de G. Edward Griffin [cititi episodul precedent...]

PARTEA ATREIA: ZILELE INFAMIEI

COLONELUL HOUSE

Dupa ce reactivam masina timpului, ne vom afla in prezenta uneia dintre cele mai pline de culoare si misterioase figuri ale istoriei. Numele sau este Colonelul Edward Mandell House. House nu a facut niciodata parte din randurile armatei. Titlul de colonel a fost unul onorific, acordat de Guvernatorul Texas-ului in apreciere pentru servicii politice. A fost unul dintre cei mai puternici oameni ai politicii americane si, cu toate acestea este aproape necunoscut americanilor astazi. A fost consilierul personal al presedintilor Wilson si Roosevelt. A fost apropiat dinastiei bancare Morgan si totodata puternicelor familii financiare europene. A facut scoala in Anglia si s-a inconjurat de fabianisti. Tatal sau, Thomas, a fost un exportator in statele din sud si totodata agent de imprumuturi pentru banci londoneze. S-a crezut cu putere ca a reprezentat consortiul Rothschild. Thomas House a fost unul dintre putinii sudisti ce au facut avere in urma razboiului dintre state.

Colonelul House a fost ceea ce se cheama “facator de regi” in politica in Texas. L-a ales personal pe Woodrow Wilson, candidatul cu cele mai putine sanse dintre toti, si i-a asigurat nominalizarea pentru presedentie pe “tichetul” democrat in 1912. Chiar el a fost cel care i-a convins pe cei din grupul Morgan si pe altii cu putere in politica si media, sa il sustina pe Wilson, ceea ce i-a adus acestuia din urma victoria in alegeri si titlul de cel de-al 28-lea Presedinte al Statelor Unite. House a fost cu certitudine un membru al Mesei Rotunde si posibil un membru in cercul sau intern. A fost fondatorul CFR.

In 1912 a scris o nuvela, intitulata Philip Dru, Administrator. Intentia sa a fost sa popularizeze schema fabianista pentru convertirea Americii la colectivism folosind strategia fabiana a miscarii incete asemeni broastei testoase si secrete ca a lupului in blana de oaie. Eroul istorioarei sale este Philip Dru, o versiune fictiva a autorului, el insusi fiind un tacut, modest intelectual, ce trage sfori pe ascuns, sfatuind si controland politicieni ce pot fi cumparati cu usurinta si la fel de usor inlaturati. Vorbind prin Dru, House descrie idealul sau politic drept: “socialism precum l-a visat Karl Marx.” [nota: Philip Dru, Administrator (New York: Angriff Pres, 1912) p. 45.] Socialismul lui Dru, evident, era in versiune fabiana. Necesita calitati umane pentru a usura impactul si pentru a se diferentia de versiunea leninista numita Comunism.

La fel ca toti colectivistii, House a vorbit elocvent despre apararea saracilor si a celor obiditi, dar in realitate, avea mare dispret fata de mase. In opinia sa, erau prea prosti si puturosi sa isi manifeste interesul in privinta propriului lor guvern, si deci era datoria profesionistilor sa faca asta in locul lor. Vorbind prin personajul fictiv al senatorului Selwyn, House spune:

Americanul de rand refuza sa fie atent la problemele civice, multumindu-se cu un murmur general fata de rata taxelor, fata de caracterul si ineficienta oficialilor publici. Rareori se deranjeaza sa formeze Guvernul care se potriveste doleantelor sale. Adevarul este ca nu are vederi coezive, bine-digerate, ii da prea multa bataie de cap sa si le formeze; de aceea o organizatie ca a noastra este esentiala. [nota: Ibid., pp. 199, 200.]

Philip Dru incita la razboi civil, conduce o razmerita impotriva vechii oranduiri, pune mana pe haturile guvernului, devine dictator cu ajutorul poporului, ii este daruit titlu de Administrator al Republicii, elimina toate restrictiile constitutionale impotriva puterii guvernului, pune bazele unei progresive taxe pe venit, creeaza un cartel bancar national, [nota: Trebuie observat ca Philip Dru a fost publicat in 1912. Sistemul de taxe pe venit si Sistemul Federal de Rezerve se aflau pe atunci in perioada de conceptie si erau promovate de catre House, Wilson, J.P. Morgan, si alti colectivisti din Washington. Acestea au fost legiferate anul urmator, in 1913.] anexeaza Canada, cucereste Mexicul, invita natiunile europene sa participe intr-un guvern mondial, si se avanta intr-o noua era de colectivism. Aceasta nu a fost doar o poveste fictiva pentru recreere. House a descris aceasta carte ca fiind expresia propriilor sale “credinte etice si politice”. [nota: “Semnificatia istorica a jurnalului lui House,” de Arthur Walworth, Yale University Library, http://www.library.yale.edu/un/house/hist_sig.htm. De asemenea “An Internationalist Primer,” de William Grigg, The New American, Septembrie 16, 1996.]

Motivul pentru care aceasta carte este importanta este ca, intre timp, credinta etica si politica a Colonelului House a devenit credinta etica si politica a conducerii americane – si a inceput cu Woodrow Wilson. In memoriile sale, presedintele Wilson a spus: “Dl. House este a doua mea personalitate. Este propriul meu eu independent. Gandurile sale si ale mele sunt una.” [nota: Charles Seymour, Hartiile intime ale Colonelului House (New York: Houghton Miffflin Co., 1926), Vol. 1, p.114.]

George Viereck a fost un biograf plin de admiratie al Colonelului House si a aprobat aproape tot ce acesta a facut. A spus:

Sapte ani buni, Colonelul House a fost celalalt eu al lui Woodrow Wilson. Sase ani a impartit cu el totul, mai putin titlul de Magistrat Sef al Republicii. Vreme de sase ani, doua camere i-au stat la dispozitie in aripa nordica a Casei Albe. House a fost acela care a alcatuit lista Cabinetului, a formulat primele politici ale Administratiei, si a condus practic afacerile externe ale Statelor Unite. Am avut intr-adevar doi presedinti trecand drept unul!… El a fost pilotul care a ghidat nava. [nota: George Sylvester Viereck, Cea mai ciudata prietenie din istorie: Woodrow Wilson si Colonelul House (new York: Liveright Publishers, 1932), p. 4.]

RAZBOIUL MENIT SA RESTABILEASCA SIGURANTA IN LUME PENTRU DEMOCRATIE

In timp ce contemplam un membru al societatii secrete infiintate de Rhodes, ocupand doua camere in Casa Alba, aflat efectiv la carma politicii externe a Americii, masina timpului ne duce in pragul Primului Razboi Mondial. Deoarece subiectul dezbatut este razboiul, trebuie sa ne pregatim sa privim evenimentele din punct de vedere al unei strategii de folosire a acestuia cu scopul de a sfarama lumea in bucati, pentru ca apoi sa poata fi remodelata dupa dorinta inimii.

Scufundarea vasului Lusitania a fost evenimentul care, mai presus de toate, i-a motivat pe americani sa accepte necesitatea si moralitatea intrarii in Primul Razboi Mondial. Pana atunci, participarea la razboi era privita cu reluctanta, fiind impotriva intereselor americane. Cand Lusitania a parasit New York-ul pe data de 1 mai 1915, avand 196 de americani la bord pentru ca apoi sa fie scufundata sase zile mai tarziu in apropierea coastei irlandeze, intamplarea a devenit cauza celebra ce a starnit constiinta americana impotriva Germaniei. Populatia a fost revoltata de ideea ca o natiune poate ataca vicios si cu sange rece un vas pasnic de pasageri.

Ce nu se stie prea bine despre aceasta perioada din istorie, este rolul jucat de J.P. Morgan. Dupa cum va amintiti, CFR-ul a fost descris de catre profesorul Quigley, drept un paravan pentru J.P. Morgan & Company. Trebuie specificat ca Morgan era, nu numai unul dintre membrii fondatori ai CFR, ci era si membru al Mesei Rotunde, grupul intern ce directiona aceasta organizatie. Deci, ce legatura a avut el cu toata povestea?

In timpul Primului Razboi Mondial, Banca Morgan a avut rolul de agent de subscriptie pentru imprumuturile catre Anglia si Franta. Aceste tari isi irosisera resursele financiare pentru a continua razboiul impotriva Germaniei. Au venit atunci in Statele Unite si l-au rugat pe J.P. Morgan – care era mai apropiat Angliei decat Americii – sa le fie agent pentru vanzarea obligatiunilor de razboi. Casa Morgan a acceptat cu draga inima si a reusit sa gaseasca o rata de schimb pentru aproximativ 1,5 miliarde de dolari in obligatiuni de razboi in numele Angliei si respectiv al Frantei.

Morgan era de asemenea agentul contractat de catre aceste tari pentru tranzactiile de cumparare de la diverse firme americane. Ceea ce inseamna ca avea o minunata afacere profitabila, prin care inregistra castiguri in urma imprumuturilor in afara tarii si totodata prin tranzactiile ce vizau cumpararea de materiale, atunci cand banii se intorceau inapoi in tara.

Odata cu evolutia evenimentelor, Anglia si Franta s-au confruntat cu crescanda posibilitate a infrangerii. Germanii aveau o arma surpriza – submarinul – care era noua desfasurarilor armate in acele zile, si scufundau vasele de aprovizionare catre Insulele Britanice. De fapt, germanii ii infometau pe englezi pentru a-i convinge sa se predea. Dupa propriile lor estimari, la un anumit moment dat, englezii ramasesera doar cu provizii pentru sapte saptamani.

Pentru britanici, exista doar o singura salvare, si aceea consta in a-i convinge pe americani sa intre in razboi de partea lor. Dar pentru americani, agenda era diferita. Ce s-ar fi intamplat cu imprumutul de 1.5 miliarde de dolari catre Anglia si Franta, daca acestea ar fi pierdut razboiul? Imprumuturile de razboi sunt platite inapoi doar atunci cand natiunea care a facut imprumutul castiga razboiul. De aceea Morgan se afla intr-o situatie nedorita. Nu numai ca prietenii sai din Anglia erau in primejdie; el si investitorii sai erau gata sa piarda 1,5 miliarde de dolari. Situatie serioasa, intr-adevar.

Ambasadorul Statelor Unite in Anglia la acea vreme era Walter Page. Page a fost mai mult decat un ambasador. Printre altele era si un trustee pentru Rockefeller’s General Education Board. S-a aflat in aceasta pozitie si a jucat un rol important in slefuirea politicilor de invatamant si educatie, pentru promovarea colectivismului in America. Page a trimis o telegrama catre Departamentul de Stat, al carei continut este reprodus mai jos:

Presiunea exercitata de criza ce se apropie, sunt sigur, a depasit abilitatile agentiei financiare Morgan si ale guvernelor englez si francez… Singura cale pentru a ne mentine pozitia curenta de intaietate in schimburile comerciale si pentru a evita panica este sa declaram razboi Germaniei. [nota: Burton J. Hendrick, Viata si scrisorile lui Walter H. Page (Garden City, NY: Doubleday, Page & Co., 1923), p. 11 (Internet edition).]

Banii nu au fost singurul motiv pentru a impinge Statele Unite in razboi. Nu trebuie sa uitam ca partenerii americani in aceasta drama visau un guvern mondial bazat pe modelul colectivist, si priveau razboiul ca pe un element esential pentru a misca societatea in aceasta directie. Asteptau crearea Ligii Natiunilor la finele conflictului si stiau ca singura metoda de a asigura Statelor Unite un rol dominant in modelarea lumii era sa fii combatant. Cei care impart prada de razboi sunt invingatorii ce poarta razboiul, si aceasta realitate a hranit imaginatia unora ca House, Wilson si chiar J.P. Morgan.

STRATEGIA DE A ADUCE STATELE UNITE IN RAZBOI

Astfel, existau diferite motivatii si agende pentru a impinge Statele Unite in razboi. Colonelul House a devenit coordonatorul tuturor acestora. A facut mai multe drumuri peste Atlantic si s-a consultat cu Mesele Rotunde din Anglia si America. A arajat un tratat secret in numele presedintelui Wilson pentru aducerea Americii in razboi. Trebuia sa fie secret pentru ca Senatul nu l-ar fi aprobat. Opinia publica se manifesta puternic impotriva razboiului si, daca s-ar fi dezvaluit ca Wilson se implica in secret – si neconstitutional – intr-un tratat ce angaja tara in razboi, ar fi fost dezastros din punct de vedere politic pentru Administratia sa.

In cartea sa The Strangest Friendship in History – Woodrow Wilson and Colonel House, George Viereck a scris:

Zece luni inainte de alegerile prin care Wilson s-a intors la Casa Alba pentru ca “ne-a pazit de razboi”, Colonelul House a negociat un tratat secret cu Anglia si Franta in numele lui Wilson, prin care Statele Unite se angajau sa intervina in numele Aliatilor. Daca doar o sugestie a acestor convorbiri intre Colonelul House si liderii Angliei si Frantei ar fi ajuns la urechile americanilor inainte de alegeri, ar fi cauzat reverberatii greu de calculat in opinia publica. [nota: Viereck, pp. 106–108. Aceasta problema este discutata in The Memoirs of William Jennings Bryan Vol. II. pp. 404–406.]

Cum au facut-o? Cum au reusit acesti lupi in blana de oaie sa manevreze Statele Unite sa intre in razboi? Nu a fost usor, si a necesitat un plan amanuntit. Pentru inceput trebuia ca Statele Unite sa se ofere ca negociator intre ambele parti beligerante. America trebuia pusa in pozitia de mare facator de pace. Dar scopul era exact opusul pacii. Vor face o oferta ambelor parti, o oferta ce stiau de la inceput ca nu va putea fi acceptata de Germania. Apoi, cand germanii vor fi respins oferta, vor fi prezentati in presa ca agresori, cei care vor sa continue razboiul. Astfel a fost descris acest plan de catre Ambasadorul Page in memoriile sale. A spus:

Colonelul House a sosit… incantat de ideea interventiei Americane. Primul plan era ca el, eu si un grup din cabinetul britanic… sa concepem un minim program de pace – acceptabil cu greu de catre Aliati, si pe care l-a presupus inacceptabil de catre Germania; iar presedintele va prezenta acest program ambelor parti; cei care il refuza sunt responsabili pentru continuarea razboiului… Bineinteles slabiciunea morala a acestei scheme era ca vom sfarsi in razboi, nu datorita meritelor cauzei ci printr-un truc planuit cu atentie. [nota: Citat de Viereck, pp. 112–113.]

AGRAVEAZA, IZOLEAZA, FACILITEAZA

Trucul a evoluat ulterior in ceva mult mai dramatic decat negocieri pentru pace. A fost nevoie de trei strategii intr-una singura. Acestea sunt: agraveaza, izoleaza si faciliteaza.

Prima etapa a constat in agravarea relatiilor cu Germania pana cand un atac din partea lor a devenit iminent. Tradus ar fi, instiga-i si hartuieste-i pana cand nu au de ales decat sa contraatace. In mare aceasta a fost realizata de partea engleza. Churchill a stabilit politica de distrugere a submarinelor germane. Inainte de aceasta, exista un cod al razboiului pe mare numit Cruiser Rules, care cerea ca atunci cand un vas de razboi provoca o nava comerciala, acesta va trage un foc de avertisment pe deasupra ei. Nava comerciala trebuia sa isi opreasca motoarele si i se oferea timp suficient pana cand echipajul se muta in barcile de salvare inainte de a fi scufundata. Era un mic gest umanitar in vreme de razboi. Aceasta era regula pana cand Churchill, Lord Amiral, a ordonat tuturor navelor comerciale, indiferent de circumstante, sa atace direct orice submarin german cu intentia de a-l distruge si scufunda. Astfel a fost eliminata distinctia dintre navele comerciale si cele de razboi. Din acel moment, toate vasele comerciale au fost considerate nave de razboi iar Germania a renuntat la politica focurilor de avertisment.

Imediat, cei care urmareau sa aduca Statele Unite in razboi au sarbatorit. Editorialele din presa britanica si americana au explodat: “Vedeti cat de haini sunt germanii? Scufunda vase neinarmate si nici nu dau avertisment echipelor sa se salveze! Este datoria noastra morala sa combatem acest rau.”

Churchill a ordonat vaselor sale sa isi acopere numele si sa arboreze drapele ale unor natiuni neutre, in special steagul american, incat capitanii submarinelor germane sa nu isi dea seama de nationalitatea engleza a acestora. A vrut ca germanii sa torpileze nave americane din greseala. Era strategia lui sa faca totul posibil pentru a aduce Statele Unite in razboi, iar scufundarea unui vas american reprezenta o excelenta oportunitate pentru a obtine acest lucru. [nota: Churchil a scris in memoriile sale: “Prima masura britanica, luata sub responsabilitatea mea, … a fost sa ii impiedic pe germani sa atace la suprafata. Imersabilul U-boat a trebuit sa se bazeze pe atac subacvatic si astfel exista pentru ei marele risc de a lovi din greseala si scufunda vase neutre, ceea ce implica Germania in conflit cu alte Mari Puteri.” Winston Churchill, Criza mondiala (New York: Scribner’s Sons, 1949), p. 300. Apare pe pagina 464 a editiei reeditate de Barnes & Noble in 1993.]

A existat destula incitare si din partea Americii. Guvernul Statelor Unite a violat in mod consistent propria sa neutralitate, permitand materialelor de razboi sa fie trimise in Anglia si in Franta. Munitie si alte feluri de provizii militare au fost transportate cu indrazneala in mod regulat. De fapt, Lusitania, in ziua in care a fost scufundata, era incarcata cu arsenal militar. Germanii au stiut dintotdeauna aceste lucruri. Cei din Washington de asemenea. Violand pe fata legile neutralitatii, au facut tot posibilul sa agraveze situatia relatiilor cu Germania, impingandu-i pe acestia din urma sa atace.

A doua etapa a fost realizata prin izolare. Izolarea victimelor, lipsa lor de acces la informatia ce le-ar fi permis sa se protejeze. Nu poti avea un atac surpriza, daca iti anunti victimele in avans. Era important ca pasagerii Lusitaniei sa nu fie instiintati ca vasul transporta materiale de razboi si ca va deveni astfel o tinta. Nu era permis sa se afle ca anumite punti ale vasului, in mod normal rezervate accesului pasagerilor, fusesera inchise si incarcate cu provizii militare, incluzand explozibil. Nu trebuiau sa stie ca plutesc pe un depozit de munitie.

Ambasada Germaniei a incercat sa ii avertizeze pe civilii americani sa nu isi rezerve bilete pe acel vas. A plasat un anunt in cincizeci de ziare americane, majoritatea pe coasta estica, avertizand ca Lusitania va fi in pericol, ca se indrepta spre ape ostile, si ca americanii nu ar trebui sa se afle la bord. Departamentul de Stat american a contactat conducerea ziarelor respective cerandu-le sa nu publice anuntul, si amenintadu-i cu consecinte serioase in caz contrar. Cateva dintre acestea au infruntat guvernul si l-au tiparit totusi – de aceea stim de el astazi. Majoritatea pasagerilor nu au apucat sa-l vada.

(va urma)