- Invatatura radicala a parintelui Serafim Rose -

de monahul Damaschin Christensen
traducere si adaptare: R.H.

Urmare a materialului: Moarte lumii: punkistii deveniti monahi

PARTEA I

S-a terminat cu ceea ce a fost cunoscut sub numele de civilizatie crestina. Traim intr-o era post-crestina. Precum zicea profetul nebun Friedrich Nietzsche, „Veacul al 20-lea va fi triumful NIHILISMULUI”. Si acest triumf, spune monahul Serafim Rose, se va sfarsi intr-o domnie a ANARHIEI. „Nihilismul este mijlocul, Anarhismul este tinta.”

„Nihilism” vine de la cuvantul nihil, ce inseamna „nimic”. Nietzsche definea astfel nihilismul: „Nu exista adevar. Nu exista o stare absoluta a lucrurilor – nici un „lucru-in-sine” (Kant, n.t.) Acestea singure sunt nihilism, unul dintre cele mai extreme”. Parintele Serafim scria ca „Nihilismul a ajuns, in vremea noastra, atat de raspandit si de persuasiv, a patruns atat de mult si de adanc in mintile si inimile oamenilor de astazi, incat nu mai exista nici un „front” de pe care sa se poata lupta impotriva lui”.

Acesta este cugetul societatii contemporane, si valul viitorului. Dar daca abandonarea Adevarului a devenit orientarea predominanta, atunci cine sunt rebelii? Nu sunt nihilistii, ce declara fatis ca viata nu are sens si traiesc ca si cand nu ar avea unul. Ei sunt doar victime, distruse de duhul vremilor. „Crestinii”, atunci? Nu, atat timp cat sunt vanduti lumii, si, afundati in desertaciunea lor lumeasca, ce straluceste de o curatenie fatarnica, se poarta de parca ar incerca sa sustina ceva nelumesc.

Nu, adevaratii rebeli sunt cei care, prin faptele si vietile lor, scuipa asupra falsitatii lumii si a curentului covarsitor al nihilismului ce refuza sa priveasca dincolo de aceasta lume. Un astfel de rebel a fost calugarul Serafim Rose.

Parintele Serafim s-a nascut intr-o familie tipica protestanta alba, de clasa mijlocie, la San Diego, in 1934. In copilarie, era copilul proverbial, ascultator si dornic de invatatura. Dupa liceu, insa, a inceput sa caute, plin de pasiune, raspunsul la intrebarea „De ce?” – si, neaflandu-l in societatea in care a fost crescut, a inceput sa se revolte. A refuzat sa accepte raspunsurile acceptate de ceilalti. Aceasta se petrecea la inceputurile timpurii ale culturii moderne, in anii 1950. Parintele Serafim a devenit student al unuia dintre primii pionieri ai acestei culturi, Alan Watts (despre care a realizat mai tarziu ca este un impostor desavarsit) si, apoi, un budist boem, in San Francisco. A invatat chineza veche pentru a studia Tao Teh Ching si alte texte orientale in original, nadajduind ca astfel sa patrunda in inima intelepciunii lor. Pana la aceasta data, respinsese pe de-a-ntregul crestinismul protestant al anilor sai de inceput, pe care il privea ca fiind lumesc, slab si fals; a ridiculizat conceptul acestuia despre Dumnezeu, zicand ca il „asaza pe Dumnezeu intr-o cutie”. L-a citit pe Nietzsche pana ce cuvintele profetului au inceput a-i rasuna in suflet cu o putere electrizanta, infernala.

In tot acest timp, el cauta Adevarul cu mintea sa, dar Adevarul il evita. A cazut intr-o stare de deznadejde, descrisa in anii de mai apoi ca un iad viu. A simtit ca nu se potriveste in lumea moderna, nici chiar in familia sa, care nu l-a inteles. Era ca si cand s-ar fi nascut fara de loc, in afara timpului. Ii placea sa hoinareasca sub cerul instelat, dar simtea ca nu se gaseste nimic acolo sa il cuprinda – nici un Dumnezeu, nimic. „Neantul” budist l-a lasat gol, precum patise si intemeietorul miscarii beat Jack Kerouac; si, precum Kerouac, parintele Serafim s-a aplecat asupra bauturii. A inceput sa bea vin cu voracitate, iar apoi cadea epuizat la podea, strigand catre Dumnezeu sa il lase in pace. Odata, pe cand era beat, a inaltat pumnul catre ceruri, din varful unui munte, blestemandu-L pe Dumnezeu si provocandu-L sa il osandeasca iadului. In deznadejdea sa, i se parea ca merita a fi osandit vesnic de mania lui Dumnezeu, numai sa fi putut sti, in mod empiric, ca Dumnezeu exista – decat sa ramana intr-o stare statica de nepasare. Daca Dumnezeu l-ar condamna la iad, atunci, cel putin ar simti, pentru o clipa plina de fericire, atingerea lui Dumnezeu si ar sti cu siguranta ca El putea fi ajuns.

„Ateismul”, scria in anii de mai apoi parintele Serafim, „adevaratul ateism „existential” arzand de ura impotriva unui Dumnezeu aparent nedrept sau nemilostiv, este o stare spirituala; este o incercare reala de lupta cu adevaratul Dumnezeu, ale Carui cai sunt atat de inexplicabile chiar si pentru cei foarte credinciosi, si se cunoaste ca nu doar o data s-a sfarsit intr-o viziune orbitoare a Lui, Cel pe care adevaratul ateu il cauta in realitate. Hristos este Cel ce lucreaza in sufletele acestea. Antihristul nu este de gasit in marii contestatari, ci in micii sustinatori, al caror Hristos se afla doar pe buze. Nietzsche, numindu-se pe sine Antihrist, si-a dovedit astfel nutrirea intensa pentru Hristos…”

In cautarea sa prin diferitele traditii religioase stravechi, parintele Serafim s-a dus odata sa viziteze o biserica Ortodoxa Rusa. Mai tarziu, a scris despre aceasta experienta:

„Vreme de ani, am fost satisfacut in studiile mele de faptul ca sunt „deasupra tuturor traditiilor”, dar si cumva credincios lor… Cand am vizitat o biserica ortodoxa, a fost doar ca sa vad o alta „traditie”. Insa, cand am intrat pentru prima data intr-o biserica ortodoxa (una ruseasca, in San Francisco), ceva mi s-a intamplat, ceva ce nu mai traisem intr-un templu budist sau altul oriental; ceva imi rostea in inima ca sunt „acasa”, ca intreaga mea cautare luase sfarsit. Nu am stiut cu adevarat ce insemna aceasta, caci slujba mi-a fost destul de indepartata, si intr-o limba straina. Am inceput sa particip la slujbele ortodoxe mai des, invatand treptat limba si obiceiurile… Prin expunerea mea la Ortodoxie si la ortodocsi, am inceput sa constientizez o idee noua: Adevarul nu era doar o idee abstracta, cautata si cunoscuta de catre minte, ci era ceva personal – chiar o Persoana – cautata si iubita de catre inima. Si astfel L-am intalnit pe Hristos”.

Devenind ortodox, parintele Serafim a continuat sa dispretuiasca lumea moderna si sa nu nadajduiasca nimic de la ea; dorea doar sa scape din ea. Se simtea nici mai mult, nici mai putin, decat un instrainat de crestinismul in care fusese crescut, caci in vreme ce acel crestinism se gasea acasa in lume, cel al sau apartinea in mod radical unei alte lumi. Gasise in cele din urma sensul existentei umane, si anume: omul este menit unei alte lumi.

Parintele Serafim era un credincios ascetic. Dorea un crestinism care sa puna accent nu pe mangaiere si pe castigurile pamantesti, ci mai degraba pe izbavirea cereasca prin suferinte intense pe pamant. Nimic altceva nu i-a sunat a fi adevarat, lui, celui ce suferise atat de mult. Doar un Dumnezeu Ce ingaduie copiilor Sai sa se desavarseasca pentru rai prin suferinta, si Care Insusi a dat exemplu venind la o viata de suferinta – doar un asemenea Dumnezeu este capabil sa atraga lumea indurerata catre Sine si este vrednic a fi venerat de cele mai inalte facultati spirituale ale omului.

In jurnalul sau, parintele Serafim scria: „Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti. Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare.”

„Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme.”

„Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Trebuie pana la urma sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.”

„Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin.”

Inainte de gasirea Adevarului, parintele Serafim suferea din pricina lipsei lui. Acum ca il gasise, suferea de dragul lui. S-a dedicat restul vietii trairii Adevarului, si jertfirii de sine spre a-l oferi celorlalti. Impreuna cu un tanar rus pe nume Gleb Podmosenski, a infiintat o Fratie ce practica filosofia lui „Fa-o singur”. Au deschis o librarie in San Francisco si au inceput sa tipareasca o revista de mici dimensiuni, manual, folosind o mica presa tipografica, refuzand astfel sa devina un brat subordonat institutiei lumesti a bisericii. Mai tarziu, in parte si pentru a evita aceasta institutie, si-au mutat activitatea tipografica in salbaticia Californiei nordice, unde au inceput sa traiasca precum „vietuitorii pustiei” (ascetii din salbaticie) ai vremurilor de demult. Pe muntele lor impadurit nu se gaseau apa curenta, telefon, linii electrice. Si-au ridicat singuri constructiile, din lemnul asezarilor vechilor pionieri, si au carat apa in spate, pana sus pe munte. Traiau impreuna cu caprioare, ursi, vulpi, iepuri, veverite, lilieci, rasi, scorpioni si serpi cu clopotei.

In 1970 au devenit monahi, murind astfel pentru totdeauna fata de lume. In acest moment, institutia bisericii a incercat sa inchida sihastria lor din salbaticie si sa ii faca pastori obisnuiti ai parohiilor din lume. Cei doi calugari au luptat indelung si cu tarie impotriva acestui lucru, si dupa multa suferinta au dobandit biruinta.

In pustie, duhul parintelui Serafim incepu sa se inalte. „Orasul”, spunea el odata, „este pentru cei ce sunt goi, si ii respinge pe cei ce sunt plini. Pustia ii tine pe cei ce sunt plini si le ingaduie sa se implineasca.”

(Va urma)