Ionut Apahideanu [episod anterior si alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

ACELEAŞI INTERESE, mai puţin cel electoral, şi aceeaşi duplicitate caracterizează şi politica rusă faţă de Iran în perioada prezentă, a reacutizării problemei iraniene după ascensiunea la preşedinţie a ultraconservatorului [1] Mahmud Ahmadinejad şi în special după 24 noiembrie 2005, când Consiliul Guvernatorilor IAEA a adoptat o rezoluţie care constata “nesupunerea” Iranului faţă de prevederile NPT şi Protocolului său adiţional. Fără a intra în detaliile chestiunii extrem de politizate a dosarului în discuţie – devenit după trei ani de întreruperi şi reluări ale negocierilor Iran -EU-3 o veritabilă “telenovelă”, pot fi cu uşurinţă aduse alte exemple care sugerează continuitatea politicii ruse duplicitare faţă de Occident în problema iraniană: la începutul lui decembrie 2005, la 2 zile după ce SUA îndemnaseră naţiunile lumii să crească presiunea asupra Iranului suspectat de intenţii de înarmare nucleară camuflate sub pretenţia dreptului la tehnologie nucleară în scop pacifist, reprezentanţi militari ai Moscovei încheiau cu omologii iranieni un acord militar în valoare de 1 mld. USD prin care se angajau să le livreze câteva zeci de sisteme mobile anti-rachetă TOR-M1 – aceasta într-o perioadă în care preşedintele Ahmadinejad provocase un oprobiu internaţional generalizat după ce invocase public, cu un ton evident aprobator, un mai vechi îndemn al fostului ayatollah Khomeini de “stârpire de pe hartă” a “tumorii” şi “petei de ruşine” reprezentate de statul Israel.

Apoi, la doar câteva zile distanţă, mai exact la 5 decembrie, ministrul rus de externe Serghei Lavrov opina că “[f]oarte mult va depinde [în evoluţia situaţiei, n.n.] de disponibilitatea Teheranului de a răspunde preocupărilor internaţionale şi de a continua cooperarea cu agenţia [Internaţională a Energiei Atomice, n.n.]”. O zi mai târziu însă, noul şef al Agenţiei Atomice din Rusia, Serghei Kirienko, declara că finalizarea rapidă a reactorului nuclear de la Bushehr rămâne o prioritate în relaţia Moscovei cu Teheranul – o măsură care, în mod nefericit, dar categoric calculat, amplifică neîncrederea generalizată dintre partenerii de negociere într-o perioadă în care este nevoie poate mai mult decât oricând de gesturi de bună intenţie (bona fide) şi de măsuri de construire a încrederii (confidence-building).

Apoi, pe fondul reiterării unor declaraţii belicoase ale lui Ahmadinejad, precum exprimarea convingerii – pe care nu o discutăm aici – că Holocaustul este un mit, sau sugestia “mutării” Israelului în Europa, Putin declara că problema iraniană trebuie rezolvată în cadrul instituţional al IAEA, şi nu în afara sa, iar Lavrov exprima susţinerea de către Rusia a reluării negocierilor sistate la acel moment între EU-3 şi Iran şi îşi oferea serviciul de bune oficii în această direcţie.

După ce tensiunea situaţiei a atins cote fără precedent atunci când oficialii iranieni au dispus reluarea unor activităţi nucleare la diverse instalaţii nucleare, diplomaţii ruşi au pozat din nou în mediatori imparţiali şi interesaţi de securitatea internaţională şi de soluţionarea satisfăcătoare a problemei atunci când au reiterat o propunere de altfel mai veche [2] ca ultima fază a “ciclului nuclear” – cea de îmbogăţire a uraniului prin centrifugare [3] – să se desfăşoare pe teritoriul Rusiei, şi nu al Iranului, urmând ca guvernul de la Teheran să fie asociat, prin deţinere de acţiuni, într-un parteneriat cu Rusia la uzina la care ar urma să se desfăşoare centrifugarea.

Dincolo de nobleţea sau generozitatea aparent neinteresată a propunerii ruse, pe care la ora redactării acestor rânduri oficialii iranieni creează impresia că ar totuşi dispuşi să o accepte finalmente, se cuvin totuşi amintite elementele următoarei factualităţi: avansarea ideii cantonării etapei de centrifugare pe teritoriul ei este de natură să îi aducă Rusiei un plus de imagine în plan internaţional într-o perioadă în care recent aplicată “armă a gazului” împotriva fostelor republici sovietice care urmăresc desprinderea de sub tutela Moscovei (Ucraina, Georgia, Moldova) a fost larg apreciată ca parte a unor eforturi agresive de menţinere a sferelor de influenţă de odinioară; în paralel cu discuţiile pe marginea propunerii Kremlinului, livrarea sistemelor antirachetă TOR-M1 şi a altor categorii de armament dinspre Rusia spre Iran este în plină desfăşurare şi probabil că va continua; tergiversarea de luni de zile a situaţiei de incertitudine este extrem de avantajoasă pentru Rusia în condiţiile în care preţul barilului de petrol pe piaţa internaţională a sărit peste pragul de 60 USD; centrifugarea uraniului pe teritoriul ei ar furniza Rusiei un avantaj enorm ca influenţă asupra Iranului; finalmente, diverşi analişti avertizează asupra riscului ca Iranul să ascundă duplicate sau chiar triplicate ale facilităţilor sale cunoscute oficial, scenariu care ar face inutilă toată soluţia propusă oficial.

În lumina tuturor acestor considerente, concluzia care se formulează facil indică nimic altceva decât în primul rând continuarea tradiţionalei politici ruse faţă de Orientul Mijlociu, politică bazată pe prelungirea la maximum a situaţiilor avantajoase şi garantarea câştigurilor pentru toate scenariile posibile de evoluţie a situaţiei şi în al doilea rând eforturile majore de creare a unor aliniamente regionale favorabile Moscovei în dauna Washingtonului, concomitet însă cu încercarea de a evita deteriorarea imaginii în faţa Occidentului, de unde şi camuflajul sub masca unor propuneri precum cea referitoare la mutarea etapei de centrifugare pe teritoriu rus. Rămâne de văzut în primul rând dacă şi în al doilea rând ce sancţiuni va adopta un Consiliu de Securitate al ONU căruia i s-a înaintat de către IAEA dosarul iranian, un Consiliu vizibil scindat în această problemă între pe de parte Rusia şi China şi pe de altă parte SUA, Marea Britanie şi Franţa. Deocamdată, Consiliul a adoptat la sfârşitul lunii martie o declaraţie prin care Teheranului i se solicită sistarea tuturor activităţilor de îmbogăţire a uraniului în termen de 30 de zile. Chiar şi după expirarea respectivului termen, eu unul n-aş paria pe varianta sancţiunilor.

Sfârşit

———

Note
[1] În fapt, conservator de “a doua generaţie” de conservatori, cea reunită în jurul formaţiunii Abadgaran (“Făuritorii Islamului”).

[2] Conform cotidianului Moscow Times din 21 nov. 2005, propunerea a fost avansată iniţial de către Putin lui Bush în cadrul unei întrevederi private de circa o oră cu prilejul summit-ului din 18 nov. al statelor riverane Pacificului.

[3] Chestiunea controversată a întregii probleme este legată de procesul de îmbogăţire a uraniului prin centrifugare ca ultimă etapă a procesului. Prima etapă, a extragerii minereului de uraniu, este urmată de prepararea aşa numitei “yellowcake” (dioxid de uraniu), care apoi este convertit în hexafluorit de uraniu. Alături de alte ingrediente, cel din urmă este supus centrifugării. Desfăşurată la un nivel scăzut, centrifugarea permite producerea de electricitate. În schimb, procesarea la nivel înalt produce uraniu îmbogăţit, utilizabil la fabricarea de arme nucleare. În aceste condiţii, întreruperea ciclului nuclear şi controlul extern asupra etapei cruciale a centrifugării este interpretată pe bună dreptate ca unica soluţie de înlăturare a suspiciunilor privind posibilele intenţii ascunse ale Teheranului de înarmare nucleară.