REAMPLIFICAREA, ÎNCEPÂND CU anul 1993, a tensiunilor din peninsula Coreea, precum şi evidentele repercursiuni ce se resimt din ce în ce mai mult chiar şi la nivelul anului 2006, au stârnit şi stârnesc cu siguranţă numeroase întrebări. Bunăoară, de ce relativa stabilitate ce a durat aproape o jumătate de secol a fost pur si simplu subminată? Este oare o întâmplare? O eroare? Sau cum ar spune înşişi americanii: a miscalculation? Sau avem de a face cu o strategie pe termen lung a Statelor Unite?
Este oarecum greu de crezut că ar fi vorba pur şi simplu de o greşeală. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că atât timp cât administraţia americană se află în prima linie a „jocului”, unde lucrurile se „desenează” ad-hoc, adică nu există întotdeauna un precedent care să furnizeze un model sau un termen de comparaţie, pot apărea unele nefericite erori. La nivelul întregii strategii însă - şi aici mă refer liniile generale de acţiune şi mai ales la scopul final, care de multe ori este greu identificabil chiar şi de către cei experimentaţi într-ale „jocurilor” de acest gen - este neverosimil să ne aflăm în fata unor simple greşeli. În lumina acestei reprezentări s-ar pleda în favoarea concluziei că ne aflăm mai degrabă în fata celei de a doua dintre variante.
Revenind la subiectul exprimat de titlul „Soluţionarea unui ‘conflict îngheţat’ care nu mai serveşte nimănui: paralela 38 grade”; atributele de „băieţi buni” sau „băieţi răi” acordate uneia dintre părţi sau celeilalte sunt mai puţin relevante. Singurul aspect cu adevărat relevant este INTERESUL, de asemenea cu menţiunea, chiar dacă „cu bătaie lungă”, că România, ca aliată a Statelor Unite, are la rândul ei interesul de a se afla întotdeauna alături de câştigători.
S-a considerat şi se consideră şi în prezent în multiple comentarii şi analize că politica SUA faţă de statul nord coreean este greşită. Asemenea păreri au fost susţinute de faptul că SUA ar avea faţă de aceasta ţară o atitudine agresivă caracterizată uneori prin lipsă de coerenţă, provocări, toate acestea însumându-se într-o strategie care acutizează conflictul, până acum doar în plan diplomatic, dar al cărui deznodământ ar putea fi un nedorit război deschis. Poate că aşa este, dar pentru ca analiza unei situaţii să aducă la lumină cât mai multe aspecte, un bun exerciţiu este încercarea de a privi situaţia inversat, aşa cum eventualii critici ar dori ca ea să arate. Acest mic artificiu metodologic va fi utilizat mai târziu în text.
Scenariul de început ar fi următorul: Coreea de Nord, un stat autarhic, care promovează o politică izolaţionistă, având un lider care a învăţat (poate din serile de poker ale studenţiei) să „bluff”-eze şi, prin urmare, în dorinţa sa de a păstra puterea discreţionară pe care o deţine, ridică miza jocului afişând o dezarmantă siguranţă şi detaşare faţă de consecinţele deciziilor sale care se doresc a fi debusolante pentru ceilalţi jucători.
Miza în cazul Coreei de Nord este chiar problema armamentului nuclear pe care acest stat îl are, doreşte să îl aibă, îl dezvoltă deja sau, respectiv, are planuri în acest sens.
Totul pare să fi început, pe 26 ianuarie 1993, atunci când fostul preşedinte american Bill Clinton a anunţat că Statele Unite vor desfăşura exerciţii militare în Coreea de Sud. O lună mai târziu, a fost lansată ştirea că un număr de arme nucleare care erau îndreptate către fosta Uniune Sovietica vor fi redirectate către Coreea de Nord. În martie acelaşi an, desfăşurarea exerciţiilor militare anunţate, care au implicat avioane de bombardament, rachete de croazieră şi nave de luptă, a generat o puternică reacţie din partea Coreei de Nord, care s-a considerat provocată prin aceste acţiuni şi a ameninţat cu retragerea din cadrul Tratatului de Neproliferare Nucleară – în mod vădit o strategică ridicare a mizei. Guvernul nord-coreean a vrut să demonstreze că poate juca şi la un nivel superior aceasta „mână”.
Avem de a face cu o greşeală a administraţiei Clinton sau cu un punct al strategiei americane vis-a-vis de acest conflict îngheţat care, la acel moment, dura deja de 40 de ani? La o primă vedere s-ar putea considera că a fost redeschisă o rană care se afla spre vindecare sau a cărei situaţie era stabilă şi de preferat a fi perpetuată, provocarea fiind în acest caz nejustificată pentru ca a generat un risc extrem pentru pacea şi securitatea regiunii.
În decursul aceluiaşi an, discuţiile dintre oficialii celor două state au dus la o reconsiderare a declaraţiilor anterioare ale nord-coreenilor, aceştia abandonând intenţia de retragere din cadrul Tratatului. Jocul a continuat însă, de aceasta dată cu o ridicare a mizei de către Statele Unite, prin exercitarea unor presiuni asupra Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomica (IAEA), reprezentanţii acesteia manifestându-şi consecutiv intenţia de a efectua controale asupra unor obiective industriale suspectate că ar fi folosite pentru dezvoltarea de elemente ale unor viitoare arme de distrugere în masă - fapt fără precedent până în acel moment, întrucât Agenţia nu mai avusese vreo iniţiativă proprie de acest gen.
Din acel moment, miza a fost ridicată în mod succesiv de către ambele părţi. Nord-coreenii au susţinut ca experţii AIEA ar spiona pentru SUA, iar preşedintele Clinton a acuzat direct guvernul de la Pyongyang că ar folosi plutoniul produs la centrala din Yongbyon pentru producerea de armament nuclear, totul culminând cu ruperea totală a contactelor dintre oficialii ambelor state şi cu pregătirea, în iunie 1994, de către reprezentanţii SUA a unui proiect de rezoluţie care prevedea impunerea graduală de sancţiuni Coreei de Nord de către Consiliul de Securitate al ONU.
În urma acestor presiuni, Coreea de Nord a fost forţată să accepte reluarea negocierilor, care, începute pe 8 iulie 1994, au fost finalizate prin semnarea unui acord-cadru la 21 octombrie acelaşi an. Pe scurt, acordul prevedea, construirea, cu sprijin american, până în anul 2003 a unor reactoare nucleare moderne şi renunţarea la cel existent in cadrul centralei de la Yongbyon si la încă doua aflate în construcţie. Proiectul a demarat însă greu, ajungându-se ca la 29 ianuarie 2002 acesta sa nu fie nici pe departe finalizat, moment în care Coreea de Nord a fost nominalizată ca parte a deja cunoscutei „axe a răului”, alături de Irak şi Iran.
Ei bine, aşa cum rezultă parţial din titlul articolului, merită discutat despre ceea ce este un conflict îngheţat şi cui ar putea servi o atare stare de fapt. Un conflict îngheţat reprezintă nimic altceva decât un „butoi de pulbere”, o bombă cu explozie întârziata care pe măsura trecerii timpului devine tot mai greu de eliminat prin readucerea situaţiei la o stare de normalitate sau, mult mai grav, poate chiar scăpa total de sub control.
Coreea de Nord este unul din acele state ai căror lideri sunt greu de influenţat şi ale căror reacţii sunt greu de prevăzut chiar şi de către aliaţii sau protectorii lor tradiţionali precum China şi Rusia. Acest fapt este cu atât mai periculos întrucât etanşeitatea regimului acestei ţări, poate furniza „surprize” neplăcute întregii lumi. Aici voi încerca să imaginez exact ceea ce menţionam mai sus – ce s-ar întâmpla dacă, într-adevăr, acest regim ar continua să fie tolerat în ideea că starea de linişte aparentă, existentă în anul 1993, ar fi cea mai dezirabilă soluţie, iar la un moment dat Coreea de Nord ar ajunge să deţină armament nuclear – un scenariu de genul what if?.
Plecând de la convingerea ca ne aflăm în faţa unui regim care nu ţine cont de multe dintre reglementările internaţionale, care promovează o politică izolaţionistă, pe baza aşa-numitei ideologii Juche [n.a. termenul este tradus ca self-reliance, adică „a te baza pe tine însuţi”, sugerând izolare], lansată la 28 decembrie 1955 de fostul lider Kim Il Sun şi care de generaţii inoculează metodic cetăţenilor săi ideea că Statele Unite şi aliaţii acestora reprezintă Răul Absolut, devine destul de clar de ce pentru marea majoritate a cetăţenilor nord-coreeni nu există altceva în afara de ţara lor. Cu alte cuvinte, problema este reprezentată în termeni de „noi” vs. restul lumii (Răul), altceva contând mai puţin sau deloc. La rândul lor, cei care conduc regimul nord-coreean, produsul aceloraşi idei inoculate ani la rând şi ajunşi într-o postură disperată generată de prăbuşirea în interior a sistemului pe care l-au creat şi susţinut, nu ar apela oare (cel puţin) la şantajul folosirii armamentului de distrugere în masă ca unică soluţie de salvare a micului lor univers? Răspunsul cel mai corect cu putinţă este acela ca nu ne permitem să ajungem să verificam o atare teorie.
Prin urmare, conflictul în faţa căruia ne aflăm s-a agravat semnificativ nu atât prin redeschiderea sa din 1993, cât mai ales prin perpetuarea sa vreme de aproape trei generaţii, fapt care a permis regimului comunist din aceasta ţară să devina atât de adânc înrădăcinat în teritoriul său încât eliminarea sa este, în prezent, extrem de dificilă, dacă nu chiar utopică.
Dar de ce eliminare? Răspunsul pentru care pledez este evidenţa faptului că lumea în care trăim e devenit extrem de interdependentă şi, în consecinţă, orice dezechilibru într-o parte a sa generează un şir de neajunsuri în întregul său organism. Regimurile care promovează o astfel de pseudo-independenţă, de fapt o stare de izolare, sunt comparabile cu un alt organism dezvoltat în cadrul organismului pe care lumea în ansamblul său începe să îl reprezinte. Este evidentă analogia cu corpul uman aflat în faţa unei intervenţii chirurgicale.
Cât priveşte aparenta dilemă morală în care Statele Unite s-ar afla între, pe de o parte promovarea conceptului de autodeterminare a popoarelor şi dreptul fiecărui popor de a-şi alege conducătorii şi destinul, iar pe de altă parte practicarea unei politici menite să înlăture regimul unui stat recunoscut de majoritatea guvernelor lumii, o atare afirmaţie ar putea fi uşor de combătut prin argumentul potrivit căruia însuşi regimul comunist nord-coreean s-a dezvoltat ca urmare a susţinerii sale din partea Uniunii Sovietice şi a Chinei, şi nu atât prin voinţa populară manifestată liber.
Riscul pe care îl reprezintă Coreea de Nord este sporit de metodele şi mijloacele neconforme cu legislaţia internaţională la care apelează regimul de la Pyongyang, pentru a-şi asigura finanţarea atât de necesară supravieţuirii. Bunăoară este vorba de traficul de droguri, furnizarea de armament şi pregătire militara unor state sau grupări paramilitare, iar exemplele în acest sens sunt numeroase; nu de mult, pe 24 martie 2006, a fost distrus ca ţintă în cadrul unui exerciţiu militar, vasul nord-coreean surprins în urma cu 3 ani în largul coastelor australiene având la bord, în momentul arestării sale, o încărcătură de 150 de kg de heroina în valoare de cca. 115 milioane USD. Potrivit declaraţiilor unor oficiali australieni, prin aceasta demonstraţie a marinei militare s-a intenţionat transmiterea unui mesaj autorităţilor de la Pyongyang vis-ŕ-vis de traficul de droguri derulat de acesta în largul coastelor australiene. De asemenea, începând cu mijlocul anilor ’60, statul nord-coreean a furnizat armament şi pregătire militară unui număr impresionant de mişcări revoluţionare şi chiar de guverne din Lumea a Treia. Potrivit Proiectului „Country Studies” aparţinând Bibliotecii Congresului Statelor Unite, la nivelul anului 1990 se estima că numărul ţărilor care beneficiaseră de astfel de servicii se ridica la 64 (25 în Africa, 19 în America Centrala de Sud, 9 în Asia, 7 în Orientul Mijlociu şi 2 în Europa.
Ca o comparaţie, China comunistă, stat fondat pe principii asemănătoare cu cele pe care astăzi continuă să îşi întemeieze ideologia regimul de la Pyongyang, a reuşit prin forţe proprii să se deschidă faţă de Occident, creându-se acea interdependenţă, chiar dacă nu totală, dar care întăreşte interesul pentru păstrarea unor relaţii de cooperare şi diminuează substanţial riscul unor conflicte diplomatice sau armate cu alte state.. Nu a reprezentat o renunţare la mândria naţională şi nici o intervenţie în treburile interne al Chinei comuniste din partea Occidentului. Aceasta ţară a devenit treptat o forţă economică comparabilă cu cea a marilor state capitaliste de top. Cu alte cuvinte, China a reuşit să se adapteze, demonstrând că este posibila o migrare voluntară de la un sistem ermetic către o deschidere, fie ea şi controlată. Acest fapt a devenit posibil în condiţiile existentei voinţei politice necesare, fapt de care liderii nord-coreeni nu sunt dispuşi să dea dovadă.
Mai mult, aceştia au găsit de cuviinţă să ridice încă odată miza jocului, prin realizarea unor noi teste cu rachetă pe data de 5 iulie 2006. Exerciţiul a constat în lansarea unui număr de şapte rachete de diferite tipuri, dintre care au fost identificate 2 cu rază scurtă de acţiune – Nodong 2, 1 – Scud şi cel puţin 2 cu rază lungă de acţiune – Taepodong 2, capabile, potrivit unor surse americane, să lovească ţinte aflate pe teritoriul statului Alaska.
Finalmente, se pune întrebarea dacă soluţia folosită în prezent de Statele Unite şi abordată mai sus, blamată de o mare parte a comunităţii internaţionale datorită riscurilor pe care le comportă, prin comparaţie cu cea a unui îndelungat proces de negociere şi semnale reciproce de bune intenţii, care ar duce în final la o situaţie stabilă şi acceptabilă pentru ambele părţi, este alegerea corectă? Cu siguranţă că un diplomat de carieră, în virtutea pregătirii şi a obişnuinţei sale de a soluţiona orice diferend prin dialog, ar alege a doua variantă. Însă, oare, riscul unui proces atât de îndelungat - având în vedere natura închisă a partenerului de dialog - nu este şi acela ca pe parcurs să apară elemente pe care actorii să nu le fi prevăzut şi care să readucă totul la starea premergătoare începerii acestor negocieri? Iar dacă tot făceam recurs la registrul comparaţiilor cu organismul uman, oare nu îşi are aici locul binecunoscuta expresie românească: „boală lungă, moarte sigură”?
5 responses so far ↓
1 Colors // Sep 7, 2006 at 1:11 pm
Domnule Florin Popescu singurul aspect cu adevărat relevant este INTERESUL, dumneavoastra ce interes aveti aici? In primul rand a va da parerea in chestiuni de politica internationala e nevoie de un nume, o prestanta castigata in timp si dovedita incontinuu prin luari de atitudine atunci cand actiunile si declaratiile jucatorilor politici pe scena internationala sunt confuze iar o analiza a lor, spre informarea publicului, e bine binevenita.
Pentru informarea celor care doresc sa cunoasca mai bine situatia voi trece doar doua link-uri:
http://www.informationclearinghouse.info/
http://www.globalresearch.ca/
Articolul abunda in generalitati si afirmatii fara acoperire, mistificari si clisee, ceea ce ma face sa cred ca exista doua posibilitati: ori stiti bine ce faceti ori nu.
Sa luam cateva exemple ca sa fie mai clar:
Primul paragraf nu explica cui “evidentele repercursiuni”, “au starnit si starnesc … numeroase intrebari”. De catre cine a fost subminata “relativa stabilitate”?
Apoi faceti o o afirmatie cu enunt de teorema: “Romania, aliata a Statelor Unite … are interesul de a se afla totdeauna alaturi de castigatori”. Dati-mi voie, Romania nu a fost intrebata daca vrea sau nu vrea sa fie “aliata” cu Satele Unite si ma indoiesc profund si ca ar fi in fapt asa, cel mult clica conducatoare sa fie “aliata” desi un cuvant mai potrivit ar fi “vasali” ai altei oligarhii de peste ocean.
Deja afirmatia ca Statele Unite ar fi “deja” invingatorii, si ca noi ca o natiune imorala ce suntem ne dam cu cel mai tare, indiferent unde este dreptatea, o las asa, poate mai au si altii comentarii.
Mai departe: cine a considerat si considera ca politica americana fata de Nord Coreea e gresita, si cum am puteam sa ne “luminam” mai bine privind situatia invers?
Apoi, ce stiti pana la urma de Coreea de Nord? Ati petrecut o vreme acolo, v-ati familiarizat cu realitatea de acolo? De unde aceasta concluzie nonsalanta ca ar dori izolarea? Oare nu cumva guvernul american doreste asta? Izolarea economica si politica nu este oare efortul american, asa cum face cu orice tara, si stim bine asta, cand doreste o “schimbare de regim”?
In ce priveste remarca la adresa liderului correan nu va face cinste, nu dumneavoastra aveti menirea sa-i judecati viata personala.
“Acest fapt este cu atât mai periculos întrucât etanşeitatea regimului acestei ţări, poate furniza „surprize” neplăcute întregii lumi”. Deocamdata singura care furnizeaza surprize neplacute este SUA prin politica expansionista si globalista. In ce priveste respectarea tratatelor internationale, SUA au o proasta reputatie, sa amintim Protocolul de la Kioto si refuzul de a permite vreodata inspectia propriului arsenal nuclear de catre Agentia Internationala pentru Energie Atomica. Unii sunt mai egali decat altii.
What if - spuneti dumneavoastra, Coreea de Nord va ajunge sa detina armament nuclear? Induceti ideea ca ar fi un pericol pentru restul lumii. SUA au 10.000 de focoase nucleare, va spune asta ceva? SUA e singura tara care le-a si folosit contra Japoniei intr-un moment cand Japonia era pe punctul sa se predea, dar trebuia aratat lumii cine e seful, nu-i asa? Si tot SUA este singura tara care ataca “pre-emptiv” adica in traducere “fara provocare” acolo unde considera de cuviinta la nivel global. Noua doctrica militara a SUA permite folosirea pentru prima data intr-un conflict, a armelor atomice de mica putere pentru ca sunt “safe for the people”. Tot nu va temeti? Normal, pentru ca noi suntem “aliati”, nu-i asa? Noi ne dam cu “invingatorii”. Copii, femei si batrani, civili necombatanti daca vor muri, nu e problema, important e ca “Statele Unite raspandesc democratia”, prin orice mijloace. Ce noroc pe noi ca suntem deja “democrati” si “aliati”.
Mai departe: “fapt care a permis regimului comunist din aceasta ţară să devina atât de adânc înrădăcinat în teritoriul său încât eliminarea sa este, în prezent, extrem de dificilă, dacă nu chiar utopică”. Ce surpriza ca si dumneavoastra folositi cam acelasi limbaj precum “eliminare”. Evident ca fiind aproape imposibila, se cere “a little dirty war” ca in Yugoslavia, Afganistan, Irak, cele mai recente. In perioada de dupa al doilea razboi mondial, Stale Unite au intervenit in: Albania, Angola, Brazilia, Bolivia, British Guyana, Bulgaria, Cambodgia, Chile, China, Congo, Costa Rica, Cuba, Republica Dominicana, Ecuador, Salvador, Ghana, Grecia, Grenada, Guatemala, Haiti, Indonezia, Italia, Jamaica, Coreea, Laos, Liban, Libia, Maroco, Nicaragua, Panama, Peru, Filipine, Uruguay, Seychelles, Somalia, Surinam, Siria, Zair, pentru a schimba guverne, a manipula alegerile direct sau indirect, prin interventie armata sau servicii secrete, urmarind propriile scopuri si interese globaliste ale corporatiilor ce finanteaza si umaresc deschiderea de noi piete pentru desfacerea produselor “piata libera” si inlaturarea legislatiilor autohtone, deschizand drum liber investitiilor “privatizare”, adica vanzarea tarilor bucata cu bucata si mentinerea unei forte de munca ieftine. Statele Unite nu au nici o dilema morala, nu-si fac multi iluzii in privinta asta. Dovada este chiar realitatea in care traim. CIA este cunoscuta pentru traficul de droguri din America Latina, crime si rapiri, atentate asupra liderilor politici incomozi. In ce priveste comparatia cu China care a reusit sa se “adapteze”, e total nefericita din multe puncte de vedere. Viitorul razboi anuntat este Iranul si nu pentru “pericolul fascisto-istlamist” - ce expresie nefericita!, ci pentru controlul asupra rezervelor de petrol din Orientul Mijlociu, si prevenirea Chinei de a avea acces la acest zacamant pretios, franandu-i dezvoltarea mult prea rapida si periculoasa pentru interesele corporatiilor americane in lume. Ultimul paragraf incoroneaza efortul de persuasiune al intregului articol, indemnandu-ne sa alegem solutia Statelor Unite “blamata de o mare parte a comunitatii internationale” si opusa “obisnuintei … de a solutiona orice diferend prin dialog” de catre “un diplomat de cariera”.
Domnule Florin Popescu ati simtit vreodata ce inseamna sa-ti bombardeze cineva casa si sa-ti omoare copiii in numele democratiei si al libertatii? Nu va alaturati ucigasilor si nu va manjiti de sangele nevinovat ce va curge iarasi in Orientul Mijlociu si cine mai stie pe unde, caci toate se vor plati in viata aceasta.
2 remus // Sep 7, 2006 at 3:49 pm
daca vrei gasesti solutii.
vezi pakistanul, tara cu arsenal nuclear, unde sua sprijina un regim care a venit la putere printr-o lovitura de stat.
daca vrei poti numai sa arati pisica iar apoi sa profiti de pe urma sperieturii
3 maco // Sep 7, 2006 at 5:36 pm
dar ne-am saturat de-atatea probleme geopolitice, sa vedem mai bine cateva imagini senzationale din spatiul cosmic la :
http://macolaus.blogspot.com
Apropo, echipei altermedia i se sugereaza sa includa vreun articol la tema astrologiei, teoria pamantului gol, sau nu in cel mai rau caz, ii permit sa preia articolul meu intitulat “IMAGINI REVOLUTIONARE DIN SPATIUL COSMIC” din sursa citata mai sus.
MacolauS
4 gogutza // Sep 9, 2006 at 12:08 pm
Inca un “articol” intr-o forma dezlanata, evident polarizat de suportul neconditionat pentru marele exportator de “democratie” si presarat de americanisme ieftine.
Pe langa observatiile pertinente facute de colors, poate ar mai merita mentionate cateva.
Cunoscuta zicala “interesul poarta fesul” isi arata din nou valabilitatea… pentru unii moralitatea nu detine nici o valoare, daca sta in calea umplerii buzunarului. Plaga pupincuristilor, fara a putea spera la vreo rezolvare definitiva a ei, se intinde, regretabil, din ce in ce mai mult in “presa” moderna.
Guvernul sua, ca exponent al intereselor complexului militaro-industrialo-informational, a fost “nevoit”, dupa incheierea razboiului rece, sa se reorienteze catre noi “inamici”, pentru folosirea imensului arsenal din dotare si, evident, “improspatarea” acestuia spre beneficiul stapanilor. Astfel am asistat la escaladarea masiva a agresivitatii, sub diverse pretexte, fata de alte state incepand cu ultimul deceniu al secolui trecut.
Autorul reuseste chiar sa prezinte niste realitati, chiar daca neintentionat :
“Plecând de la convingerea ca ne aflăm în faţa unui regim care nu ţine cont de multe dintre reglementările internaţionale” se potriveste ca o manusa sua.
“Statele Unite şi aliaţii acestora reprezintă Răul Absolut” este cat se poate de adevarat.
“Regimurile care promovează o astfel de pseudo-independenţă, de fapt o stare de izolare, sunt comparabile cu un alt organism dezvoltat în cadrul organismului pe care lumea în ansamblul său începe să îl reprezinte. Este evidentă analogia cu corpul uman aflat în faţa unei intervenţii chirurgicale.” Orice tara, condusa de lideri care nu si-au tradat tara pentru interese straine- ceea ce se intampla destul de rar in practica - va tinde sa devina pe cat posibil independenta de exterior, pentru a putea preveni santajul din partea agresorilor externi.
Evident aceasta atitudine contravine intereselor stapanilor globalizarii si trebuie cat mai urgent “eradicata”.
“Riscul pe care îl reprezintă Coreea de Nord este sporit de metodele şi mijloacele neconforme cu legislaţia internaţională la care apelează regimul de la Pyongyang, pentru a-şi asigura finanţarea atât de necesară supravieţuirii. Bunăoară este vorba de traficul de droguri, furnizarea de armament şi pregătire militara unor state sau grupări paramilitare” atinge culmea ipocriziei, cand sua detin medaliile de aur la mai sus mentionatele “discipline”.
Ca sa citam un clasic in viata: „boală lungă, moarte sigură”, referitor la noua tendinta AM in prezentarea unor “opere” de calitate cel putin indoielnica, culese de pe te miri unde…
@maco, te rog, pe viitor, mai slabeste-ne cu spam-ul
5 Florin // Sep 11, 2006 at 1:55 am
Admirabil în monstruozitatea sa este şirul de pseudo contraargumente pe care le aduceţi în discuţie, domnule “Colors”. Spun “pseudo” pentru ca nu au neapărat legătură cu subiectul în sine, ci reprezintă o “tehnică”, dacă o putem numi aşa, de a convinge fără a analiza cazul în concret.
Este specific unei “dame ajunsa la vârsta senectuţii” (care cu siguranţa se mai pricepe şi la fotbal) de a comenta, … pardon, a analiza o situaţie, fenomen, problemă prin apelul la elemente colaterale conţinutului propriu-zis al acestora, dar abundente cantitativ şi lacrimogene cât cuprinde.
Un astfel de discurs, chiar pus în fraze atent formulate care denotă nivelul superior de cultura autorului lor, ar prinde cu siguranţa în rândul celor cărora le place “show-ul” şi nu sunt interesaţi de problema în sine … al acelora care, a doua zi, în tramvai, folosesc replici de genul: “ce i-a zis-o dom’le!!”
Dar revin întrucâtva la conţinutul problemei din articol, bineînţeles fără pretenţia că acesta ar fi cea mai atentă, riguroasă şi de referinţa analiză în cazul dat … Aşadar, e bine sau e rău ceea ce se întâmplă? Din păcate problema nu se poate pune la un mod atât de simplist. Ne place sau nu ne place, lideri trebuie să existe. Iar liderii nu sunt, în cele mai multe cazuri, iubiţi. Cu toţii avem şefi şi nu cred că sunt mulţi aceia care, la o bere, după orele de program îşi proslăvesc şeful. Chiar dacă firma merge bine (nu încerc aici să fac nici o analogie care să denote că lumea “ar merge bine” cu actualii lideri) cu siguranţă se va găsi un număr de „cuvinte grele” şi pentru şeful, bineînţeles generic, de care vorbeam.
Asta îmi aduce aminte de o mare problemă a noastră, a românilor. Această problemă care, din păcate, transcede generaţiilor se concretizează într-o bolnăvicioasa credinţă în aceea ca o schimbare de conducător ar aduce, prin simpla sa materializare, un mare bine. “Schimbarea în bine” - 1996 şi “Să trăiţi bine!” 2004 sunt doar doua exemple concrete care îmi vin în minte la aceasta ora târzie. Nu odată am schimbat şi am regretat, iar apoi am schimbat şi regretat din nou. Numai din 1989 încoace avem 5 + 1 exemple (alegeri generale + revoluţie) de schimbări care au adus la bucurii de scurtă durată şi la regrete, justificate sau nejustificate, de câte 2, 4 sau 17 ani.
Ce aţi dori? O lume fără lideri sau cu nişte lideri blânzi? Cu siguranţă mi-ar place şi mie şi familiei mele şi prietenilor mei. Sau poate doriţi o “lume în care toţi să fim egali”? Aici este rândul meu să fiu maliţios.
Vorbiţi de imoralitate … “noi ca o naţiune imorală ce suntem ne dam cu cel mai tare”. Acest concept nu există în trasarea liniilor de acţiune în politica internaţională. Îl folosesc, poate, cei slabi până ajung puternici. Şi chiar şi aceştia îl folosesc doar la nivel discursiv. Credeţi oare, spre exemplu, că englezilor le este ruşine pentru istoria lor şi pentru faptul că un fost prim-ministru al acestui stat (din păcate îmi scapă pe moment numele) a afirmat la sfârşitul secolului 18, când se clădea imperiul: “Anglia nu are nici prieteni veşnici, nici duşmani veşnici”. Iată o mostră de imoralitate, cum va place dvs. să spuneţi. Şi aş fi de acord cu acest atribut, dacă am discuta despre indivizi. Însă un stat este un mecanism mult mai complex şi a dezbate chestiuni legate de relaţii între state în termeni de bine sau rău, alb sau negru, moral sau imoral ar însemna să supra-simplificam problema şi, în final, să nu ajungem la o concluzie comună. Folosirea unor repere atât de relative este contrară şi celor mai simple tehnici de negociere.
Articolul de la bun început nu s-a dorit a fi perfect echidistant şi, după cum spuneam, un model de analiză de politică internaţională. S-a dorit, în primul rând, a fi o încercare de a schimba termenii în care noi, nu analiştii, discutam o problema. Nu concluziile afirmate direct sau doar sugerate în cadrul articolului sunt importante, ci ideea de la care se pleacă … INTERESUL unei tari în realizarea politicii sale externe este ceea ce contează … în timp ce un discurs cu nuanţe de roman clasicist în care binele - definit după bunul său plac de către autor - învinge întotdeauna, ar fi complet inutil.
În încheiere aş vrea să remarc faptul că, eu însumi am picat în acea eroare de care vorbeam, am discutat pe lângă subiectul în sine: Coreea de Nord. Dar trebuie să recunoaşte-ti, domnule “Colors” că nici dvs. nu mi-aţi ridicat vreo minge la fileu …
Leave a Comment