primit de la dr. ist. Luchian Deaconu

SI EU, ca toti românii, am asteptat cu interes Raportul cu privire la condamnarea comunismului. L-am asteptat, asa cum cred ca l-au asteptat milioanele de cetateni ai tarii a caror viata se confunda cu doua din epocile cele mai dificile, una sinistra, cea comunista, de pîna în 1989, alta dezagerabila, o “parodie ieftina de democratie dîmboviteana”; prima, o tragedie, creatie a “profitorilor nomenclaturii”, o casta parazitara, insolenta, de false valori, care si-a supt bunastarea din “proprietatea privata” pe care a nationalizat-o si din munca robilor pe care i-a macelarit, chinuit si martirizat; cea de a doua, o drama, opera a “baronilor politici si a profitorilor” care s-au îmbagatiti prin furtul “averii fostului stat comunist”, rod al muncii celor 6.000.000 de pensionari obligati sa traiasca în cea mai crunta mizerie, dupa ce au tras la jugul comunist vreme de o jumatate de veac, pentru ca guvernantii de dupa 1990 si grupurile lor de interese, interne si externe, sa ajunga, peste noapte, “milionari si miliardari în euro” în anul 2006.

Am asteptat acest raport si în calitatea de istoric. Speram sa gasesc în el o parte a adevarului, atît cît se poate pretinde la un început de cercetare stiintifica a unei perioade contemporane cu noi.

Speram, ca fiecare dintre traitorii acestei perioade sinistre, sa ma regasesc, cu simtirile, cu participarea, cu gîndurile, cu împlinirile si neîmplinirile, cu visurile si sperantele, cu durerile si poverile sufletului meu.

Astept raportul înca din ziua de 22 decembrie 1989, de cînd, la orele 9,30, în piata din fata Palatului Administrativ din Craiova, alaturi de un grup de elevi de la Liceul “Nicolae Balcescu” (atunci), în fata blindatelor si soldatilor care îi aparau înca pe “nomenclaturisti”, am cîntat “Desteapta-te române”.

M-am straduit chiar sa contribui la strîngerea probelor de acuzare pentru un veritabil “Proces al comunismului românesc”, cum mi-am permis sa-l numesc în cartea “România între abandon si crucificare. August 1944-octombrie 1946″, Ed. de Sud, 2000, 226 p. si “România între abandon si crucificare. 1946-1949″, Ed. de Sud, 2000, 275 p., pe care am publicat-o împreuna cu un coleg si cu un jurist, profesionist de elita si mare patriot, la care lucrez în momentul de fata pentru a o difuza pe net.

Din pacate, constat acum, dupa ce am parcurs voluminosul raport al Comisiei Prezidentiale, ca titlul pe care l-am dat cartii este mai sugestiv si mai apropiat de continutul si adevarul regimului comunist din România decît mult asteptatul studiu.

De ce a întîrziat atîtia ani prezentarea Raportului de condamnare a comunismului? Motivele sunt numeroase si cei mai multi dintre noi le stim.

Nu pot sa uit si sa accept, nici dupa 17 ani, cum a fost posibil ca în seara lui 22 decembrie, între “revolutionarii” care preluasera puterea la Dolj, sa se afle un “ofiter al serviciilor de securitate externe”, profesorul universitar Ion Patroiu de la Facultatea de istorie din Craiova, care a fost alungat de acolo numai dupa ce am dat telefon si l-am desconspirat. Acelsi profesor universitar “securist”, pretins om de stiinta care ma facuse “tradator” cu numai cîteva luni mai înainte de revolutie pentru motivul ca sora mea emigrase în Canada. Si, acelasi individ care azi continua sa predea la Catedra de istorie a Universitatii din Craiova.

Am trait permanent, în acesti 17 ani, cu senzatia ca navighez într-un mediu sordid, ca ma afund într-o mocirla morala, vazînd mereu acelasi “figuri” la universitate, în partidele politice, pe listele de consilieri, de primari si deputati, pe ecranele televizoarelor, pretinzînd ca fac educatie, ca legifereaza, ca gestioneaza “democratia româneasca”.

Este necesar ca tot mai multi români sa doreasca sa se puna capat acestei promiscuitati morale, pentru binele si pentru viitorul copiilor nostri.

Condamnarea comunismului era si este necesara iar masurile reparatorii pentru zecile de mii de români care au suferit datorita prigoanei comuniste se impun a fi legiferate. Dar ele nu pot fi legiferate în acest moment si cu acest parlament. Modul cum a fost primit Raportul în Parlament este definitoriu pentru stadiul în care se afla clasa politica, “democratia româneasca” în anul aderarii la Uniunea Europeana.

Societatea civila, distrusa de comunisti în martie 1945, improvizata, deturnata si manipulata de cercurile de interese interne si externe dupa 1990, trebuie sa renasca, sa-si asume responsabilitatea asanarii morale reale pentru ca sa cunoasca, sa recupereze adevarul si sa identifice responsabilitatile perioadei comuniste.

Raportul Tismaneanu impune o aplecare atenta, serioasa si responsabila asupra continutului pentru ca, atît ca metoda, cît si ca fond, el prezinta numeroase lacune, exagerari, distorsionari, manipulari, atacuri directe si violente la valorile perene ale societatii românesti.

Raportul abunda în detalii minore, nesemnificative, can-canuri jurnalistice, dar omite personalitatile importante ale “opozitiei” democratice complice la instaurarea comunismului; exagereaza rolul monarhiei în “pastrarea democratiei” si uita rolul decisiv si nefast al lui Carol al II-lea în distrugerea democratiei parlamentare si rolul minor, insignifiant, cedarile lui Mihai I; ignora contributia determinanta a Occidentului la instaurarea comunismului în lume, începînd cu 1917 si continuînd cu 1945; ascunde faptul ca “democratia româneasca” antebelica era fragila, imprefecta, imatura; sugereaza “posibile variante de evolutie”, acolo unde are interesul, dar nu si atunci cînd ar fi putut sa întrebe: Care ar fi fost mersul României daca: Regele n-ar si acceptat guvernul Petru Groza? Gh. Tatarascu nu s-ar fi aliat cu comunistii? Factiunea national taranista n-ar fi intrat în BPD? s.a.

Pe cine intereseaza sau ce semnificatie are faptul ca Tanta Craciun “a exprimat dragostea netarmurita pentru Stalin” în 1948 si de ce nu era mai important de retinut ca Mihail Sadoveanu îi anunta pe romîni, în 1945, ca “Lumina vine de la rasarit”. Raportul deraiaza, ca trenurile Presedintelui cînd era ministru, în amanunte si intimitati nesemnificative, inutile, de intriga marunta, gazetareasca: activisti de partid care si-au botezat copiii Ana sau Gheorghe; Valter Roman, avea origine maghiaro-evreiasca… Si cîte alte “bombe jurnalistice” de epoca într-un raport stufos, pretentios dar deloc valoros.

Raportul denatureaza realitatea istorica în ce priveste minoritatea maghiara si locul ei în perioada interbelica, ascunde genocidul românesc din Transivania de nord în anii 1940-1944, motiveaza participarea etnicilor maghiari la ascensiunea comunismului.
Si mult prea multe alte responsabilitati care cad în ograda celor care au comandat raportul ascunse sub covorul omiterii.
Raportul lasa impresia unei comenzi politice, dirijate, nu numai din interior ci si din exterior, a unor rafuieli meschine. Ceea ce nu-i confera nici caracter stiintific si nici credibilitate.

Declararea Raportului ca act oficial de catre Presedintele României s-a facut, dupa opinia mea, fara ca domnul Traian Basescu sa-l fi citit. Presedintele si-a asumat o mare responsablitate investindu-i cu încrederea sa pe consilierii care-l sfatuiesc si Comisia prezidentiala.

De aceea, pentru ca analiza Raportului o consider nu doar un drept cetatenesc ci si o obligatie, impusa de profesia pe care am practicat-o o viata de om, îmi exprim dorinta de a aborda tematic si cronologic si de a realiza o suita de Puncte de vedere pe marginea acestui document de interes national.

4 ianuarie 2007

Cititi si opinii de la: [Diana Iane] [Constantin Dobre] [Corneliu Florea] [Radu Negrescu-Sutu]