Ioan Lazar

They call it “separation of church and state.” But a more accurate name for what is happening in this country is “apartheid humanism.” (Ei o numesc “separarea bisericii de stat.” Dar denumirea mai exactă a ceea ce se întâmplă în această ţară este “apartheid umanist.”)*

“Titlurile ne asaltează zilnic: “Silent Night” [1] nu mai poate fi cântat în şcoli; Departamentul Apărării trebuie să înceteze a sponsoriza echipele de Tineri Cercetaşi [2]; un mic crucifix trebuie înlăturat de pe emblema statului Los Angeles; scene reprezentând Naşterea Domnului, amplasate pe o pajişte a unei Curţi de Justiţie sunt neconstituţionale. Intelectualii americani se îngrijorează, se întreabă ce fărădelege juridică va mai urma: Scoaterea menţiunii “In God We Trust” de pe bancnotele Statelor Unite? Concedierea tuturor Preoţilor Militari? Înlăturarea tuturor referinţelor la Dumnezeu în documentele fondatoare ale Americii?”.

Aşa începea un articol de primă pagină aparut in publicaţia americana WorldNet Daily, în decembrie 2004. Explicaţiile continuă. “Uniunea Americană pentru Libertăţile Civile” (A.C.L.U.) este angrenată într-o campanie pe termen lung, neîncetată şi puternic ancorată, de a înlătura fiecare vestigiu de exprimare creştină din cadrul guvernului american, şcolilor şi proprietăţii publice. [3]

Mai 2006: o persoana ce se declară atee, sprijinita de A.C.L.U., cere înlăturarea unui crucifix din Memorialul Veteranilor, de pe muntele Soledad, San Diego, invocând faptul că acesta, montat încă din 1954, încalcă aşa-numita “separare stat – biserică”. În doar 23 de zile, grupul “Cetăţeni din San Diego pentru Memorialul naţional al veteranilor de război din Muntele Soledad” a strâns 105.000 semnături prin care au cerut păstrarea Crucii pe Monumentul naţional. Grupul de cetăţeni este reprezentat de către Centrul Juridic Thomas More [4], al cărui director regional declară:

“Memorialul reprezintă sacrificiile veteranilor noştri şi ale familiilor acestora şi recunoştinţa pe care, ca o comunitate şi naţie, o avem pentru dânşii. Ei au luptat din greu pentru libertatea noastră, noi vom lupta de asemenea din greu pentru a o menţine”.

De asemenea, reprezentanţi ai grupului declară:

“Suntem îngrijoraţi în mod special de faptul că se poate constitui un precedent periculos ce ar viza existenţa tuturor Memorialelor de Veterani din America, inclusiv cele 9000 de cruci ce marchează locul de odihnă al eroilor noştri.”

Crucifixul a rămas la locul său şi astăzi mulţumită reacţiei prompte a comunităţii locale.

Octombrie 2006: este înlăturată o Cruce din interiorul Capelei Wren, aflată în campusul universitar William & Mary, şcoală publică din Statele Unite. La bază a fost decizia directorului campusului de a schimba practica tradiţională a colegiului şi de a afisa crucea din cadrul Capelei doar în timpul serviciilor religioase creştine sau pentru rugăciuni individuale la cerere expresă [5]. Comunitatea locală şi internaţională s-a revoltat faţă de această decizie şi a cerut readucerea crucii în cadrul Capelei. Unul din site-urile suport ale mişcării civice posta:

“’Cruciada’ împotriva Crucii scoate în evidenţă, dacă mai era nevoie, rasismul inerent al Multiculturalismului. Noi, ‘savanţii’ literaţi, educaţi, sofisticaţi din Vestul Europei, suntem capabili a suporta prezenţa tuturor simbolurilor religioase ale celorlalte credinţe. Nici o problemă; suntem intelectuali cu judecată. Suntem moderni şi toleranţi şi gata să includem în lumea noastră pe oricine şi pe toată lumea. Însă, aceşti veneranţi păgâni ai idolilor, sunt prea primitivi pentru a putea tolera existenţa altor credinţe religioase. Pur şi simplu nu pot admite prezenţa unei cruci la orizont. Ei fug din clădirea în care o văd, pentru că este aşa de mare şi de puternică şi de înspăimântătoare şi aşa de… Creştină. Şi sunt multe curente ramificaţii pentru acest subiect.

Pentru unii membrii din academii, important este sa instaleze Ateismul ca religia instituţiei. Cum că ne-am găsi în situaţia de a sta în gardă deoarece creştini stau în expectativă, gata să răstoarne societatea modernă şi să instaureze o teocraţie la o aruncătură de băţ. Mai daţi-mi o pauză. Acest nonsens ‘multiculturalismul-PC’ – ce îşi propune să elimine toate referirile la creştinism – a trecut de punctul ridicolului şi al grotescului şi a atins culmea nebuniei demonice. Este timpul să oprim aceasta.”

Foşti absolvenţi ai Colegiului comentează decizia directorului de a scoate crucea:

“Ceea ce face directorul este ceea ce se cheama în lumea juridică ‘legea la prima ciornă’. Pune în aplicare prima ciornă şi tot ceea ce va urma este un compromis în direcţia ta. Directorul se apropie de moft, nu de consultaţie juridică… regal, nu legal. O apropiere foarte bizară pentru un fost decan al unei şcoli de drept”.

Sub presiunea publică, crucea a fost pusa la loc.

Octombrie 2006: un profesor de filozofie la un liceu cu profil agricol din Buzău susţine faptul că fiica sa este discriminată de prezenţa icoanelor în şcoli şi de asemenea, că mai mulţi copii ar fi discriminaţi, aceasta deşi, conform Inspectoratului Şcolar Judeţean, nu s-au înregistrat şi alte cereri sau reclamaţii ale părinţilor sau elevilor cu privire la acest aspect.

O lună mai târziu, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării hotărăşte, printr-o recomandare, ca simbolurile religioase (incluzând icoanele) să nu mai fie afişate în şcolile publice din România decât strict în timpul orelor de religie. Reacţia publică este promptă, Ministerul Educaţiei refuză să aplice această “recomandare”, susţinătorii reclamantului, Emil Moise, susţin public faptul că această recomandare se aplică direct, iar şcolile ar fi obligate să înlăture simbolurile religioase. Un val de dezinformare este promovat agresiv în mass-media, întocmai ca în cazul propagandelor de război. O maşinărie întreagă se pune la lucru: organizaţii care le oferă asistenţă juridică sau ale ateilor din România (autointitulate “pentru umanism şi secularitate”). Urmează o serie întreagă de procese juridice şi dezbateri publice, care durează doi ani.

Instanţa supremă din România a decis anul acesta: prezenţa icoanelor în şcoli este legală.

Noiembrie 2008: Un judecător din cadrul Tribunalului Valladolid emite o Hotărâre prin care cere să se „elimine simbolurile religioase din sălile de clasă şi din spaţiile publice” în cadrul unei şcoli publice din Valladolid, în ciuda poziţiei contrare a consiliului şcolar, în speţă fiind vorba de un crucifix afişat pe peretele unei săli de clasă. Hotărârea vine ca urmare a unei cereri formulate în 2005 de către părintele unui elev din şcoală, susţinut de „Asociaţia locală de apărare a laicităţii şcolare”, cerere în care se reclamă nerespectarea caracterului „laic şi neutru” al statului spaniol, prin afişarea crucifixului.

Comunitatea locală, alături de consiliul şcolar a reacţionat prompt. Iată o declaraţie publică:

“Crucifixul într-o cultură ca a noastră nu ofensează pe nimeni, întrucât Crucifixul este iubire şi pace. În baza acestei sentinţe oricare semn religios ar putea fi eliminat oriunde, pentru că ar putea răni susceptibilitatea, sensibilitatea multor persoane. Atunci dau ca exemplu un oraş european ca Bruges, unde există locuri, străzi, răspântii unde sunt puse atâtea mici imagini ale Preasfintei Fecioare, ale lui Hristos şi nu cred că lumea suferă din această cauză, chiar şi dacă nu este credincioasă, creştină. Sunt sigur că-mi vor spune că aici chestiunea este diferită… este vorba de o clasă, de o şcoală unde sunt copii… Atunci, dacă lucrurile merga aşa, va trebui să cerem permisul pentru a spune ‘Eu cred în Dumnezeu şi în Domnul nostru Isus Hristos’? Nu ştiu dacă vrem să ajungem la asta… Eu vreau să continui să expun simbolurile religioase întrucât consider că şi aceasta face parte din libertatea religioasă la care ţinem cu toţii”.

Cardinalul Cańizares aduce şi dânsul un răspuns la Hotărâre:

“Este o încercare de a impune o nouă cultură, un proiect al umanităţii care implică o viziune antropologică şi radicală ce schimbă modul în care ne percepem identitatea, o identitate pe care spaniolii au primit-o de la predecesorii lor. A-L uita pe Dumnezeu este ca şi cum am uita şi nega omul însuşi, chiar dacă ne vine greu să admitem asta. Aceasta duce către o situaţie patologică, ce permite avortul, eutanasia, experimentele pe embrioni şi exploatarea acestora pentru profituri economice. Astfel de fenomene şi hotărâri nu sunt episoade izolate şi relevă o ‘Hristofobie’ ce nu este nimic altceva decât o ură către sine însuşi. Suferim de o reală patologie cauzată de slăbirea sau chiar distrugerea noţiunii de familie, care, alături de Biserică, este văzută ca un obstacol ce trebuie înlăturat pentru a putea impune un nou proiect privind omul şi societatea, proiect ce nu are nici un viitor pentru că, în final, este un proiect care distruge omul.”

Interesant este faptul că toate aceste patru cazuri au numitori comuni:

- invocarea unei presupuse discriminări invocate de către una sau câteva persoane ce se declară atee;
- lipsa susţinerii existenţei discriminării, la nivel de populaţie, din partea a mai mult decât acele câteva persoane;
- reacţia promptă a comunităţii locale, care îşi manifestă surprinderea şi dezacordul faţă de măsura ce se doreşte a fi luată, teoretic, în favoarea unui segment al populaţiei, segment care de fapt nu există, este inventat de către reclamant, este rezultatul unui moft iar nu al unui studiu sociologico-juridic, aşa cum remarcau absolvenţii de la colegiul William & Mary din Virginia;
- graba de a adopta măsuri privind remedierea presupusei discriminări de către o instituţie a statului, şi doar de către una, în evidentă opoziţie cu restul structurilor statului;
- sprijinul rapid şi ferm, prin oferirea de logistică, incluzând asistenţă juridică şi reprezentare mass-media, de către unele organizaţii internaţionale puternic finanţate şi utilizând o argumentaţie în deplin dezacord atât faţă de comunităţile pe care teoretic ar trebui să le reprezinte (românii, spaniolii, americanii, susţinătorii democraţiei şi drepturilor omului, etc.), cât şi faţă de celelalte organizaţii non-guvernamentale, atât locale cât şi internaţionale, ducând la impresia unui război purtat direct cu suveranitatea statelor în sine, din interior, însă doar cu vârful ice-berg-ului amplasat în interior iar cu logistica si finanţarea în exterior.

Joseph Farah conclude:

“Promotorii ‘umanismului tip apartheid’ afirmă că nu doresc faptul ca oameni cu credinţă să îşi impună moralitatea asupra celorlalţi. Dar este clar că umaniştii apartheid sunt cei care care doresc impunerea propriei (i)moralităţi. Nu putem lăsa acest curent să continue în America – sau nu vom mai rămâne America.”

Parafrazând, putem afirma că nu putem lăsa să se impună acest curent în lumea în care trăim – sau lumea nu va mai fi aceeaşi pe care o ştim. Aşa cum a creat-o Dumnezeu şi întreţinută de strădania şi năzuinţele noastre. Ci va deveni o lume procesată în laborator. Lumea văzută de Orwell, Huxley ori Burgess. Desigur că nu putem doar sta şi să ne întrebăm: “What’s it going to be then?” ca în „Portocala Mecanică”. Trebuie să căutăm în inimile noastre modalităţile de a ne împotrivi schimbării unei societăţi de către Institutele lui Nihil.

—–
Note:
* Cf. cu Joseph Farah – Apartheid humanism, World Net Daily, dec. 2004
[1]. Colind catolic de Craciun
[2]. Cercetasii sunt o miscare mondiala de tineret cu scopul de a sustine tineretul in dezvoltarea sa mentala, fizica si spirituala pentru ca acestia sa joace un rol constructiv in societate”. Organizatia, finantata in parte de lin bani publici, are vederi conservatoare si educa tinerii in spiritul credintei in Dumnezeu si al valorilor traditionale, pozitie care irita ateii.
[3]. ACLU este o organizatie ateista americana care-si propune, nedeclarat dar evident prin actiunile sale, sa reprime orice manifestare de credinta in spatiile publice.
[4]. Thomas More Law Center este una din pricipalele societati de avocatura conservatoare din SUA; impreuna cu Alliance Defense Fund isi asuma o mare parte din bataliile juridice declansate in aceasta tara pentru apararea credintei si familiei.
[5]. Similitudinea cu “cazul icoanelor” din Romania nu este deloc intamplatoare; organizatiile de acest tip au scopuri si mod de actiune asemanatoare pentru ca sunt finantate din aceleasi surse si urmeaza aceeasi agenda.

Articol aparut in original in revista Axa. Adnotari si adaugiri de Altermedia