Ion Coja

DE CÂŢIVA ANI buni, în fiecare vară, la fosta închisoare de la Sighetu Marmaţiei se ţin cursuri pentru tineretul studios, elevi şi studenţi, pentru a li se preda doctrina anti-comunistă. I-am zis bine doctrină? Nu ştiu. Ce ştiu bine este că o bună parte dintre cei care merg până acolo, în „extremul Nord” al României, pentru a fi prezentaţi copiilor drept gânditori anti-comunişti, iar unii chiar luptători anti-comunişti, sunt de fapt indivizi care au dus-o foarte bine pe vremea comuniştilor, ei înşişi remarcându-se unii ca doctrinari comunişti, alţii ca persoane împăcate cu sistemul comunist, perfect acomodate acestuia, profitând deseori de pe urma noului mod de viaţă. Profitând mai ales de pe urma aberaţiilor modului de viaţă comunist!

Am toată înţelegerea pentru mizeria umană. Iar anti-comunismul ca impostură nu avea cum să nu devină un mod de a-ţi câştiga existenţa după 1990! Fireşte, după 17 ani de la „Revoluţie” impostura anti-comunistă nu ar mai fi un subiect de presă. N-am însă încotro şi-l voi comenta astăzi căci nu pot suferi ideea că nişte copii, nişte tineri mânaţi de pornirea cea mai firească – cunoaşterea istoriei, a prestaţiei părinţilor lor în confruntare cu marile provocări ale Istoriei – ajung să fie minţiţi şi manipulaţi de colegi de-ai mei, aşa zicându-le colegi, cărora ştiu bine cât le face pielea, drept care – poate mă înşel! Sper! – nu pricep ce caută ei să se expună în faţa tineretului ca modele de comportament civic, ca anti-comunişti.

Ca cititor fidel al „Aldinelor” am aflat din ultimul număr câte ceva din cele petrecute şi discutate la ultima ediţie a cursurilor de vară, ediţie pe al cărei frontispiciu a fost înscrisă fraza cheie: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie”. Cheia este oferită de Ana Blandiana, animatoarea acestor cursuri de vară. Ridicolul situaţiei văd că a scăpat cursanţilor. Gestul de a te auto-cita pe pereţii unei incinte publice, deasupra unui prezidiu din care faci parte ca organizator, este de la bun început penibil şi descalificant. Căci depăşeşte chiar şi modelul numit „cultul personalităţii” liderilor comunişti – boală de care aceştia au suferit cu toţii, această boală devenind auto-cult la directoarea cursurilor. „Auto-cultul personulităţii”, cum ar fi spus Şerban Cioculescu, marele calamburgiu…

Ana Blandiana este o persoană căreia, după 1990, i s-au adus grave acuzaţii privind rectitudinea morală din perioada comunistă. Nu am să reiau eu aici aceste acuzaţii. Câteva dintre aceste acuzaţii ştiu şi eu că sunt neîntemeiate. Ci doar am să întreb dacă vreodată, într-un text public sau măcar în vreun amărît de talk show, doamna cu pricina a dat explicaţiile care se impuneau, pentru a se dezvinovăţi sau măcar pentru a invoca niscai circumstanţe atenuante. Postura în care se află, de gazdă a unor dezbateri la care sunt invitaţi sute de tineri, şi nu orice tineri, ci tineri „care vor trebui să facă parte din viitoarea elită, culturală şi politică, a României”, cred că o obliga pe Ana Blandiana să lămurească în detaliu acele fapte, teribil de incriminante sub raport moral, pe care le-au tot invocat detractorii domniei sale.

Ca persoană particulară accept că ai dreptul să ignori acuzaţiile bezmetice ale unor indivizi pentru care nu ai şi nici ei nu merită niciun respect. Dar când eşti persoană publică, atunci când prestaţia ta aspiră să aibă un rol modelator pentru conştiinţa în formare a unor copii, nu ai dreptul să te faci că nu ştii, că nu citeşti toate fiţuicile insalubre, insane, iresponsabile etc., şi să nu răspunzi acuzaţiilor. Încă de la bun început, de la prima ediţie a cursurilor de la Sighet, Ana Blandiana trebuia să lămurească în ce măsură este adevărat că ar fi profitat de legile nedrepte comuniste, în ce măsură a suferit ea şi familia sa de pe urma sălbăticiei comuniste, pe ce se întemeiază respingerea acuzaţiilor ce i s-au adus ş.a.m.d. Ce se întâmplă în mintea cursanţilor de la Sighet când, peste o lună sau două, se vor lăuda cu cele aflate de la dna Ana Blandiana, şi se vor întâlni cu unul ca mine care le va pune întrebarea de ce? De ce Ana Blandiana nu ne lămureşte asupra trecutului ei comunist?! Asupra solidarităţii cu suferinţa deţinuţilor politici arătată în acei ani, când era riscant să-ţi arăţi asemenea sentimente. Era riscant înainte de 1990, iar după 1990 a devenit, iată, o îndeletnicire foarte …lucrativă (în ambele înţelesuri ale cuvîntului!), oferind slujbe şi sinecure mai ceva ca pe vremea pensiilor de ilegalist! Ce a făcut aşadar Ana Blandiana pentru deţinuţii politici înainte de 1990?

Aflu că la Şcoala de vară cursanţilor li s-a prezentat şi filmul „Reconstituirea” al lui Lucian Pintilie, cu precizarea că este „cel mai bun film românesc din toate timpurile”. Nu am nimic de contestat la această apreciere. Numai că filmul acesta nu are prea multe cu anticomunismul, aşa cum lasă unii să se înţeleagă sau o spun chiar direct. În plus, dl Lucian Pintilie a mai făcut şi alte filme bune, cum ar fi “Duminică la ora 6″, despre care eu aş spune că acesta este cel mai bun film al lui Lucian Pintilie, ba chiar că este cel mai convingător film care s-a făcut vreodată la noi despre comunişti, despre lupta neînfricată a comuniştilor în ilegalitate. Cine nu ştia că era o mare minciună povestea cu cocoşul roşu şi cu luptătorii comunişti din ilegalitate?! Toţi ştiam asta, dar mi-aduc bine aminte sentimentul cu care am ieşit de la „Patria” după ce am văzut filmul “Duminică la ora 6″. Anume am ieşit aproape ruşinat că nu am fost niciodată în stare să respect şi să preţuiesc cum se cuvine lupta în ilegalitate a comuniştilor. Iată, filmul acesta mă convinsese că au existat şi eroi de-ăştia, eroi comunişti, ilegalişti, demni de tot respectul nostru. Pasămite, pe atunci în subconştientul meu lucra încă ideea, convingerea că un artist autentic nu-şi poate pune talentul în slujba unei minciuni. Filmul era aşa de bine făcut din punct de vedere artistic, regizoral în primul rând, că te făcea să înghiţi găluşca. Eu am înghiţit-o. Depun mărturie.

Dar, de bine de rău, mi-am revenit destul de repede. Nu m-a ţinut decât câteva ceasuri, până când m-am întâlnit cu Dorin Dron, care m-a asigurat că regizorul nu credea o iotă din tot filmul. Ştia bine asta, era bun prieten cu Pintilie… Dar, mă întreb, ceilalţi, sute de mii de români, care au văzut filmul, atât de convingător făcut de Pintilie, despre lupta comuniştilor cu orânduirea nedreaptă capitalistă, câţi dintre ei nu au rămas pentru totdeauna marcaţi, convinşi de existenţa şi eroismul din ilegalitate al comuniştilor?! Convinşi prin forţa de persuasiune a unui mare artist ca Lucian Pintilie. S-a vorbit ceva la Sighet despre excelentul film Duminică la ora 6, pe care eu îl consider, ca film, mult deasupra Reconstituirii? L-a întrebat cineva pe marele regizor cum a fost posibil - nu numai atunci, ci mai ales azi să se dedubleze în asemenea hal? S-a întrebat cineva – iar dacă nu, mă întreb eu, ce aveau de învăţat de la Lucian Pintilie „tinerii din viitoarea elită a României”? Căci, după relatarea din „Aldine” – desigur, corectă – atât Ana Blandiana, cât şi Lucian Pintilie au lăsat să se înţeleagă că şi ei sunt un fel de eroi ilegalişti, dar nu comunişti, ci anti-comunişti! Vorba lui Belu Silber, mai adevărată ca oricând: „Puţini am fost, mulţi am rămas”!

P.S. De ilegalişti se pare că este legată şi biografia lui Andrei Pleşu, alt model mincinos de luptător anti-comunist oferit elevilor de la Sighet. Am primit, fără să le caut, informaţii contradictorii despre mama domniei sale, beneficiara unei pensii de comunistă ilegalistă, zic unii. Fratele meu, bun coleg de spital cu tatăl lui A.P., respinge categoric ipoteza, dar tot persoane credibile, din Tulcea, din activul PCR judeţean, susţin teribila incriminare, cum că mama lui Andrei Pleşu aşa şi pe dincolo… Domnule Pleşu, apariţia Domniei Voastre la cursurile Şcolii de anti-comunism vă obligă o dată în plus să răspundeţi limpede calomniei că aţi beneficiat de avantajele de a vă fi născut într-o familie de vajnici eroi ilegalişti şi comunişti… E sau nu este adevărat?

Cât priveşte Şcoala de anti-comunism de la Sighet, fac publică oferta de a participa şi eu data viitoare ca invitat, în virtutea faptului că eu am fost mai anti-comunist decât la un loc toţi trei cei pomeniţi mai sus. Aş vrea să le povestesc copiilor nu numai care au fost faptele, gesturile, atitudinile şi manifestările mele ca anticomunist. Ci mai ales să le explic de ce azi îmi pare rău, de ce azi îmi reneg trecutul de anti-comunist şi zic, din adâncul inimii, mea culpa, tovarăşi!

Ion Coja este conferentiar univ. dr. la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti. Este presedintele Uniunii Vatra Romaneasca si al Ligii pentru Combaterea Antiromanismului. Autor al mai multor lucrari pe teme de istorie recenta. A fost senator din partea PDAR in legislatura 1992-1996.