dr. Robert Faurisson *

Dr. Robert Faurisson (foto) este cel mai cunoscut revizionist european in problema holocaustului. A urmat Universitatea din Paris Sorbonne, lucrand apoi ca profesor asociat la Universitatea Lyon din 1974 pana in 1990. Este specialist recunoscut in analiza textelor si documentelor. Dupa ani de studii si cercetari private, Dr. Faurisson si-a facut pentru prima oara publice viziunile sceptice asupra versiunii oficiale a holocaustului intr-o serie de articole publicate in 1978 in cotidianul Le Monde. Scrierile sale asupra holocaustului au fost grupate in doua volume si numeroase alte articole, multe dintre ele vazand lumina zilei in Journal of Historical Review editat de Institute for Historical Review ^[1]. Articolul de fata a aparut in 23 noiembrie 2004.

PRESA DIN INTREAGA LUME a titrat: Romania, dupa ce a insistat ca nu a avut nici o responsabilitate in ceea ce este numit in mod conventional “exterminarea evreilor” (sau “Holocaust”), a realizat in sfarsit greseala comisa si este decisa sa se pocaiasca. In Franta, Le Monde a subliniat “Romania a admis formal participarea sa la exterminarea evreilor”.

Totusi, daca a existat vreo tara care sa fi protejat populatia sa de etnie evreiasca in timpul acelor ani de razboi, aceasta este Romania. Acest adevar putea fi inca spus acum 20 de ani. Azi, ni se ordona sa il ascundem, si, astfel, sa mintim.

Asupra realitatii soartei evreilor romani in timpul razboiului, sa citam intai, ca un cuvant inainte, o marturie publicata de L’Express in 1979 sub titlul “Les Roumains et les Juifs” (“Romanii si evreii”), apoi, ca o analiza mai atenta, sa privim indeaproape la un raport aparut in 1982 in Le Monde juif, revista Centre de documentation juive contemporaine (CDJC, Centrul de Documentare Evreiasca Contemporana) din Paris, sub remarcabilul titlu “La Roumanie sauvée de l’Holocauste” (“Romania salvata de Holocaust”).

“ROMANII SI EVREII”

Iata scrisoarea semnata de un anume Constantin Mares, care a aparut in L’Express (numarul din 10 – 16 martie 1979):

“Sunt un roman care traieste in Republica Federala Germania. Am 51 de ani. Cand Hitler a murit, aveam 17. Am citit cu consternare in L’Express nr. 1440 ca in Romania, in timpul celui de-al doilea razboi mondial (sursa citata si acceptata fara obiectie), se pretine ca 425.000 de evrei ar fi murit sau disparut, cu alte cuvinte 50% din populatia evreiasca de 850.000 (in 1939).

Aceasta este o grava eroare, o veritabila calomnie indreptata spre un popor care a suferit mult prea mult, care niciodata n-a practicat ura, asasinatele in masa pe criterii politice sau rasiale in teritoriile apartinand altor popoare. Este si ocazia de a reaminti cititorilor dvs. ca, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, Romania nu a fost condusa de un partid fascist, ci de un maresal care a comis unele erori, dar care a purtat lupte pentru teritoriile invadate.

Este datoria mea sa arat ca, in timpul razboiului, compatriotii mei de origine evreiasca nu au fost siliti sa poarte steaua lui David, ca aveau scoli, iar in capitala era deschis un liceu evreiesc si un teatru evreiesc, ultimul fiind frecventat de mult locuitori ai Bucurestiului, evrei sau nu. In acei ani, pe scena Teatrului National, piesa ’Steaua fara nume’, scrisa de un mare dramaturg roman de origine evreiasca, Mihail Sebastian, facea spectacole cu casa inchisa. In intreaga tara nu a existat nici un lagar de concentrare pentru evrei, Maresalul Antonescu opunandu-se personal cererii lui Hitler de a infiinta unul, si, consecvent, nici unul din compatriotii mei nu a fost predat nazistilor.”

Sa notam asadar, mai intai, aceste trei puncte tari ale marturiei: evreii romani, spre deosebire, de exemplu, de cei francezi, nu trebuia sa poarte infama stea a lui David, nu au fost internati in lagare de concentrare si nu au fost predati germanilor spre deportare in Germania sau Polonia.

“ROMANIA SALVATA DE LA HOLOCAUST”
(prezentarea relatarii lui Toma Popescu in Le Monde juif)

Sub semnatura lui Josif Toma Popescu, relatarea intitulata “Romania salvata de Holocaust” (Le Monde juif, ianuarie-martie 1982, p. 1-2 si 3-11) are o importanta cu atat mai mare cu cat primise aprobarea CDJC, al carui director era Georges Wellers, inamic de moarte al revizionistilor. Introducere si prezentarea (p. 1-2) relatarii (p. 3-11) este laudativa si aproape onesta. Guvernul roman nu si-a gasit nici o responsabilitate in soarta pe care au avut-o evreii din anumite teritorii rupte din Romania intre 28 iunie si 30 august 1940, prin aplicarea pactului germano-sovietic si a Dictatului de la Viena impus de Hitler si Mussolini. In doua luni, nordul Transilvaniei a fost anexat de Ungaria, Basarabia si nordul Bucovinei au fost anexate URSS iar Dobrogea de sud a fost anexata de Bulgaria.

Consecvent, a imputa Romaniei responsabilitatea pentru soarta evreilor din toate aceste regiuni este o escrocherie. Ce este adevarat, e ca in 1941 guvernul roman, aliat cu Germania, urma sa reia Bucovina si Basarabia si sa transfere multi evrei din aceste provincii in Transnistria cu intentia de a-i trimite in Urali imediat ce imprejurarile ar permite-o. Proiectului acestui “transfer” se va dovedi un dezastru si, un an mai tarziu, acei dintre ei care nu murisera datorita tifosului, foamei si frigului – principalii “criminali” din aceasta tragedie – erau dusi inapoi in Romania. Redactia Le Monde juif specifica: “Responsabilitatea guvernului roman in aceste suferinte este una grea, cu toate ca nu este usor sa o distingi de cea a oficialilor germani (aliatii Romaniei in cruciada impotriva Uniunii Sovietice). Le Monde juif condamna existenta ghetto-urilor in restul tarii si legile anti-evreiesti, adaugand in acelasi timp ca nu s-au facut deportari din Romania in lagarele din Polonia sau Germania. Se merge pana acolo incat se admite ca generalul Antonescu (devenit maresal in august 1941), vicepremierul Mihai Antonescu (un anglofil), Regina-mama si cateva inalte autoritati ale Bisericii Ortodoxe au raspuns favorabil numeroaselor interventii ale sef-rabinului Romaniei, dr. Alexandru Safran. Cat despre Iuliu Maniu, fost premier si presedintele Partidului National Taranesc, el a jucat, in relatiile sale cu maresalul Antonescu, un rol in favoarea compatriotilor sai evrei.

“Romania salvata de la Holocaust” (relatarea lui Toma Popescu)

La acel moment, J. T. Popescu era avocat in Bucuresti. Relatarea sa este bogata in precizari care confirma ca, multumita in particular guvernului Antonescu, evreii romani s-au vazut scutiti de diverse dificultati cu care evreii se confruntau in alte tari europene. Un anumit numar din acesti evrei si-au aratat simpatia pentru cauza Uniunii Sovietice, care era in razboi cu Romania. La inceputul conflictului, in orasul Iasi, o formatie militara romaneasca, in mars spre front si trecand pe o strada ingusta, fusesee atacata de evrei comunisti: infruntarea s-a soldat cu morti de ambele parti ca si in randul populatiei neimplicate direct; doar pierderile evreiesti, considerabil umflate de legenda, au fost inregistrate in cronici. J. T. Popescu nu aduce aminte de aceasta intamplare, insa el face apel la o ilustrare a ei: evreii romani nu au fost mobilizati in armata romana si deci nu au luat parte la campania din Rusia, care a provocat pierderi teribile in randul soldatilor romani. Ca o compensatie pentru acest privilegiu, maresalul Antonescu a prevazut “o contributie speciala impusa doar evreilor, luand in consideratie ca ei nu au participat la campania militara” (p.7).

Totusi, dupa una din multele interventii ale lui Maniu, masura preconizata a fost abandonata. Relatarea lui Popescu mentioneaza de asemenea un privilegiu uimitor pentru evrei: acordarea, cu efect retroactiv, a unei pensii de varsta pentru evreii non-cetateni romani care, lucrand in Romania, neglijasera sa satisfaca formalitatile de naturalizare in perioada de timp stipulata in lege. Cu numerosi evrei imigranti ilegali venind in tara din Austria, Cehoslovacia si Polonia, guvernul de la Bucuresti a intentionat sa ia masuri pentru internarea si repatrierea fortata a acestor persoane insa a sfarsit, inca o data, prin a abandona planul.

Pe 23 august 1944, cand roata s-a intors, maresalul Antonescu a fost arestat din ordinul Regelui Mihai I si inmanat sovieticilor, care l-au executat in 1946.

FIGURA MARESALULUI ANTONESCU

Dinspre partea sa, poporul roman a trait dupa razboi rigorile comunismului (1947-1989). Apoi, dupa caderea acestuia, romanii au incercat sa ridice ici si colo statui ale fostului conducator [“Conducator” aparea chiar in textul original in engleza, n. A.M.]. Departe de a fi perceput ca un fascist, Antonescu are trasaturile unui nationalist care, in 1941, a pus capat intr-un mod violent guvernarii Garzii de Fier si, la cealalta extrema, a ridicat armele impotriva comunismului. Respectandu-i pe aliatii sai germani, el s-a dovedit foarte independent atat prin refuzul de a preda evreii comunisti germanilor pentru a fi deportati in Germania sau Polonia, cat si prin facilitatile facute evreilor, la apogeul razboiului, si prin permisiunea acordata acestora de a parasi tara.

Astazi, comunitatea evreilor romani si prietenii sai internationali protesteaza impotriva omagiului inchinat memoriei Maresalului care a fost impuscat de comunisti. In decembrie 2000, un lider de extrema dreapta, Corneliu Vadim Tudor, care a adunat 28% din voturile exprimate in alegerile prezidentiale din acel an, castigate de Ion Ilescu, a declarat: “Nu pun in discutie Holocaustul, dar nu cred ca nenorocirile ar trebui exploatate ca o afacere. In cazul Romaniei, cifrele sunt exagerate pentru a se cere compensatii financiare maxime. Evreii ne cer sa demolam asa cum talibanii le-au demolat pe cele ale lui Buda” (Mirel Bran, “L’autre mémoire roumaine”, Le Monde, 8 martie 2002, p. 8).

Romania este tara membra NATO si o candidata la intrarea in Uniunea Europeana. Insa prima conditie impusa tarilor candidate este, dupa cum stim, plata unei ”taxe de intrare” in beneficiul organizatiilor evreiesti internationale. Cuantumul acestei taxe nu este negociabil: el este direct proportional cu numarul evreilor care, dupa spusele acestor organizatii, au pierit in razboi in tara in cauza. Aceasta ”taxa kosher” va trebui sa fie platita, la fel cum elvetienii au platit-o pe a lor, chiar daca aceasta tara n-a cerut nimic de la nimeni, si cu siguranta nu statutul de membru al UE sau NATO.

INGENUNCHERE SI PENITENTA

Guvernul roman s-a plecat adanc, a ingenuncheat si si-a adus contributia sa. “Sub presiunea comunitatii evreiesti din SUA, Romania, candidata la aderarea la NATO, a sfarsit prin a-si reconsidera trecutul. In martie 2002, o noua lege a interzis statuile Maresalului Antonescu. Trei dintre ele au fost deja inlaturate”, anunta Mirel Bran cu satisfactie (Le Monde, 17 iulie 2002, p. 5). Numita lege, in prevederile sale anti-revizioniste, pedepseste “orice negare in public a Holocaustului” cu pana la cinci ani de inchisoare (in Franta pedeapsa este de un an).

Intr-o scrisoare deschisa semnata de Hillary Clinton, senator de New York, Romania a fost somata sa indeparteze chiar si portretul Maresalului din galeria portretelor premierilor romani [din cladirea Guvernului, nota A.M.]. Octogenari de origine romana, care au devenit cetateni americani dupa razboi, au fot declarati criminali de razboi de catre tribunale americane, li s-a retras cetatenia americana si au fost expulzati in Romania pentru a fi judecati si condamnati.

Elie Wiesel a inaugurat personal un monument al holocaustului in Romania si l-a avertizat pe presedintele Iliescu si premierul social democrat Adrian Nastase: “Nu intoarceti spatele trecutului. Integrati-l in viata voastra si veti inflori. Uitati-l, si veti fi osanditi” (New York Times, 31 iulie 2002). Ceva mai putin de un an dupa aceasta, pe 12 iunie 2003, guvernul roman, intr-o incercare efemera de revolta, a declarat: “Guvernul incurajeaza cercetarile privind Holocaustul in Europa – incluzand documente referitoare la sau gasite in arhivele romanesti – insa subliniaza cu tarie ca intre 1940 si 1945 nu a avut loc nici un Holocaust intre hotarele Romaniei” – ceea ce era corect.

Cinci zile mai apoi, “ca rezultat la presiunii internationale”, al furiei Israelului si al indignarii Institutului Yad Vashem din Jerusalem, Bucurestiul si-a rectificat pozitia si, pe 17 iunie, a dat publicitatii o declaratie in care se arata ca guvernul Antonescu “s-a facut vinovat de crime de razboi, pogromuri si deportari in masa ale evreilor romani in teritorii ocupate sau controlate de armata romana”, adaugand ca regimul de ocupatie a intreprins “metode de discriminare si exterminare care sunt parte a Holocaustului” (vezi Radio Free Europe/Radio Liberty ^[2]). Pe 14 februarie 2004, presa a anuntat pocairea politicianului “de extrema dreapta” C. V. Tudor: “Imi cer iertare tuturor evreilor. M-am schimbat”. El si-a afirmat intentia de a conduce un grup de membri ai Partidului Romania Mare in vizita la fostul lagar de concentrare Auschwitz in sudul Poloniei, in acel an. El a promis de asemenea ca, daca va fi ales presedinte, va introduce studiul Holocaustului in scoli“ (vezi Jerusalem Post ^[3]).

Astfel, precum am vazut, Le Monde din 17 noiembrie 2004 a anuntat intr-un titlu de trei propozitii: “Romania a admis formal participarea la exterminarea evreilor. Presedintele Iliescu isi asuma ‘intreaga responsabilitate a statului’ pentru Shoah. Aproximativ 400.000 de evrei si 11.000 de tigani au fost ucisi.” Cifrele acestea nu corespund, evident, nici unui adevar istoric; ele constituie o simpla indicatie a “notei de plata” care va fi prezentata romanilor. Articolul reaminteste ca, nu de mult, Ion Iliescu incercase sa “minimizeze tragedia evreilor in Europa si in special in Romania” intr-un asemenea grad incat “ziarul Jerusalem Post a chemat la izolarea sefului statului roman pe scena internationala, asemanandu-l liderului austriac extremist Jörg Haider”. Ministrul israelian de interne, Avraham Poraz, el insusi nascut in Romania, il declarase pe presedintele roman “persona non grata”. Materialul din Le Monde se incheie cu confirmarea a trei noi initiative: un memorial al Holocaustului care sa fie construit de guvernul roman, un muzeu al Holocaustului si, in final, “acest episod intunecat al istoriei Romaniei sa fie incorporat in manualele scolare”.

Daca Georges Wellers s-ar intoarce in aceasta lume si ar repeta la Bucuresti remarcile facute in Le Monde juif in martie 1982, ar putea primi o pedeapsa de 5 ani de inchisoare: faptul este un semn clar ca, an dupa an si tara dupa alta, caracterul cotropitor al Industriei Holocaustului creste tot mai puternic.

=====

NOTA: Astazi, Romania este acuzata a fi omorat 400.000 de evrei si, daca ar fi sa dam crezare presei, chiar se acuza singura. Totusi, in concordanta cu cei mai cotati istorici evrei, numarul mortilor (nu doar al celor ucisi) a fost mult mai mic. Gerald Reitlinger propune un total de 210.000 – 220.000 de morti, specificand ca “datorita lipsei informatiilor credibile in acest moment, aceste cifre trebuie privite ca fiind conjuncturale” (The Final Solution, Jacob Aronson, North Vale, New Jersey, 1987 [1956], p. 497, 501). Lucy Dawidowicz avanseaza spre 300.000 (The War against the Jews, 1933-1945, New York, Holt, Rinehart and Winston, 1975, p. 403) iar Raul Hilberg vorbeste de 270.000 (The Destruction of the European Jews, New York, Holmes and Meier, 1985, p. 1220). Leni Yahil se abtine de la a da vreo cifra (The Holocaust, the Fate of European Jewry, 1932-1945, translated from the Hebrew, New York and Oxford, Oxford University Press, 1990 [1987], p. 344-348).

Pentru o interesanta dezbatere intre doi revizionisti (Serban C. Andronescu si Mark Weber) asupra subiectului evreilor din Romania in timpul celui de-al doilea razboi mondial si pentru niste cifre de victime destul de diferite, se poate consulta The Journal of Historical Review (vara 1982, p. 211-223; toamna 1982, p. 233-238; iarna 1982, p. 357-358, 479).

traducere si adaptare pentru AlterMedia Bogdan I. Stanciu ^[4]