Ionut Apahideanu [episod anterior si alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

ÎN CONDIŢIILE UNEI IZOLĂRI tot mai presante a Iranului de către SUA, rămâne cu atât mai remarcabilă deschiderea internaţională reuşită sub primul mandat al lui Khatami ca preşedinte (1997-2001); reformist convins, Khatami a reuşit, inter alia: restabilirea relaţiilor diplomatice şi economice complete cu UE şi Norvegia; colaborarea intensă şi asistenţa masivă acordată republicilor musulmane ex-sovietice din Asia Centrală; restabilirea relaţiilor de cooperare cu statele arabe din zona Golfului, obţinerea unui răspuns favorabil din partea ONU la iniţiativa sa personală privind un dialog autentic între diferite religii şi culturi şi proclamarea subsecventă de către Naţiunile Unite a anului 2001 ca “Anul Dialogului între Civilizaţii”, etc. Aceste realizări se cuvin analizate în contextul domestic, regional şi internaţional în care au survenit: abandonarea obiectivului de odinioară al islamiştilor de la Teheran, acela de “export” al Revoluţiei Islamice; modificările intervenite în echilibrul regional de securitate din Golful Persic; accentuarea interesului internaţional în rezervele regionale de ţiţei şi gaze naturale; susţinerea acordată lui Khatami în demersurile de politică externă nu doar de către reformişti, ci inclusiv de unele facţiuni conservatoare; liberalizarea marcantă din interiorul sferei socio-politice iraniene, din punct de vedere al recunoaşterii multiplicităţii partidelor şi intereselor politice, al extinderii libertăţii de expresie, proliferarea mijloacelor media alternative celor controlate de conservatori.

În noile circumstanţe, influenţa rusă asupra Iranului părea să se diminueze în favoarea Occidentului, tendinţă agravată în anii 1998-2000 de mai întâi problema delimitării din 1998 a sectoarelor petroliere din Caspica în defavoarea (percepută a) Iranului, iar mai apoi în 1999, de intervenţia în forţă a trupelor ruse în Cecenia în contextul în care preşedinţia OCI la acel moment era deţinută de Iran. Accesând fotoliul prezidenţial în noiembrie 2000, Vladimir Putin a părut să sesizeze corect riscurile distanţării Teheranului de Moscova şi subsecvent a adoptat prompt o serie de contramăsuri de succes menite: în chiar prima lună a mandatului său, a anulat unilateral protocolul Gore-Cernomîrdin, spre surpriza – fireşte, neplăcută – a Casei Albe. O lună mai târziu, noul ministru rus al Apărării Igor Sergheev s-a deplasat la Teheran pentru a discuta reluarea livrărilor de armament. Apoi, în martie 2001, aflat în vizită la Moscova, Khatami a declarat că Iranul doreşte achiziţionarea altor submarine Diesel, a unor sisteme anti-rachetă TOR-M1 şi angajarea specialiştilor ruşi în construirea unui reactor nuclear suplimentar. În sfârşit, în iulie 2001, Rusia a anunţat oficial că va finaliza lucrările de la Bushehr în pofida opoziţiei manifeste a SUA şi că, respectând dorinţa Teheranului, se va implica în construirea altor 5 reactoare nucleare.

Impactul lui 9/11

Atitudinea iniţială a SUA faţă de Iran imediat după 11 septembrie 2001 a fost una relativ surprinzătoare şi oricum atipică faţă de noul tratament aplicat statelor din Orientul Mijlociu, cărora au început să le fie solicitate tot mai imperativ măsuri de democratizare. Iar într-o complicare şi mai severă a “jocurilor” de influenţă în regiune, Iranul a adoptat tactica rusă a politicii duplicitare, menite să maximizeze câştigurile aferente ambelor relaţii – cu Occidentul şi cu Rusia, şi a răspuns favorabil unor iniţiative informale spre o reconciliere cu SUA care ar fi putut deveni istorică. Astfel, deşi Actul de Sancţiuni ILSA a fost menţinut de administraţia americană şi deşi Khamenei şi clerul iranian nu şi-au atentuat tonul oficial extrem de critic faţă de SUA, în lunile imediat succesive lui 9/11 s-au înregistrat diverse contacte informale între oficiali americani şi iranieni, gesturi de bunăvoinţă încadrabile diplomaţiei de tip track two – contacte informale între reprezentanţi ai unor state pe poziţii de inimiciţie: în ianuarie 2002 de pildă, ambasadorul Iranului la ONU, Hadi Nejad-Hosseinian, s-a întâlnit la Washington cu oficiali ai Departamentului de Stat. Similar, la 17 octombrie 2001, Hosseinian vizitase Washingtonul în scopul unei întâlniri cu mai mulţi membri ai Congresului SUA, întâlnire organizată de senatorul de Pennsylvania Arlen Specter şi la care ar mai fi participat şi Mike DeWine, Jim Leach, Sheila Jackson-Lee, Bob Ney sau Paul Kanjorski.

Reacţia oficială la Teheran a fost una uşor previzibilă: Khamenei a reluat răspicat că “orice oficial care discută cu americanii comite un act de trădare şi trebuie destituit”. Dincolo însă de declaraţiile oficiale ale ayatollah-ului, fluxul canalelor diplomatice din acea perioadă pare să indice o realitate semnificativ diferită. Aceleaşi surse din tabăra reformistă pretind bunăoară că în iunie şi iulie 2000, lideri conservatori iranieni ar fi participat la două întâniri cu membri ai Consiliului de Securitate Naţională al administraţiei Clinton. Mai mult, dincolo de tonul extrem de ostil al lui Khamenei din declaraţile oficiale la adresa intervenţiei SUA în Irak, alţi analişti sugerează că anterior discursului lui Bush asupra Stării Uniunii din 2002, în cadrul unor întâlniri neoficiale, diplomaţi iranieni mandataţi de Khamenei le-ar fi mărturisit unor omologi americani că Teheranul nu se va împotrivi unei atitudini mai dure a SUA faţă de Irak, cu rezerva că o eventuală intervenţie militară nu ar fi totuşi privită cu ochi buni. Motivele acestor întâlniri neoficiale ar fi fost reprezentate, ca speculaţie, pe de o parte de interesul administraţiei SUA de a redobândi acces la impresionantele rezerve de ţiţei din Iran, iar pe de altă parte de poziţia autentic comună a celor două state faţă de problema cea mai importantă de pe agenda internaţională a acelui moment – situaţia din Afghanistan, relativ la care ambele se pronunţau, chiar dacă din motive diferite, împotriva regimului taliban. Astfel, câtă vreme poziţia americană nu mai necesită nici o explicaţie în lumina atentatelor de la 11 septembrie, inimiciţia Teheranului faţă de Teheran poate fi explicabilă prin recurs la observaţia istorică: în “războiului opiului” exportat din Afghanistan înainte de 2001, Iranul pierduse sute de poliţişti şi soldaţi în confruntările de la frontieră cu militanţii talibani; în 1998, talibanii l-au ucis chiar pe diplomatul iranian de prim rang Mazar-i-Sharif, ceea ce aproape că a condus la un conflict militar deschis între Iran şi guvernul islamist de la Kabul; pe toată durata guvernării talibane, Iranul pretinde că ar fi pierdut 11 diplomaţi ucişi în Aghanistan; repetatele critici de ordin doctrinar aduse de liderii şiiţi de la Teheran regimului fundamentalist sunnit taliban, de practicare a unui Islam pietrificat, dăunător şi în fapt chiar denaturat faţă de învăţătura autentică a Islamului.

Practic, în perioada dintre septembrie 2001 şi februarie 2002, politicile externe ale SUA şi Iranului au marcat probabil cel mai detensionat moment de după 1979. În acest context regimul de la Teheran a fost satisfăcut de prăbuşirea regimului taliban şi chiar a anunţat la conferinţa internaţională din ianuarie 2002 de la Petersburg acordarea unei asistenţe de peste 300 mil. USD pentru reconstrucţia Afganistanului. Concomitent însă, nu doar conservatorii, ci şi reformiştii, şi-au exprimat deschis temerea că un guvern paştun susţinut de americani în Afghanistan “ar crea noi probleme” în ideea unei alianţe transnaţionale paştune şi dominant sunnite Afghanistan-Pakistan.

Surprinzător însă chiar şi pentru observatorii avizaţi, timidul rapprochement iraniano-american a fost spulberat odată cu celebrul discurs prezidenţial al lui Bush asupra Stării Uniunii din februarie 2002, în care Iranul a fost alăturat Irakului şi Coreei de Nord într-o aşa-numită “axă a răului”, pronunţarea căreia a rămas o greşeală strategică asupra căreia nu insist aici. Din partener al SUA în reconstrucţia Aghanistanului în ianuarie 2002, în numai trei luni Iranul a devenit, conform vicepreşedintelui SUA Dick Cheney, “un bine cunoscut sponsor al terorismului” şi “primul pe lista potenţialelor zone fierbinţi

Amprenta lui Putin

De noua conjunctură a profitat, în mod firesc şi previzibil, Rusia, care şi-a continuat însă tradiţionala politică ambivalentă. Astfel, după ce în august 2002, Consiliul Naţional de Rezistenţă din exil deconspirase camuflarea de către regimul Teheran a două importante facilităţi nucleare la Natanz şi Arak, iar presiunile americane asupra Rusiei crescuseră sensibil, oficialii ruşi au creat impresia că şi-au armonizat poziţia cu cea a Washingtonului în marja summit-ului G8 din vara lui 2003. În acelaşi timp însă, livrările de armament pe direcţia Moscova-Teheran au crescut nestingherit (într-un an în care Rusia a vândut armament la nivel global în valoare de circa 4 mld. USD, ocupând locul doi în lume după SUA). Interesele adiacente acestui joc vizau evitarea pe cât posibil a unei divergenţe acutizate de opinii cu SUA în paralel însă cu: colectarea în continuare de beneficii economice de pe urma vânzărilor de armament şi a lucrărilor la Bushehr (care, conform oficialilor de la Moscova, creaseră circa 20.000 de locuri de muncă pentru cetăţeni ruşi); acumularea de capital electoral la un nivel domestic constitutiv antiamerican, în perspectiva proximelor alegeri din toamna lui 2003; menţinerea la nivel global a imaginii unei Rusii puternice şi independente, care îşi afirmă liber voinţa proprie, într-o percepţie generalizată în care Moscova priveşte în mod clar comerţul său cu Iranul ca pe o chestiune de mândrie/prestigiu naţional; avantajele coordonării politicilor celor două state pe piaţa globală a energiei, în lumina rezervelor uriaşe ale Iranului de ţiţei (130,8 mld. barili atestaţi în 2004 cf. CIA, adică 12,7% din rezervele mondiale, locul II în lume după Arabia Saudită, Rusia fiind al doilea producător global) şi de gaze naturale (circa 26,7 trilioane m.c. în 2004 cf. CIA, adică 16,5% din rezervele mondiale şi locul doi în lume după Rusia, cele două state cumulând 45,6% din rezervele la nivel mondial).

(va urma)