Andrei Vartic, Chisinau

„…românii…dacă ar fi fost oameni civilizaţi ar fi dispărut demult”. (Mircea Cărtărescu, Jurnalul naţional, 30 octombrie 2006)

UNII „SCRIITORI SI FILOSOFI” contemporani români văd mai ales ce este rău în România şi la poporul român! „Când vii de la Viena la Bucureşti ai sentimentul că ai nimerit la Cabul”, spunea zilele trecute Mircea Cărtărescu (vezi motto). Şi tot el: „Prin valori, prin reacţii, prin comportament, românii sunt extraordinar de diferiţi de europeni. Sunt adaptaţi la o lume angoasată şi stresată. Par răi, cinici, grobieni, pentru că aşa au supravieţuit, pentru că dacă ar fi fost oameni civilizaţi ar fi dispărut de mult”. Adică, românii au supraveţuit hunilor, slavilor, tătarilor, turcilor, ungurilor, leşilor, turcilor, ruşilor, dar şi ateismului „ştiinţific” şi genocidului comunist fiindcă au fost „răi, cinici, grobieni”? Nu fiindcă au fost şi sunt creştini şi au dat Europei excepţionalele complexe arhitectonice de la Hurezu, Putna sau Braşov; sau fiindcă au compus neasemuitul cântec bătrânesc „Vidra”; sau fiindcă Iancu de Hunedoara (şi ce palat uriaş european a lăsat după sine acest Iancu!) şi Ştefan cel Mare l-au bătut pe Mehmet al II-lea, cel mai mare general şi politician al secolului XV; sau, fiindcă, călugărul ortodox Daniil Sihastrul a fondat în munţii Putnei şi ai Voroneţului una din cele mai mari frăţii de schivnici meditativi din lume la scurt timp după ocuparea Constantinopolului de către acelaşi Mehmet al II-lea.

Dăm aceste foarte puţine pilde istorico-culturale fiindcă în citatul de mai sus nu era vizat boschetarul actual din Bucureşti, ci anume modul cum a supraveţuit în istorie întreg poporul român. Dar putem da pilde şi de alt fel de români (decât „răi, cinici, grobieni”) din actualitate imediată (textualizată), cum ar fi pelerinajul de un milion de oameni la moaştele Sfintei Paraschiva sau lacul „Vidra”, statuia lui Maniu din faţa Senatului, complexul monumental de la Sâmbăta (adevărat testament arhitectonic pentru românii din viitor), corul „Madrigal”, fenomenul „Cleoptara Stratan”; sau mulţimile ce se adună euharistic şi zi de zi în bisericile din Bucureştiul ce li se vede unor intelectuali români doar ca un Cabul, mulţimi ce domină fără discuţie toate cârdu-relele de ateişti ce îşi storc viaţa prin bordeluri şi îşi dezgolesc perzania prin televiziuni; sau numărul uriaş de tineri români care, anume în aceste zile, se integrează cu succes în spaţiul cultural euro-atlantic („româna este a treia limbă ce se vorbeşte în campusul Microsoft”). Cu aceste pilde am lămurit cultural şi democratic, dar şi politiceşte corect, imposibilitatea scoaterii poporului român din contextul lui european pe motiv că nu ar fi deloc civilizat…

Dar, poate, există subtilităţi estetice româneşti care motivează pe unii scriitori români să nu fie mândri că sunt români şi să vrea să trăiască, aşa cum vrea şi Mircea Cărtărescu, numai în castelele din vestul „civilizat” al Europei? Poate refuzul lor de a fi români şi a nu vedea valorile spirituale şi materiale româneşti reies din silogismele lui Cioran sau rinocerizările lui Eugen Ionescu? Poate „Edip”-ul lui Enescu, scris la Cetatea Albă, în Basarabia, îi motivează să vorbească numai despre „trecutul nostru iudeo-grecesc” (Mircea Cărtărescu) şi să nu observe, fiindcă ar fi foarte minore, arhetipurile româneşti, ba chiar să-şi dorească cu disperare să părăsească pentru totdeauna acest „loc al mizeriei absolute” (tot Mircea Cărtărescu) care este spaţiul geografic locuit de poporul român?

O condiţie estetică prealabilă ce cere, aşadar, impusă felului postmodernist de a rezolva o problemă atât de încurcată, cum este aversiunea faţă de tot ce este românesc, sau ne-mândria de a fi român, pe care o înmulţeşte şi Andrei Pleşu, unul din părinţii spirituali (şi materiali) ai lui Mircea Cărtărescu. Mai întâi trebuie să accentuăm faptul că şi Emil Cioran, şi Eugen Ionescu, şi Mircea Eliade şi Brâncuşi, dar şi Ştefan Lupaşcu sau Paul Goma, s-au distanţat de România din cauza ocupaţiei comuniste a României, desfiinţarea monarhiei constituţionale româneşti (de familie şi civilizaţie europeană) şi scoaterea poporului român atât din contextul democraţiei şi economiei de piaţă europene (poate cele mai importante valori ale Europei), cât şi din cel al creştinismului, în mod special, al ortodoxiei sale native. Şi, în ultimă instanţă, din contextul manifestării poporului român ca popor european „sedentar şi casnic” (Alecu Russo), creştin prin limbă, tradiţii sociale, culturale şi economice, dar şi prin spaţiu geografic de geneză.

Or, intelectualii despre care este vorba în acest eseu nu sunt prigoniţi în România actuală, dimpotrivă, au funcţii foarte înalte plătite de statul român. A. Pleşu a fost ministru al culturii şi externelor în guvernele postdecembriste, dar şi consilier presidenţial, dl Patapievici este preşedinte al Institutului Cultural Român, dnii Pleşu, Patapievici, Liiceanu, Dinescu, Antohi, Pârvulescu şi alţii sunt (prietenul lor Sorin Antohi a şi fost deconspirat ca turnător al securităţii comuniste, dar nu de gaşca prietenilor) membri ai comiisilor de condamnare a comunismului de la palatele Victoria şi Cotroceni. Ei au edituri, televiziuni, reviste şi ziare prin care au putut în cei 15 ani care au trecut de la revoluţie să „civilizeze europeneşte” măcar un pic poporul român şi să-i anihileze măcar o parte din mentalul impus de comunismul militant şi ateist. De ce nu au făcut-o? De ce au accentuat în opera lor mai ales părţile negative, „ne-civilizate şi ne-europeneşti” ale poporului român?

Or, chiar şi revolta lui Cioran (din „Schimbarea la faţa a României”) este una perfect românească, arhetipal românească (limba română ne lasă să o definim şi aşa). Venită dinspre dreapta dreptei politice europene (deci, nu din partea celor care au încercat primul semn al crucii la 30 de ani), ea a fost provocată de sindromul „locului modest” pe care civilizaţia românească îl ocupa, după opinia lui, în perioada interbelică în structura civilizaţiei europene. Acest „loc modest”, înţeles şi acum doar ca o ne-prezenţă masivă românească în spaţiul cultural al Europei (motivată de pustiirile nomade), a fost accentuat de ruperea unor mari teritorii din spaţiul politic naţional după 28 iunie 1940, impunerea comunismului în România cu numărul uriaş al tancurilor sovietice, dar şi cu cel al înţelegerilor geopolitice care nu au fost politiceşte corecte pentru popoarele est şi central europene (lăsate de „civilizata” Europă de Apus în gura monstrului comunist de la Kremlin).

Cioran ar fi dorit ca poporul român să declanşeze prin propriile sale puteri un război total împotriva nemanifestatului mitologic (înţeles şi ca progres tehnologic şi militar, dar pentru a fi corect pe acest domeniu al silogismului, anume Cioran ar fi trebuit să ştie şi să prevadă ne-faptele unei anumite şi foarte mici elite politice bucureştene, descrise de Adolf Hitler în puţin cunoscuta scrisoare adresată lui Carol al II-lea la 17 iulie 1940 şi arhivată statistic în căderea economiei româneşti din anii 1930-1940). Cioran înţelegea acest ne-manifestat mai repede ca o revolta estetică împotriva mioriticismului (adică a înţelegerii complexului mioritic ca pe o aplecare umilă a capului pentru a nu fi tăiat de sabie), aflat în opunere cu manifestatul conchistadoric de tip european. Or, acest manifestat era (şi este) pus în evidenţa istoriei (şi a culturii) şi de nesfârşitele războaie ale europenilor atât împotriva nomadismului asiatic, cât şi de propriile cucerii (având rădăcini în expansionismul latin şi în cel al vikingilor lumea latină a cucerit America de Sud, iar cea anglo-saxonă, America de Nord).

Înţelegea, oare, Cioran manifestatul european şi dinspre partea acestor realităţi europene? Lua în calculele amărăciunilor sale cruciatele, pentru care Vaticanul şi-a cerut scuze? Sau războaiele de treizeci şi o sută de ani ce au nenorocit generaţii întregi de europeni? Sau vânătoarea de vrăjitoare? Număra lacrimile milioanelelor de incaşi, seceraţi de civilizaţia europeană a glonţului şi a tunului? Nu cumva silogismele amărăciunilor sale sunt (încă) orientate tocmai împotriva acestui manifestat, expansionist şi necruţător? Şi, oare, de aşa manifestat a avut nevoie poporul român pentru a se „civiliza”? Anume un astfel de tip de „om civilizat” este „şansa vieţii” pe care dl Cărtărescu o predestinează poporului român? Pe cine să cucerească şi să anihileze poporul român, inclusiv cu ajutorul Gulagului (că şi comuniştii din fosta URSS au fost europeni) sau a uzinelor de gazare naziste, ca să-i fie pe plac lui Cărtărescu sau Pleşu, ca să le placă şi lor România, ca să se mândrească şi ei că sunt români?

Punem în discuţie amărăciunile parisiene ale lui Cioran, oarecum în contrapunct cu cele bucureştene, fiindcă, trăind în SUA, la altă extremă a civilizaţiei contemporane, Mircea Eliade a pus în ordine perfect academică (şi încă în limbi de circulaţie universlaă) manifestările sacre ale întregii omeniri pentru a reliefa anume sacrul românesc (vezi cercetările lui de la Zalmoxis la Genghis Khan, sau cele despre legenda meşterului Manole sau enigmaticul studiu „Insula lui Euthanasios”), ba chiar pentru a scoate în evidenţă faptul că pe acest făgaş nu sunt mari diferenţe între concepţiile vedice şi indiene despre om şi Divinitate, şi cele româneşti (vezi şi poemele şi studiile lui Alexandru Hâjdău despre faptele şi sacrificiile lui Ştefan cel Mare, pentru care ultimul a şi fost ales recent cel mai mare român al tuturor timpurilor).

Pentru a cerceta îndepărtarea unor intelectuali români de contextul românesc şi chiar ne-mândria lor de a face parte din poporul român, trebuie să cercetăm şi fenomenul rinocerizării, ba chiar pe cel al „regeluli moare” sau al „scaunizării” lumii, devenite şi arhetipuri ale lumii contemporane prin opera franţuzească a carpato-dunărenului Eugen Ionescu. Dar cum Ionescu însuşi spune că el vine din „Conu Leonida”, cercetarea modelului ionescian al lumii moderne, implică, volens-nonlens, şi opera lui Ion Luca Caragiale, alt „alungat”, sau „plecat”, din România, cel care a desecretizat metehnele arhetipale ale poporului român, de fond, cum se vede, în apariţia rinocerizării şi scaunizării lumii. Coana Lucşiţa din „La moşi” este prototipul ideal al „Cântăreţii chele”. Metamorfozele morale ale lui Coriolan Drăgănescu din „Tempora” pot desface fir cu fir toată rinocerizarea Europei contemporane (şi nu numai!). Dar şi „Lecţia” lui Eugen Ionescu poate fi uşor improvizată pe un fir literar de jaz tradiţional din nenumăratele lecţii ale lui Caragiale-tatăl (spunem tatăl, fiindcă dl Cărtărescu, măcar din respect profesional pentru „Craii de Curtea Veche”, cel mai bun roman românesc al secolului XX, ar fi trebuit să compare Bucureştiul (Micul Paris) din acel roman excepţional, cu straşnicul Berlin din „Remember”, atunci când a spus că „Bucurestiul pare un loc al mizeriei absolute”). Încă şi mai subtilă ar putea fi cercetarea „Regelui moare” din perspectiva urieşescului contrapunct dintre cei doi eroi principali din „O noapte furtunoasă”, mare dramă absurdistă contemporană, în care sufletul feminin, închis în cetate, se luptă năprasnic cu cel masculin, care a construit cetatea şi încearcă disperat să o domine, inclusiv cu mecanismul impotenţei masculinităţii sale interne în numele protejării imaginii masculinităţii sale externe.

Toate aceste arhetipuri caragialiene se pot descoperi uşor în tradiţiile poporului român (dar şi în literatura dinaintea lui Caragiale, inclusiv la cronicari sau, de pildă, la Cantemir, în „Istoria Ieroglifică” sau „Divanul”). Iar distanţarea lui Caragiale de România, de fapt moftul rezultat din apariţia misterioasă a averii mătuşii sale (când ne vom descotorosi, oare, de acest ghem misterios al mătuşilor bogate?), şi plecarea lui „definitivă” (ştim că nu a fost aşa, Caragiale revenind de mai multe ori în ţară, inclusiv pentru a participa la dezvelirea monumentului lui Suvorov la Râmnicu-Sărat, unde l-a adus şi pe Mateiu Caragiale, vezi şi decoraţia împăratului rus primită de Mateiu pentru această simplă prezenţă), nu pot fi tratate ca o „ne-mândrie de a fi român”, ci mai repede ca o re-descoperire a balcanismului genetic al lui Caragiale, aflat oarecum în prizonieratul dulce al tradiţiilor şi limbii române.

Pentru a cerceta aceste esenţe globale româneşti în opera exilului românesc, mai ales în cel de sorginte comunistă, este bine să punem în discuţie şi paradoxalul terţ inclus al lui Ştefan Lupaşcu, care nici nu putea deveni filozofie şi (asta susţine Basarab Nicolescu şi mulţi sunt de acord cu el) inepuizabilă sursă de energie, dacă nu vedem legătura mistică a fiinţei româneşti cu paradoxul universal, atât de bine conturată în „Mioriţa”, dar şi în „Meşterul Manole”, „Vidra”, „Doncilă”, „Toma Alimoş”, „Iordachi al Lupului”, „Corbea”, „Balaurul” şi multe alte vechi cântece româneşti. Din aceiaşi perspectivă, a paradoxului mistic, am putea cerceta şi legătura dintre aceste arhetipuri curat româneşti (Mircea Eliade, cum arătam mai sus, a reliefat anume această calitate a lor) şi fenomenul apariţiei uluitoarei arhitecturi sacre româneşti într-un foarte vechi loc sacru (construit primordial, după mituri, de zei), mai ales în manifestările sale moldoveneşti şi munteneşti (mai puţini influenţate de consecinţeşe războiaelor lui Traian cu Decebal), cât şi în pictura medievală ortodoxă, care, de multe ori, nu este deloc fidelă canonului bizantin (vezi, de pildă, „Cina cea de taină” din altarul bisericii Voroneţului).

Cea mai spiritualizată sculptură a lumii contemporane fiind realizată anume de un român distanţat de contextul românesc la Paris, în focarul artelor moderne (dar să nu uităm că acolo s-au „distanţat” şi Picasso, şi Modigliani, şi mulţi alţi reformatori ai artelor contemporane), se pune altfel, cu totul altfel decât dnii Cărtărescu, Patapievici, Antohi, Liiceanu sau Pleşu, problema ne-mândriei de a fi român. Structurile arhetipale româneşti ale Coloanei infinitului sau cele ale Păsărilor măiestre fiind atestate în toată varietatea culturală românească, inclusiv în cântece, legende, colinde, dansuri (vezi urieşeasca putere sacro-culturală a ritualului căluşăresc), constructuri arhitectonice sau muzicale – fiind în aceleaşi timp acceptate (prin succesul universal al operei lui Brâncuşi sau Enescu) de întreaga lume, impun intelectualului român, ca promotor prin definiţie al valorilor culturale româneşti, altă modalitate de a vorbi poporului român, dar şi altor popoare, despre mândria de a fi român.

Dnii Cărtărescu şi Pleşu încearcă din răsputeri să convingă poporul român că prezenţa pe străzile Bucureştiului a boschetarilor (majoritatea lor nici nu sunt de etnie românească) sau lipsa canalizării în zona rurală în care locuieşte majoritatea poporul român, constituie valoarea noastră intrinsecă ce ne face mediocri şi necivilizaţi (din străvechimea supraveţuirii) faţă de popoarele Europei Apusene. Faptul că în scrierile acestor pretinşi intelectuali nu apar, de pildă, metehnele cruciale ale spaţiului euro-atlantic, cum ar fi uciderea copiilor în şcolile americane, pedofilia vest-europeană, revolta automobilelor arse din Franţa, pornografia pusă catastrofal pe Internet, traficul de fiinţe umane, ateismul postcomunist (promovat de reţeaua pleşiană ca liberatate fundamentală a omului), provocările teroriste din WTC, gările din Madrid şi metroul din Londra, crimele tehnologice (din tunelurile din Alpi) sau cele ecologice, dominante şi chiar devastatoare pentru întreaga civilizaţie (pentru că provoacă lumea musulmană să reacţioneze violent la înmulţirea lor catastrofală prin noile câmpuri informaţionale), ne fac să credem că altele decât cele identitare sunt motivele pentru care unii intelectuali de la Bucureşti promovează cu atâta înverşunare „ne mândria” de a fi român şi rolul „grobian” (adicătelea bădărănesc, mârlănesc) al poporului român în consolidarea arhitecturii actualei Europe.

Aceste motive arată de ce aceşti intelectuali cu reală putere politică la Bucureşti nu au depus şi nu depun eforturi pentru a traduce în limbile de circulaţie universală (aşa cum traduc şi mediatizează ruşii pe Gogol sau pe Ana Ahmatova) măcar „Istoria ieroglifică”, „Epistola către români”, „Luceafărul”, „O noapte furtunoasă”, „Craii de Curtea Veche”, „Creanga de aur” sau „Culoarea curcubeului” (ultima carte, fiind şi cea mai cutremurătoare relatare despre ororile comuniste în România, a fost trimisă la topit tocmai de Gabriel Liiceanu, unul din mentorii grupului despre care este vorba în acest eseu).

Faptul că noile provocări naturale şi artificiale ar putea pune în rândul întâi al valorilor umanităţii anume experienţa spirituală românească şi valorile culturale româneşti (aşa cum a intuit Alexandru Hâjdău în „epistola către români”, dar şi Mircea Vulcănescu în „Dimensiunea românească a existenţei”), impune şi necesitatea imperioasă de a ocărî public, estetic, dar şi social, demersurile anti-româneşti ale unei pretinse elite intelectuale bucureştene (creată, cum a demonstrat zilele trecute şi Virgil Măgureanu, fost şef al serviciilor secrete româneşti, de cercul militant comunist şi ateist al lui Gogu Rădulescu), care s-a autoactivat mai ales după revoluţia anticomunistă din decembrie 1989. Şi să punem fără rezerve aceste fapte în catalogul celor care nu înmulţesc binele în tot spaţiul şi timpul manifestării bune şi frumoase a fiinţei umane.

Pentru americanii contemporani, răi sunt ucigaşii copiilor din şcoli, cinici sunt teroriştii care au aruncat în aer WTC-ul, grobieni sunt mârlanii care insultă steagul naţional al SUA sau Declaraţia de Independenţă. Interesant pe care dintre aceştia a avut în vedere Mircea Cărtărescu atunci când a spus despre întreg poporul român că este rău, cinic şi grobian?