de G. Edward Griffin [cititi episodul precedent...]

SCUFUNDA LUSITANIA!

Al treilea stadiu al strategiei a fost facilitarea. Adica a usura situatia dusmanului pentru ca acesta sa loveasca cu succes. In dimineata scufundarii Lusitaniei, Colonelul House se afla in Anglia si a scris in propriul jurnal ca vorbise cu Sir Edward Gray si regele George. Au discutat linistiti despre cum credeau ei ca va reactiona poporul american in caz ca Lusitania va fi scufundata accidental. Acestea sunt notele Colonelului House: “I-am spus lui Sir Gray ca daca se intampla, un val de indignare va cuprinde America, iar acesta ne va purta in razboi.”

Patru ore dupa conversatie, Lusitania a intrat in zona de conflict in care submarinele germane patrulau. Proiectata si construita de englezi sa poata fi cu usurinta trasformata intr-o nava de razboi, in caz de necesitate, nava avea patru motoare cu aburi, era foarte rapida si putea intrece un submarin. Ceea ce inseamna ca era vulnerabila numai fata de submarinele pe care le-ar fi putut intampina, nu si a celor aflate lateral sau in spatele ei. Asta ii crestea sansele de supravietuire, in special cu escorta militara ce ii deschidea drumul. Totusi destinul i-a fost altul. In aceasta calatorie i s-a ordonat sa inchida unul din cele patru motoare cu aburi. Deci inainta cu doar trei turbine in loc de patru. Cu numai 75% viteza, devenise acum vulnerabila atacului din toate partile.

Juno era un distrugator britanic caruia i se daduse sarcina de a escorta Lusitania prin acele ape primejdioase. In ultimul minut, Juno a fost chemat la baza de catre Amiralitatea Britanica si nu a mai ajuns la locul de intalnire.

Inevitabil, Lusitania, mergand cu viteza redusa si lipsita de protectie, a aparut in periscopul unui submarin german U-20. A fost trasa o torpila direct pe centru. S-a inregistrat o explozie puternica. In timp ce germanii se pregateau pentru o a doua torpila, spre surprinderea lor, a urmat o noua explozie, si intreg fundul vasului a explodat. Cercetarea ramasitelor navei in anii urmatori arata ca a fost o explozie inspre exterior, producand scufundarea acesteia in mai putin de optsprezece minute.

Strategistii au avut in final motivul dorit. A fost actul las al germanilor insetati de razboi, care au scufundat un vas de pasageri cu civili inocenti la bord. Scanteia indignarii a fost aprinsa si eventual a impins America in conflict pe 16 Aprilie 1917. Opt zile mai tarziu, Congresul a autorizat suma de un miliard de dolari (din taxele contribuabililor) sa fie trimisa Angliei si Frantei pentru a sprijini efortul de razboi. Ziua urmatoare, primele 200 milioane au luat drumul Angliei si au fost adaugate datoriei catre Morgan. Peste cateva zile, 100 milioane au plecat spre Franta, aceasta suma sporind si ea datoria catre Morgan. Pana la sfarsitul razboiului, inca 9.5 miliarde fusesera trimise Aliatilor si adaugate datoriei initiale. Trebuie pomenit aici infinit mai marele pret platit in sange american pe altarul colectivismului, intr-un razboi menit sa “restabileasca siguranta in lume pentru democratie”.

Este o ironie a sortii ca lumea intr-adevar a fost pregatita pentru democratie – cand realizam ca acest cuvant (democratie) este un sinonim pentru una din coloanele colectivismului. Este o materializare a conceptului ca grupul este mult mai important decat individul, si acest rationament a permis membrilor Round Table aflati de o parte si cealalata a Atlanticului sa planuiasca moartea unor civili nevinovati ca marunt pret ce trebuie platit pentru marele bine al numarului mai mare.

AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

Ne aflam din nou in masina timpului si ajungem la inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Similaritatile cu Primul Razboi Mondial nu pot trece neobservate. Anglia din nou pierdea razboiul cu Germania. Presedintele Statelor Unite, iarasi, era un colectivist inconjurat de fabianisti si leninisti. Principala diferenta era ca centrul de gravitate in CFR se distantase de grupul Morgan spre grupul Rockefeller. In afara de aceasta, situatia era aceeasi. Colonelul House era tot consilier prezidential, dar camerele sale din Casa Alba erau acum ocupate de Harry Hopkins. Hopkins nu era un agent colectivist al fabianistilor; era agent colectivist al sovieticilor. Poporul american se opunea iarasi razboiului; si, din nou, existau aranjamente secrete la cele mai inalte nivele ale guvernului pentru manevre al caror scop era aducerea Statelor Unite in razboi fara ca alegatorii sa suspecteze ceva. Strategia cerea ca puterile Axei sa loveasca primele, convingand astfel poporul american ca liderii lor se opuneau razboiului. A fost aproape exact acelasi complot folosit in timpul Primului Razboi Mondial.

Pe data de 30 Octombrie 1941, in speech-ul tinut in Boston, in campania electorala, FDR a facut aceasta uimitoare declaratie: “Si in timp ce vorbesc mamelor si tatilor vostri, va voi face inca o promisiune. Am spus-o inainte, si am sa o spun iarasi si iarasi si iarasi. Fii vostrii nu vor fi trimisi in nici un razboi strain.” FDR a repetat acest angajament de multe ori, in timp ce a lucrat din spatele cortinei sa impinga Statele Unite in razboi.

Cel care scria speech-urile prezidentiale la acea data era Robert Sherwood. Mai tarziu el a devenit un faimos autor si scriitor de piese de teatru. Pe marginea acestui subiect, Sherwood a spus: “Din pacate pentru propria mea constiinta, m-am aflat printre cei care la vremea respectiva l-au sfatuit sa exagereze pe aceasta tema, simtind ca orice situatie jenanta in viitor putea fi neglijata in comparatie cu riscul piederii alegerilor.” Sherwood a spus ca, in timp ce discutau contradictiile dintre cuvintele presedintelui si faptele sale, Roosevelt a replicat: “Bineinteles ca vom lupta daca suntem atacati. Daca cineva ne ataca atunci nu se mai poate numi razboi strain, nu-i asa?” [nota: Robert E. Sherwood, Roosevelt si Hopkins (New York: Bantam Books, 1948, 1950), Vol.1, pp. 235, 247.] Aici, intr-o singura fraza, se gaseste intreaga strategie. Daca Statele Unite devin victima unui atac, atunci poporul american va raspunde instinctelor patriotice si tumultului razboiului. Singura intrebare ramasa era cum se putea ajunge la asa ceva.

Orchestrarea evenimentelor pentru a crea impresia ca esti victima unui atac neprovocat este un complot des intalnit al colectivistilor, fie ca acestia sunt fabianisti, comunisti sau fascisti. Hermann Goering, s-a aflat pe locul doi la comanda regimului nazist in Germania, raportandu-i numai lui Hitler in persoana. La sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, a fost printre cei inchisi si condamnati la moarte la procesul de la Nuremberg, pentru crime de razboi. Psihologul inchisorii era Gustav Gilbert, un ofiter de informatii, cunoscator al limbii germane, din armata Statelor Unite. In cartea sa Jurnalele de la Nuremberg [Nuremberg Diaries], Gilbert descrie o conversatie cu Goering, in care acesta explica aceasta trasatura specifica a colectivismului:

Asudand in celula sa seara, Goering era defensiv si invins si deloc fericit cu intorsatura pe care procesul o lua…. Am ajuns din nou sa discutam despre razboi si am adaugat ca, contrar atitudinii sale, nu credeam ca oamenii de rand sunt multumiti cu liderii care le aduc pe cap razboi si distrugere. “De ce?, normal, oamenii nu vor razboi” a raspuns Goering ridicand din umeri. “De ce ar dori un coate goale fermier sa-si riste viata intr-un razboi, cand cel mai mare beneficiu pe care l-ar putea avea ar fi sa se intoarca intreg la ferma lui. Natural, oamenii de rand nu isi doresc razboiul; nici in Rusia, nici in Anglia, America si nici in Germania. Este de inteles. Dar, cu toate astea, politica este facuta de liderii tarii, si este intotdeauna destul de simplu sa-i faci pe oameni sa te urmeze, fie ca este vorba de o democratie, o dictatura fascista sau un Parlament sau o dictatura comunista.” “Este o diferenta,” am subliniat. “Intr-o democratie oamenii au un cuvant de spus prin reprezentantii lor alesi, si in Statele Unite, numai Congresul poate declara razboi.” “Oh, toate bune si frumoase, dar cu voce sau fara voce, oamenii pot fi mereu adusi sa indeplineasca vointa liderilor. Este usor. Tot ce trebuie sa faci este sa le spui ca sunt atacati si sa ii denunti pe pacifisti ca fiind vinovati de lipsa de patriotism si ca expun tara primejdiei. Functioneaza la fel in orice tara.” [nota: G.M. Gilbert, Nuremberg Diaries (New York: Farrar, Straus and Co., 1947), pp. 278, 279.]

In timp ce FDR insela alegatorii in legatura cu planurile sale de razboi, personalul militar american si britanic tinea sfat pe ascuns in Washington D.C., lucrand la detaliile unei strategii comune. Au planuit nu numai cum sa aduca Statele Unite in razboi, ci chiar si cum sa conduca razboiul dupa aceea. Intelegerea la care au ajuns au numit-o ABC-1. A fost incorporata in planul de razboi maritim si i s-a dat numele de cod Curcubeu Numarul Cinci. Acum stim suficient de multe lucruri despre acest plan desi, la vremea respectiva era un secret pastrat cu strajnicie. Cheia pentru a intra in razboi era manipularea fortelor Axei in a ataca primele, lasand impresia ca Statele Unite sunt o victima inocenta. Prima lor speranta a fost ca Germania va ataca. Daca asta nu reusea, planul de rezerva era provocarea Japoniei.

Aceasta politica a fost exprimata pe scurt in memorandum-ul catre FDR al Amiralului Stark, Seful Operatiilor Maritime. A spus:

Ar fi de dorit sa intram in razboi in circumstante in care Germania este agresorul iar Japonia este in stare sa ramana neutra. Cu toate acestea, parerea mea este ca Statele Unite trebuie sa intre in razboi impotriva Germaniei cat de curand posibil, chiar daca ostilitatile cu Japonia trebuiesc acceptate… Cu cat mai devreme cu atat mai bine. [nota: Sherwood, Vol. 1, p. 461.]

Intr-un efort de a provoca un atac din partea Germaniei, FDR a trimis nave ale marinei militare americane sa escorteze convoaiele britanice la bordul carora se aflau provizii de razboi, stiind ca vor fi tinte ale atacurilor submarinelor germane. Cand nemtii au refuzat momeala, a ordonat vaselor americane sa inainteze in mijlocul bataliilor pe mare intre navele englezesti si germane. Strategia era simpla. Daca intri intr-un bar in mijlocul unei incaierari, sansele sa fi pocnit sunt destul de serioase. [nota: T.R. Fehrenbach, Razboiul nedeclarat al lui FDR 1939 - 1941 (New York: David McKay Company, 1967), pp. 252–259.]

Pe data de 17 Octombrie 1941, un distrugator american, USS Kearny, s-a grabit sa asiste un convoi britanic aflat sub atac german, langa Islanda. Vasul american a fost avariat serios de o torpila. Zece zile mai tarziu, FDR si-a tinut discursul anual de Ziua Marinei in Washington, si a spus:

Am vrut sa evitam impuscaturile, dar acestea au inceput, si istoria a inregistrat cine a tras primul. Pe termen lung, cu toate acestea, tot ce conteaza este cine trage ultimul. America a fost atacata. U.S.S. Keany nu este doar o nava a Marinei. Ea apartine fiecarui barbat, fiecarei femei si fiecarui copil al acestei natiuni…. Torpila lui Hitler a tintit fiecare american. [nota: Charles Callan Tansill, Spre razboi pe usa din dos (Chicago: Henry Regnery Co., 1952), p. 613]

Cand s-a aflat ca de fapt Kearny a cautat conflictul cu agresivitate, publicul si-a pierdut interesul, iar FDR a renuntat la retorica. Era vremea sa fie implicata Japonia, si devenise clar ca drama necesita mai mult decat doar un vas.

MANEVRAREA JAPONEZILOR SA DESCHIDA FOCUL

Secretarul de Razboi la acea vreme era Henry Stimson, membru CFR. In jurnalul sau a scris:

In ciuda riscului implicat, lasandu-i pe japonezi sa traga primii, am inteles ca, pentru a capata suportul si sustinerea poporului american, era de dorit sa fim siguri ca japonezii sunt cei care fac acest lucru pentru a nu exista nici o indoiala in mintea cuiva cine sunt agresorii. Intrebarea era, cum sa-i manevram sa traga primii fara a produce pierderi semnificative in tabara noastra. Era o propunere dificila. [nota: Audieri inaintea Comitetului Reunit pentru Investigarea Atacului de la Pearl Harbor, Congresul Statelor Unite, Al saptezeci si noulea Congres (Washington, D.C., 1946), Partea 11. p. 5421, citat de Prang. Referinta este Partea 11, p. 5433, dupa cum este citata de Kimmel, p. 1. De asemenea citata de Stinnett dar fara referinta, p. 179.]

Cum au facut-o? Exact ca in Primul Razboi Mondial: agraveaza, faciliteaza, izoleaza. Agreaveaza relatiile cu dusmanul, ducand la atac drept consecinta. Faciliteaza atacul acestuia, ajutandu-l si neopunandu-i rezistenta. Izoleaza victimele de orice informatie care le-ar putea perminte sa isi ocoleasca destinul.

Multi ani la rand, guvernul a negat orice cunostiinta in avans a amenintatorului atac japonez. Dar treptat, piesele puzzle-ului au iesit din negura secretelor si, unul cate unul, s-au asamblat intr-o imagine clara a celei mai monstroase actiuni de acoperire pe care si-o poate imagina cineva. “Arma fumeganda” a fost descoperita in 1995. Autorul Robert Stinnett a descoperit un Memorandum in Arhivele U.S. Navy, scris de Locotenentul Comandant Arthur McCollum, care lucra pentru sistemul de informatii al Marinei Militare. Era datat 7 Octombrie 1940, si era adresat unor consilieri de varf ai lui FDR: Capitanul Dudley Knox si Capitanul Walter Anderson, sef al serviciului de informatii U.S. Navy. Acest memo a fost aprobat de ambii capitani si trimis lui FDR pentru actiune. Textul complet este acum informatie publica, si o poza a lui apare in cartea lui Stinnett, Zilele inselaciunii; adevarul despre FDR si Pearl Harbor [nota: Robert B. Stinnett, Day of Deceit; The Truth about FDR and Peal Harbor (New York: Touchstone/Simon and Schuster, 2000). The McCollum memorandum is on pp. 272–277.]

Memorandumul lui McCollum continea un plan in opt puncte de actiune pentru a implementa o strategie in doi pasi. Cei doi pasi erau: (1) Constrange Japonia sa loveasca militar ca o consecinta a necesitatii economice si a onoarei nationale in ceea ce o priveste; si (2) Faciliteaza atacul neinterferand in pregatirile Japoniei si facand tinta cat se poate de vulnerabila. Ca o concluzie a ultimului pas al strategiei, memorandumul spunea: “Daca prin acestea Japonia poate fi ghidata sa comita un act de razboi pe fata, cu atat mai bine.” [nota: Stinnett, p. 275.]

Izolarea victimelor de orice cunoastere in avans a atacului nu era mentionata in memorandum, dar era necesara. Evident, acest plan nu ar fi putut reusi daca victimele erau avertizate inainte. Deci, inca odata, exista strategia familiara: agraveaza, faciliteaza si izoleaza.

A fost Japonia constransa sa atace? Considerati urmatoarele fapte. Vanzarea de bunuri de necesitate critica din Statele Unite catre Japonia a fost imediat pusa sub embargo; comertul a fost inghetat; accesul Japoniei la rezervele de petrol din Indiile de Est Olandeze a fost impiedicat de presiunea diplomatica a Statelor Unite asupra guvernului olandez; America a inchis canalul Panama pentru navele japoneze; iar proprietatile si valorile principale ale Japoniei in Statele Unite au fost confiscate de guvern. Cu alte cuvinte, strategia avansata de Locotenentul Comandant McCollum a fost urmata in cel mai mic detaliu. A fost un asalt deliberat impotriva economiei Japoneze si o insulta adresata onoarei ei nationale. Un raspuns militar era previzibil. Intrebarea era cand va avea loc acesta.

Nu incerc sa sugerez ca guvernul imperial japonez era lipsit de vina in aceasta problema si era doar o victima a circumstantelor. Se afla angajat intr-un razboi regional masiv de agresiune si expansiune teritoriala, in Asia si Pacific. Aceasta era consecinta logica a ideologiei sale barbare in care cel puternic are dreptate. Cu toate acestea insa, nu trebuie sa trecem cu vederea rolul jucat de liderii americani protectori ai ideologiei colectiviste. A fost cazul unei ideologii totalitare momind o alt ideologie totalitara intr-un razboi care se presupunea ca va aduce mai mult bine pentru numarul mai mare.

FACAND PEARL HARBOR O TINTA USOARA

A fost Japonia ajutata in atac? Exista dovezi masive care sustin aceasta concluzie, dar avem timp doar pentru cateva exemple. Un spion japonez pe nume Tadashi Morimura a fost trimis la Pearl Harbor sub acoperirea unui misiuni politice lipsite de importanta, la ambasada japoneza. FBI-ul a stiut ca numele sau adevarat era Takeo Yoshikawa si ca fusese pregatit ca ofiter militar. Nu avea nici o experienta politica, deci era clar ca postul oficial era doar o acoperire. L-au fotografiat cand a coborat de pe vas. L-au urmarit pe oriunde a fost. I-au inregistrat convorbirile telefonice. Au stiut ce facea in fiecare minut al zilei. Deseori mergea cu masina pe un deal din apropiere unde inspecta portul si fotografia locatiile navelor. Apoi folosea un radio clandestin pentru a trimite mesaje codate in Japonia, transmitand informatii in ceea ce priveste programul vaselor, cati soldati si marinari erau de serviciu, la ce ora ieseau la raport, ora la care paraseau baza. Toate acestea aveau importanta militara si cu siguranta indicau posibilitatea unui atac surpriza. FBI-ul a vrut sa-l aresteze pe Yoshikawa si sa-l trimita acasa, dar Biroul de Informatii Maritime a intervenit, cu aprobarea Casei Albe, spunand: Lasati-l in pace, este responsabilitatea noastra, ne vom ocupa noi de el. J. Edgar Hoover, care era seful FBI-ului la acea vreme, a obiectat cu putere, si aproape s-a iscat un concurs intre agentii, intre autoritile FBI si Seviciul de Informatii ale Marinei. In final, cel din urma a castigat iar Yoshikawa a putut sa-si continue misiunea, chiar stiind ca este urmarit. [nota: Pentru povestea completa vezi Stinnett, pp. 83–118. De asemenea John Toland, Infamie (New York: Doubleday & Co., 1982), pp. 59, 60.]

Doar patru zile inainte de atac, Serviciul de Informatii U.S. Navy a interceptat acest mesaj de la Yoshikawa: “NICI O SCHIMBARE OBSERVABILA IN DUPA-AMIAZA ZILEI DE 2 DECEMBRIE. PANA ACUM NU PAR A FI FOST ALERTATI. TARMUL ESTE PARASIT CA DE OBICEI.” In ziua de 6 Decembrie, doar o zi inainte de atac, au interceptat acest mesaj: “NU EXISTA BALOANE DE BARAJ IN ACESTE LOCURI – O OPORTUNITATE CONSIDERABILA PENTRU UN ATAC SURPRIZA.” [nota: Stinnett, pp. 85, 109. Also Toland, p. 300.]

Era bizar. Iata un agent al dusmanului strangand informatii strategice pentru pregatirea unui atac surpriza asupra fortelor americane, iar oameni aflati la nivele inalte in guvernul Statelor Unite il protejau. In mod deliberat permiteau fluxul de informatii sa continue, pentru ca japonezii sa fie plini de succes in misiunea lor.

(va urma)