ajutat Biserica Naţiunea Română?! În mod evident, acest lucru a fost posibil prin cuvânt. „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“ (Ioan, 1, 1-5). Dincolo de exegeza teologică privind acest faimos verset, acest „Cuvânt“ are o polisemie complexă: cuvântul de învăţătură, cuvântul de încurajare sau de mustrare, binecuvântarea dată domnitorilor şi enoriaşilor. În semantica sa, „Cuvântul“ cuprinde inclusiv informaţiile referitoare la ameninţările venite dinspre toate frontierele ţării. Dar „Cuvântul“-informaţie înseamnă şi organizare. Prin organizarea sa, Biserica Ortodoxă Română a depins, până la obţinerea autocefaliei – în 1885 –, de Patriarhia de la Constantinopol. Prin relaţiile inter-bisericeşti, obţinea informaţii folositoare apărării intereselor naţionale, despre terţe părţi cu interese dăunătoare Ţărilor Române. Pe lângă aspectele şi activităţile bisericeşti relevate de Nicolae Iorga în Istoria sa, în mod firesc Biserica Ortodoxă Română a sprijinit menţinerea securităţii naţionale prin colaborarea informativă –, spunem acum, în termeni contemporani – cu Bisericile şi cu cetăţenii altor state. Activitatea legată de securitatea naţională a existat, fireşte, şi înaintea apariţiei acestei sintagme moderne. Neîndoios, chiar dacă această activitate era dependentă de organizarea sa precară şi de averea sa şi mai precară, ea era proporţională cu şi compensată de talentul diplomatic şi de patriotismul clerului ortodox, care, totdeauna, a manifestat deplină dragoste de ţară. Spre deosebire de clasa politică postdecembristă, preponderent incompetentă sau chiar trădătoare.

Această colaborare pe linie de securitate naţională reprezintă una din calităţile statutului Bisericii Ortodoxe Române de „pilon“ al Naţiunii, constituie una dintre modalităţile prin care ea a contribuit la continuitatea şi dezvoltarea poporului român. Dar acest aspect esenţial al rostului Bisericii este, evident, complet ignorat acum şi, de pe această ignoranţă – din partea unora – şi ignorare deliberată din partea altora, se confecţionează acuza neîntemeiată de colaborare cu Securitatea. Deşi această colaborare fusese permanentă, firească şi absolut necesară fiinţării Naţiunii Române, după cum este şi acum imperioasă, în aceste vremuri de mare restrişte.

Biserica Romano-Catolică trebuie scoasă în afara legii

Dar, în mod cert, Biserica Ortodoxă Română nu a dispus şi de o forţă armată, cum a avut Biserica Romano-Catolică, timp de 11 secole. Apoi, începând din anul 750, ea a dispus de o organizare mai tot bună şi de o avere în continuă creştere, acum fiind cea mai bogată biserică din lume. Dar, în genere, această avere a început să fie strânsă prin mijloacele ilicite utilizate de unii dintre cei mai corupţi papi. În mod cert, îmbogăţirea Bisericii Romano-Catolice a început prin falsul numit Constitutum Constantini, care a dus la înfiinţarea „statului papal“ (cf. Claudio Rendina, Papii – Istorie şi secrete, Editura All, Bucureşti, 2002, pag. 222 şi urm.).

Îmbogăţirea, întărirea şi extinderea ei au continuat cu confecţionarea a circa 250 de falsuri numite „bule papale“, iar, ulterior, cu vinderea a nenumăratelor „indulgenţe“ pentru iertarea păcatelor etc. „Nu încape nici o discuţie, «Biserica romană» ia naştere dintr-o minciună scrisă şi verbală şi din mult sânge nevinovat vărsat, Biserică ce încă mai trăieşte ici-colo, în birourile Vaticanului, ascunsă în spatele devotamentului sincer a numeroase persoane de bună-credinţă. (…) Astfel, ia naştere în mod oficial «Biserica romană», care este o contradicţie flagrantă a Bisericii catolice, pentru că termenul grec catholicos înseamnă «universală» şi nu o instituţie privată, rezervată unei bande de hoţi şi de criminali dintr-un mare oraş oarecare al lumii, Roma, în speţă, şi succesorilor lor, pentru a obţine toate avantajele posibile din pirateriile înaintaşilor“ – afirmă categoric François-J Lessard, în Istoria secretă a Vaticanului (Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2007, pag. 43-44, 132-133). Această diatribă este doar o mică parte din adevărata istorie a Bisericii Catolice, care ar putea fi considerată, cum am mai spus în altă parte, ca prima istorie a criminalităţii organizate, întinsă pe 1100 de ani.

Transparenţa care se invocă pentru domeniile politicului şi socialului trebuie aplicată şi în privinţa istoriei extrem de tenebroase a Bisericii Catolice, plină de războaie permanente, asasinate, pornografie, prostituţie, sodomie, simonie etc. Ţinând cont că crimele comise de Biserica Catolică (mai ales în vremea Inchiziţiei) sunt crime contra umanităţii, care nu se prescriu – precum arderea pe rug a lui Giordano Bruno, Michel Servet, Ian Hus, Ioanei d’Arc, a sute de mii de „eretici“, a sute de mii de cărţi arse sau puse la Index, condamnarea la închisoare a lui Galileo Galilei şi multe, multe altele, ajungând la escrocheriile comise prin Concordatul de la Lateran, încheiat cu Mussolini (cf. F.-J. Lessard, op. cit., pag. 135-138) şi sfârşind cu escrocheriile arhiepiscopului Marcinkus –, cred că am destul temei să propun ca Biserica Catolică să fie scoasă în afara legii. Oricum, ideea preconcepută că „Occidentul este catolic“ este absolut falsă: este preponderent protestant, neoprotestant, sectant şi, în ultimele decenii, pe alocuri satanist! Aşadar, pierderea suferită de dispariţia Bisericii Catolice nu ar fi prea mare şi, apoi, ar fi suplinită de proliferarea vertiginoasă a sectelor.

Papa Ioan Paul al II-lea: agent de influenţă al C.I.A.

Dar, pentru ceea ce ne interesează aici, mai trebuie să relev faptul că averea incomensurabilă a Bisericii Catolice i-a permis acesteia să înfiinţeze tot felul de ordine călugăreşti, dintre care cel mai important este Ordinul Iezuit, deoarece el a devenit Serviciul Secret al Vaticanului. Prin promptitudinea, acurateţea, fluenţa şi oportunitatea cu care prelucrează şi transmite informaţiile, Ordinul Iezuit a atras admiraţia lui William Casey, directorul C.I.A. din primul mandat al lui Ronald Reagan, care-i sugerase preşedintelui S.U.A. că Ordinul Iezuit ar trebui luat ca exemplu de serviciu secret după care să lucreze şi C.I.A. De altfel, încă din tinereţe, despre iezuiţi, care-l educaseră, Casey scrisese: „Ei sunt sclipitori; sunt absolut convins că deţin informaţiile secrete din lumea aceasta“ (cf. Carl Bernstein, Marco Politi, Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea şi Istoria secretă a timpurilor noastre, Ed. Papyrus, Oradea, 1999, pag. 309). Chiar delegatul apostolic al Vaticanului la Washington, în 1982, arhiepiscopul Pio Laghi, se şi lăuda în faţa lui Vernon Walters, un adjunct al C.I.A., cu care discuta problema complexă (fiind şi subversivă!) a ajutorului care trebuie dat sindicatului polon Solidaritatea: „Noi avem 2000 de ani de experienţă în astfel de probleme“ (Christopher Andrew, C.I.A. şi Casa Albă. Serviciul Secret şi preşedinţia americană la George Washington la George Bush, Ed. ALL, Bucureşti, 1998, pag. 419).

Evident, se lăuda cu durata, căci nici acum Biserica Catolică nu are două mii de ani vechime (îi mai lipsesc o mie!), cu atât mai puţin în 1982. Dar nu se lăuda şi cu eficienţa Bisericii Romano-Catolice în probleme de spionaj şi de intervenţie în alte state, deoarece ea moştenise, în genere, spiritul imperialist al Imperiului Roman de Apus – căruia i s-a şi substituit după sfârşitul Mileniului I –, iar spionajul îl practica pe măsura finanţelor, cum atestă dispoziţia papei Pius al V-lea dată inchizitorului de Veneţia: „Să nu vă lăsaţi oprit de considerente umane sau divine, pe calea sfântă pe care aţi apucat: …torturaţi fără milă, faceţi să sufere. Sfâşiaţi, ardeţi pe tatăl, pe mama, fraţii şi surorile voastre, dacă nu urmează orbeşte Biserica catolică, apostolică şi romană. Veţi angaja atâţia spioni câţi veţi putea plăti; le veţi ordona să-i supravegheze pe călugări ca şi pe ecleziaşti… Nu vă îndoiţi nici o clipă de mărturia lor şi loviţi-i pe cei care-i vor desemna ca fiind nevinovaţi sau nu, pentru că e mai bine să ucizi un nevinovat decât să laşi în viaţă un vinovat“ (cf. Pol Chantraine, Viaţa frământată a papilor, pag. 123-124, apud F.-J. Lessard, op. cit., pag. 94; subl. mea – V.I.Z. ). Şi acest criminal patologic şi-a mai luat şi supranumele de Pius – adică milosul, evlaviosul, smeritul!!! În mod evident, a făcut-o într-o batjocură de un cinism absolut diabolic, deoarece, pe vremea când dăduse acest ordin, fusese doar cardinal. Dar nici nu vă puteţi imagina ce crime abominabile avea să comită după ce a ajuns papă!

După mai multe pertractări, în final, pe baza fotografiilor luate de sateliţii de spionaj ai S.U.A., care relevau că sovieticii au instalat rachete nucleare în Cuba, papa Ioan Paul al II-lea a fost convins să ajute C.I.A. în acţiunea sa ilegală de sprijinire a Solidarităţii polone – adică să devină agent de influenţă al C.I.A. Cum se ştie, aceste dezvăluiri, făcute de Carl Bernstein şi Marco Politi în cartea lor, au produs un mare scandal internaţional. Teologul brazilian Leonardo Boff, printre alţii, a relevat „că 200 de milioane de dolari au fost deturnaţi spre sindicatul Solidaritatea printr-o viclenie bine ticluită de Ronald Reagan, C.I.A. şi Ioan-Paul al II-lea“ (vezi interviul luat de Miguel Bayon, în El Pais, nr. 6511, 3 martie 1995, pag. 34).

Dar acest scandal a avut doar rolul de a se vinde cartea mai bine. Pe papa Ioan Paul al II-lea nu l-a afectat faptul că devenise agent C.I.A. şi nici opinia publică nu a ţinut cont, prea mult timp, de colaborarea lui cu „Securitatea“ S.U.A.

Bestiarul postdecembrist

Prelaţii romano-catolici pot fi bancheri escroci – ca arhiepiscopul Paul Marcinkus (vezi Richard Hammer, Filiera Vaticanului, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1993), pot fi poponari, pot fi asasini sau asasinaţi de pretendenţi – şi mulţi papi au fost otrăviţi, ultimul papă asasinat astfel fiind chiar Ioan Paul I, predecesorul papei „turist“, Ioan Paul al II-lea –, pot fi agenţi de influenţă – ca majoritatea membrilor din OPUS DEI –, pot fi agenţi C.I.A., ca papa Ioan Paul al II-lea ş.a.m.d. Aceştia pot fi astfel şi, deşi e un lucru eminamente rău în ordinea normală a lumii, este un lucru bun în mintea nătângă a „idioţilor utili“.

Nu acelaşi lucru este valabil şi când este vorba de colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu Securitatea României, deşi a făcut-o încă de la apariţia primelor forme de organizare statală şi bisericească pe pământul nostru şi deşi este o colaborare firească şi strict necesară într-un stat care se respectă – indiferent de regimul politic existent vremelnic.

Pentru a se câştiga mai uşor războiul axiologic contra României, una dintre formele acestui război este satanizarea Securităţii. Ca atare, tot ce are atingere cu Securitatea devine condamnabil în cel mai înalt grad! Această campanie a fost declanşată de grupul iudeo-neocominternist condus de Bestia Brucan, după cum a fost supranumit, în mod întemeiat, de senatorul Eugen Florescu. Evident că acestei campanii nu putea să scape nici clerul ortodox, tocmai pentru motivul invocat, spontan şi papagaliceşte, fără să gândească, de membrii „Coloanelor a V-a şi a VI-a“: pentru că Biserica se află pe primul loc în preferinţele poporului român.

Prelaţi de seamă ca Mitropolitul Bartolomeu Anania – mare cărturar, poet, scriitor, traducător eminent al Bibliei –, ca Mitropolitul Antonie Plămădeală, ca să nu mai spun de Patriarhul Teoctist, denigrat inclusiv în zilele înmormântării sale, toţi aceştia şi ceilalţi nenumiţi aici sunt acuzaţi de colaborare cu Securitatea de nişte indivizi care nu au făcut nimic pozitiv în cultura română; ba, dimpotrivă: au infestat-o cu dejecţiile lor. Dacă respectivii prelaţi au colaborat cu Securitatea, atunci au un mare merit, pentru care societatea românească trebuie să le fie recunoscătoare; evident, nu aşa-zisa „societate civilă“, care şi ca sintagmă este o idioţenie. Aceste bestii brucaniste denigratoare au „meritul“ că fac parte din „Coloanele a V-a şi a VI-a“, pe care le-am mai descris.

De asemenea, Mitropolitul Antonie Plămădeală – academician care a scris un raft de cărţi ce vor rămâne în Patrimoniul Naţional – a fost denigrat de un individ cunoscut sub numele de Mircea Dinescu, un impostor care a rămas în conştiinţa publică prin faptul că gesticula ridicol în C.P.U.N. şi că a scris „Moartea citeşte ziarul“ – o plachetă de palavre din care publicul a citit doar titlul apărut în ziare, căci cărţulia a zăcut în librării până a fost retrasă pentru a fi dată la topit ca să se recupereze măcar hârtia. În rest, ca parvenit postdecembrist, are meritul „revoluţionar“ că s-a îmbogăţit peste noapte. Patriarhul Teoctist a fost împroşcat cu noroi de Tismăneanu’ Ticălosu’ şi Băsescu Bengosu’ şi, printre alţii, de Ş. Orescu, băiatul lui B.Orăscu. Alt membru al găştii denigratorilor este Gabriel Liiceanu, care şi-a scris autobiografia Apel către lichele.

Dar, pentru a releva dimensiunea anti-ştiinţifică, profund imorală şi eminamente ideologic-partinică a demersului de condamnare a comunismului prin Raportul (citeşte: Răbojul) Tismăneanu, cea mai elocventă dovadă este schizofrenia prezidenţială: Traian Băsescu l-a maculat pe Prea Fericitul Patriarh Teoctist în Parlament – asumându-şi şi citind, printre fluierăturile şi huiduielile P.R.M.-ului, Raportul (citeşte: Porcăria) Tismăneanu –, dar, imediat ce Patriarhul Teoctist s-a dus în rândul celor drepţi, Traian Băsescu l-a decorat cu cea mai mare decoraţie, Steaua României cu colan. Schizofrenia prezidenţială a fost etalată eclatant de senatorul Dan Voiculescu, care a întrebat, public şi vitriolant, în toate mass media controlate de el: „Când a judecat corect preşedintele ţării?! Când l-a denigrat în Parlament pe Patriarhul Teoctist, în prezenţa acestuia, subordonându-i-se lui Tismăneanu, sau când, după un an, l-a decorat post mortem?!“ Alt impostor este Constantin Şt. Gr. Dumitrescu, alintat „Ticu“ de către colegii săi puşcăriaşi, care a iterat mccarthy-smul sub forma „ticdumitrismului“ – cum l-a denumit, în derâdere, d-l Sever Meşca – şi care pozează în „părintele“ denaturat al Legii nr. 187/1999 privind deconspirarea Securităţii ca poliţie politică – lege criminală care trebuie urgent abrogată, căci, iată, provoacă pagube incomensurabile României.

Printre ăştia s-a amestecat un alt neica-nimeni cu sifoane-n ochi, preşedintele aşa-zisului „Forum civic român“, care nu reprezintă pe nimeni şi care a apărut din neant. Sifonarul este secondat de numitul Andrei Bădin, care seamănă la faţă cu Marele York şi care, pe blogul său, face reclamă Mosadului vorbindu-l de bine pe recent decedatul „Amos Manor, evreu de origine română (sic), agent al Mossad-ului şi fost şef al serviciilor secrete interne israeliene, Shabak“. Deci Amos ăsta era bun că ne spiona pe noi toţi, românii, dar Patriarhul Teoctist ar trebui denigrat – după mintea buhăită a acestui Bădin – fiindcă nu trebuia să colaboreze cu Securitatea, ca să ne apere pe noi, ci, dimpotrivă, trebuia să ne lase pe mâna lui Amos Manor şi Andrei Bădin!

Alţi neisprăviţi angajaţi în campania de satanizare a Securităţii şi a Bisericii Ortodoxe Române sunt Gabriel Andreescu – un obscur profesoraş de fizică de liceu, fost „dizident“ de paie şi devenit „filosof“ care îşi dă cu presupusul despre toate – şi Haş.eR Patapievici – tot un obscur profesoraş de fizică, devenit un „filosof“ care a fost propulsat de oculta iudeo-masonică pe funcţia de director al Institutului Cultural Român, ca să distrugă Cultura Română. Alt neisprăvit este Stejărel Olaru – absolvent al unei facultăţii de Teologie; acest popă neterminat a ajuns consilier pe probleme de securitate (!) al premierului Tăriceanu, dar scrie contra Securităţii ca instituţie de stat şi face apologia escrocului jidan-convertit-ortodox numit Richard Würmbrandt. Acestui Tufănel Olaru îi ţine isonul tot un neisprăvit, lombrozianul Marius Oprea, arhivar al Facultăţii de Istorie, care se crede, însă, istoric – şi el parvenind consilier pe probleme de securitate (!) al premierului Tăriceanu. Cu asemenea consilieri de premier este evident, pe de o parte, că pachetul de legi privind Securitatea Naţională propus de Guvern constituie cel mai mare pericol pentru România, iar, pe de altă parte, cu consilieri prezidenţiali de teapa impostorului Tismăneanu riscăm să nu mai scăpăm de iudeo-neokominternişti.

Este notorie constatarea că fizionomia individului reflectă inteligenţa, spiritul şi sufletul lui. Priviţi figurile senine, spiritualizate şi frumoase ale ierarhilor ortodocşi. Priviţi-le şi comparaţi-le cu feţele lombroziene ale denigratorilor lor, ale acestor ambuscaţi, şi constataţi, singuri, încă o dată, cine se erijează în repere „morale“ ale României: nişte „idioţi utili“ – cum îi gratula Lenin –, ale căror feţe eminamente urâte reflectă faptul că au suflete negre şi că sunt utili doar forţelor malefice ale căror agenţi de influenţă sunt; aceştia constituie o parte a galeriei care formează bestiarul postdecembrist! Aşteptăm viitoarea Revoluţie, ca să-i ducă, pe toţi, la Târgovişte.

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU