de G. Edward Griffin [cititi episodul precedent...]

POLITICA MARILOR VACANTE

Un alt exemplu de facilitare a atacului asupra Pearl Harbor este ceea ce se cheama Politica Marilor Vacante. Pentru multe luni, Marina Militara a stiut din ce directie se vor apropia japonezii, ce coridor pe mare vor folosi pentru a-si lansa atacul. Chiar au condus manevre ce simulau aceasta. Una dintre ele s-a numit Exercitiul 191 si alta OPORD1. Datorita vremii, curentilor marini, locatiei coridoarelor de deplasare a vaselor comerciale, necesitatilor de aprovizionare cu combustibil si altor factori, au stiut ca japonezii se vor apropia in Oceanul Pacific de Nord printr-o zona operationala cuprinsa intre 157 si 158 grade longitudine vestica. [nota: Stinnett, p. 146.]

Aceasta a prezentat o provocare speciala. Daca echipajul oricarei nave ar fi vazut flota japoneza inaintand spre Hawaii, ar fi folosit negresit undele radio pentru a raspandi stirea. Ar fi spus: “Hei, ceva se intampla, o flota de portavioane si distrugatoare vine inspre voi.” Ceea ce bineinteles ar fi stricat surpriza. De asemenea daca japonezii ar fi realizat ca planul lor a fost detectat, ar fi pierdut avantajul atacului neasteptat si probabil ar fi anulat misiunea.

Serviciile de informatii americane cunosteau bine fiecare stadiu al pregatirilor japoneze. Se stia ca Amiralul Nagumo isi instruia fortele in golful Hitokappu pe insula japoneza Etorofu. Progresele sale erau monitorizate indeaproape si rapoarte zilnice erau trimise catre Washington. Vasele sale au parasit Japonia indreptandu-se spre Pearl Harbor pe data de 25 Noiembrie. [nota: Stinnett, pp.43–59.] La cateva ore dupa aceea, cartierul general al U.S. Navy a initiat directiva Marilor Vacante, prin care toate navele comerciale si militare erau obligate sa evite coridorul Pacificului de Nord. Au fost “esuate” sute de mile pe o ruta transpacifica spre Istmurile Torres astfel incat sa poata fi evitata o intalnire care sa puna in alerta viitoarele victime sau sa ii determine pe japonezi sa renunte. [nota: Stinnett, pp. 44, 144, 145.]

Urmatorul pas al strategiei a fost sa aduca acasa navele Flotei a 7-a, de la rutinele lor maritime si sa le “inchida” in Pearl Harbor. Astfel vor deveni tinte usoare pentru ca nu vor putea face manevre. Pentru a reusi impotriva obiectiei puternice a Amiralului Kimmel, care raspundea de Flota, superiorii sai din Washington i-au intarziat aprovizionarea cu combustibil. Fara combustibil, Kimmel nu a avut de ales. A trebuit sa renunte la exercitiile de antrenament pe mare si sa isi aduca navele in port. In memoriile sale publicate in 1955, a spus:

Imediat dupa ce am organizat Flota in trei echipe majore, am incercat sa tin doua dintre ele pe mare si numai una in Pearl Harbor. Imediat am aflat ca transporturile de combustibil au fost reduse. Rezervele au fost saracite intr-un moment cand era imperativ sa fie sporite. Acest fapt, si numai acesta a facut necesara mentinerea a doua echipe simultan in Pearl Harbor. [nota: Povestea Amiralului Kimmel, p. 28.]

O investigatie initiata de Congres in 1946 a revelat ca, doar cu cateva zile inainte de atac, cartierul general al U.S. Navy in Washigton a ordonat ca douazeci si unu din cele mai noi vase ale Flotei a 7-a sa paraseasca Pearl Harbor spre Insulele Wake si Midway, unde sa ancoreze. Portavioanele Lexington si Enterprise erau printre ele. Nu numai ca partea ramasa din flota a ramas fara protectie, dar acea parte era formata in principal din vechi relicve din timpul Primului Razboi Mondial, multe dintre ele fiind pregatite pentru “pensionare”. Secretarul de Razboi Stimson a declarat in jurnalul sau: “Intrebarea era, cum sa-i manevram sa traga primii fara a produce pierderi semnificative in tabara noastra.” Sacrificand numai vasele vechi, era raspunsul asteptat. [nota: Stinnett, pp. 152, 153.]

MESAJELE CODATE INTERCEPTATE

Au fost victimele de la Pearl Harbor izolate de informatia care le-ar fi permis sa se protejeze? Ar fi putut acele mii de soldati americani ce si-au pierdut viata, sa fie alertati in timp pentru a lua masuri defensive? Sau au fost sacrificati deliberat pentru ca moartea lor era necesara pentru a crea drama emotionala care sa justifice intrarea in razboi? Raspunsul la aceste intrebari nu este deloc placut.

In tot acest timp, japonezii au folosit o combinatie de coduri diplomatice si militare. Serviciile de informatii americane au reusit sa le sparga pe toate. [nota: John Toland, Infamie (New York: Doubleday & Co., 1982), pp. 57, 58. De asemenea Stinnett, pp. 21–23.] Dupa spusele lui Homer Kisner, care era Sef al echipei Pacific Fleets’ Radio – Intercept, oamenii lui au interceptat si docodificat mai mult de un milion din aceste mesaje. [nota: Stinnett, p. 58.] Vreme de trei luni inainte de asa zisul atac surpriza, Serviciul de Informatii al Marinei a stiut absolut totul in detalii amanuntite. Cu toate astea, nici unul din acele mesaje nu a fost trimis comandantilor de la Pearl Harbor. [nota: A fost un dezacord serios intre Amiralul Richard Turner si echipa lui in aceasta problema. Cand Capitanul Alan Kirk, Sef al Servicilor de Informatii U.S. Navy, a obiectat impotriva nedivulgarii acestor mesaje catre Kimmel si Short, a fost indepartat din functie. Vezi Toland, pp. 57–60.] In memoriile sale, Amiralul Kimmel spune:

La Pearl Harbor, Generalul Short si cu mine am stiut numai o mica parte din povestea politica din spatele atacului japonez. S-a avut grija ca mesajele japoneze interceptate sa nu ajunga la noi, mesaje ce detaliau fiecare pas din programul Japoniei…. Vreme de trei luni inainte de atacul asupra flotei o mare cantitate de informatii primite in Washigton a fost ferita de comandatii din Hawaii. Informatia primita in timpul celor zece zile premergatoare atacului, indica in mod clar flota din Pearl Harbor ca obiectiv al japonezilor, si cu toate astea nici un cuvant de avertisment sau indiciu din aceasta informatie nu a ajuns la comandatii din Hawaii. [nota: Kimmel, pp. 2,3.]

Cel mai important mesaj interceptat a fost obtinut cu o noapte inaintea atacului. Acel mesaj a specificat chiar si ora exacta la care lovitura va veni. Trebuia sa fie ora 1:00 P.M., dupa fusul orar al Washington-ului. Mesajul a fost decodat cu 6,5 ore inante. In graba a fost trimis presedintelui Roosevelt si consilierilor sai militari de varf pentru masuri immediate. Raspunsul lor: nu au facut absolut nimic. Au stat si au lasat timpul sa treaca. [nota: Omul care a predat personal mesajul final catre FDR la Casa Alba a fost Capitanul Beardall, atasatul prezidential pe probleme militare maritime. Dupa spusele lui Beardall, FDR a citit transcriptul si, in ciuda orei limita 1 P.M., nu a fost deloc alarmat. (Vezi Audierile pe tema Atacului de la Pearl Harbor, Partea 11, p. 5287 ff. citate de Stinnett, p. 233.) Aceasta a fost similar cu gustul lasat de lipsa de reactie a Presedintelui Bush cand a primit informatia ca al doilea avion a lovit Turnurile Gemene pe 11 Septembrie.]

Seful Personalului militar la acea vreme era Generalul George Marshall, membru CFR. Marshall pretinde ca se afla in parc in acea dimineata, calarind. Motivul pentru care nu a reactionat imediat, spune el, a fost ca nu a stiut despre acest mesaj pana cand a ajuns la birou la 11:25 A.M. Cu toate acestea, chiar si atunci mai avea 1,5 ore inainte de atac. Ar fi putut pune mana pe telefon sa vorbeasca personal cu comandantii din Hawaii. Ar fi putut folosi oricare din sistemele radio militare proiectate exact pentru situatii de acest fel, pentru comunicatii urgente, dar el nu a facut nici unul din aceste lucruri. Dupa spusele martorilor, a citit si recitit mesajul, plimbandu-l dintr-o parte in alta a biroului, timp in care acele ceasornicelor au mai inregistrat o jumatate de ora. Apoi, la 11:52, a trimis in sfarsit un avertisment comandantilor de la Pearl Harbor. Metoda? A fost o telegrama comerciala trimisa prin Western Union! A ajuns la sase ore dupa atac! [nota: Stinnett, pp. 225–237. De asemenea Toland, pp. 10, 11.]

UN ACT DE RESPONSABILITATE POLITICA

Multi ani la rand dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, admiratorii lui Roosevelt au negat ca acesta ar fi stiut in avans despre atac; dar dovezile acum sunt atat de clare ca el chiar a facilitat aceasta operatie, incat nimeni nu incearca sa mai nege. Noua retorica pretinde ca a fost justificat ca el sa faca acest lucru. A fost un act de responsabilitate politica din partea unui lider al statului, vedeti bine, pentru ca altfel, Europa ar fi fost infranta de Hitler si, eventual, chiar si Statele Unite ar fi putut fi atacate. Mai mult, aveam obligatia morala sa sarim in ajutorul fratilor nostri englezi si francezi. [nota: Partea asta este adevarata, dar era o obligatie morala individuala, nu de grup. Cu alte cuvinte, oricine rezona cu aceasta cauza era liber sa mearga in Europa si sa se ofere voluntar in armatele engleza sau franceza, ori sa organizeze o brigada voluntara americana, dar nimeni nu avea dreptul sa foloseasca puterea legii pentru a-i forta pe altii sa se inroleze si sa mearga la lupta. Este important de observat ca nici unul dintre maestrii planificatori ai acestei infamii nu s-a simtit obligat moral sa participe personal in acest conflict. Aceasta onoare a fost rezervata altora.]

A fost nevoie de mult curaj si intelepciune, spun ei, din partea lui Roosevelt sa prevada aceasta situatie si sa confrunte totalitarismul inainte ca el sa devina mai puternic. Poporul american era prea prost sa realizeze importanta evenimentului. Erau prea ignoranti sa priceapa. De asemenea erau prea izolationisti in gandirea lor sa inteleaga ca trebuie sa accepte rolul conducator in problemele internationale. Deci, ce face un colectivist? Nu isi poate permite sa lase niste alegatori ignoranti sa decida in chestiuni atat de importante. Nu era de ales, poporul american trebuia mintit si inselat, cariera unor ofiteri militari loiali trebuia distrusa iar ei transformati in tapi ispasitori. A trebuit sa violam Constitutia si legile noastre. [nota: Din pacate, este cateodata necesar sa ignori legi in vreme de razboi, in special in focul bataliei, dar scopul acestor fapte nu era castigarea razboiului, ci intrarea in razboi. Diferenta este ca aceea dintre noapte si zi.] A fost un act de responsabilitate politica sa omori mii de americani pentru a-i duce de lesa pe alegatorii batuti in cap, catre punctul de vedere corect. Chiar nu pricepeti? Singura metoda de a opri totalitarismul in Europa era sa instauram totalitarismul in America!

Pana chiar si Robert Stinnett, omul care a descoperit memorandum-ul McCollum, a fost dezarmat in fata acestui argument nebun. In prefata cartii sale, a scris: “In calitate de veteran al razboiului din Pacific, am fost revoltat la descoperirea secretelor ascunse de publicul american pentru mai bine de cincizeci de ani. Dar am inteles dilema si agonia presedintelui Roosevelt. A fost fortat sa gaseasca mijloace ocolite de a convinge o America izolationista sa intre in lupta pentru libertate.” [nota: Stinnett, p. xiii. Fara indoiala, datorita acestui mesaj cartea lui a fost acceptata pentru publicare de catre Simon and Schuster, si i s-a asigurat o larga distribuire. Cititorii carti mele, The Creature of Jekyll Island; A Second Look at the Federal Reserve, isi vor aminti de o situatie asemanatoare in care Simon and Schuster au publicat cartea Secrets of the Temple, scrisa de catre William Greider. Greider a facut o excelenta treaba criticand Sistemul Federal de Rezerve dar, cand a fost sa ofere o solutie, mesajul lui a fost ca trebuie sa ne relaxam si sa uitam de toata afacerea. Fed-ul a facut o multime de greseli in trecut, dar nu este nevoie de nici o reforma. Tot ce avem nevoie este o mana de oameni inteligenti sa il conduca. Nu ajuta la nimic expunerea unui sistem monetar corupt daca solutia pe care o oferi este pasivitatea. Si de asemenea nu ajuta la nimic scoaterea la lumina a infamiei de la Pearl Harbor daca ajungi la concluzia ca a fost un act de responsabilitate politica. Colectivistilor nu le pasa ce informatii ajung la urechile publicului, atata vreme cat acestia nu au un plan realist pentru a schimba situatia. De aceea ei ne ofera lideri falsi (chiar si autori) care vor da alarma in ceea ce priveste problemele colectivismului fara a oferi solutii care duc undeva.]

Unul dintre cei care s-au asigurat ca Amiralui Kimmel si Generalul Short nu vor afla despre mesajul decodat japonez in privinta atacului, a fost Locotenentul Comandor Joseph Rochefort, seful Retelei de Informatii Maritime Radio din Pacificul Mijlociu. Rochefort a atins miezul problemei spunand: “A fost un pret mic, ce a trebuit platit pentru a uni tara.” [nota: Amintirile Capitanului Joseph J. Rochefort (US Naval Institute Oral History Division, 1970), p. 163, citat de Stinnett, p. 203.]

Ascultati cu atentie, Doamnelor si Domnilor. Aceasta este vocea colectivismului: 2.388 de oameni ucisi si inca 1.178 raniti - majoritatea americani – si este un pret mic ce trebuia platit pentru a uni tara. [nota: Determinand faptele, Chart 1: Decembrie 7, 1941 pierderi, http://www.cr.nps.gov/nr/twhp/wwwlps/lessons/18arizona/18charts1.htm.] Orice poate fi justificat in mod acceptabil pretinzand ca este pentru mai marele bine al numarului mai mare. [nota: O mare parte din suportul financiar acordat industriei naziste, incluzand productia militara, a venit de la companiile de investitii de pe Wall Street, controlate de membrii CFR si altii care impartasesc mentalitatea colectivista. Pentru partea aceasta a istoriei, sunteti invitati sa cititi World Without Cancer; The Story of Vitamin B17, Part II (disponibila la www.realityzone.com). Cand se intelege ca acei colectivisti din Statele Unite care indemnau la razboi impotriva lui Hitler, totodata investeau serios in masina de razboi nazista, devine mult mai clar ca razboiul nu avea nimic a face cu oprirea dictatorului german. Telul era faramitarea lumii in bucati pentru a putea fi remodelata dupa dorinta inimi. Este trist ca sute de mii de americani si-au dat viata in acest razboi crezand ca lupta pentru libertate; au fost insa tradati de liderii lor. Scopul razboiului nu a fost libertatea. A fost un concurs pentru a determina care grup de colectivisti va domina lumea. Soldatii au fost doar pioni pe tabla de sah globala. Patriotismul de care au dat dovada a fost folosit impotriva lor. S-au grabit sa invinga nazismul si fascismul, fara a suspecta o clipa ca erau de partea fabianismului si a leninismului, forte care sunt de fapt identice cu cele impotriva carora luptau.]

Exact ca si in timpul Primului Razboi Mondial, liderii americani aveau atentia focalizata dincolo de razboiul insusi. Chiar inainte de Pearl Harbor, fabianistii si leninistii desenau schitele guvernului mondial. Avea sa se numeasca Natiunile Unite; si la sfarsitul conflictului, va fi oferit ca o masura de protectie impotriva razboiului, drept “cea mai buna speranta pentru pace”. Toate au fost puse la cale de catre Divizia de Planificare a Politicii Externe Post-Razboi a Departamenului de Stat, sub directivele lui Alger Hiss, care se afla de fapt in ambele tabere in acelasi timp. Nu numai ca era un consilier al lui FDR si fost presedinte al Fondului de Inzestrare Carnegie (ceea ce il alatura grupului fabianist), de asemenea era un agent sub acoperire al sovieticilor. Hiss a fost cel care personal a prezentat nou plasmuita Carta a Natiunilor Unite catre adunarea de investire a acestui organism in San Francisco, si el a devenit primul Secretar General al organizatiei. Daca va intrebati care este semnificatia acestor fapte, iat-o: dupa faramitarea lumii in bucati prin razboi mondial pentru a doua oara, Organizatia Natiunilor Unite a devenit schita colectivista pentru a o remodela dupa dorinta inimii.

O privire superficiala asupra celui de-al Doilea Razboi Mondial arata ca a fost o lupta pentru libertate impotriva totalitarismului. O privire mai adanca si realista in acelasi timp releva ca a fost o confruntare intre trei ramuri ale colectivismului aflate in competitie pentru dominatie globala. Fabianistii si leninistii si-au unit fortele impotriva fascistilor (cu imperialistii japonezi ca tinta tactica secundara). Ramura fascista a colectivismului a fost infranta. De atunci, lumea este prinsa in batalia dintre cele doua factiuni ramase. Nu este o lupta pentru libertate impotriva totalitarismului. Este un concurs ce va hotari care model colectivist va conduce lumea. Desi era mai dificil de observat in primele etape ale conflictului, acum este limpede ca lumina zilei.

(Va urma)