De la Ştinţifico-fantastic la realitate [cititi primul episod]

Partenie Filipescu

DINTOTDEAUNA, OAMENII cei mai înţelepţi ai vremii au căutat să găsească răspunsuri la întrebările arzătoare ale omenirii. Printre aceştia, scriitorii de literatură ştiinţifico-fantastică (SF) s-au remarcat ca încercând să ofere scenarii ale evoluţiei societăţii omeneşti. „Ficţiunea este pur şi simplu vise puse pe hârtie, iar literatura SF constă din speranţele, visele, dar şi fricile şi coşmarurile unei societăţi ce se bazează pe tehnologie”, scria John W. Campbell, editorul revistei „Povestiri uimitoare” („Astounding Stories”), apărută în anii ’30.

Astfel, în anii ’30 a luat naştere prima mişcare literară în acest domeniu, numită mai târziu „Epoca de Aur” („Golden Age”), în care s-au lansat scriitori precum Robert Heinlein, Isaac Asimov sau Theodore Sturgeon. Printre aceştia, Alfred Elton Van Vogt (1912-2000), unul dintre pionierii literaturii SF, a ocupat un loc aparte. Deşi el nu a fost considerat un mare scriitor, cu siguranţă a fost unul memorabil şi cu influenţă; mai degrabă, s-ar putea spune despre el că a fost cel mai radical şi mai vizionar scriitor SF din „Epoca de Aur” şi că opera lui frapează prin aceea că cel din spatele ei crede într-o lume în care orice este cu putinţă.

Diferenţa majoră dintre Van Vogt şi cei contemporani cu el era aceea că ceilalţi erau, în principal, mulţumiţi de natura umană aşa cum este ea. Ei considerau că principala lor misiune era aceea de a-şi imagina cum ar putea omul să aibă acces mai uşor la cunoaştere, cum s-ar putea îmbunătăţi modul în care este condusă societatea umană sau, în cazul unor civilizaţii extraterestre, cum şi-ar putea impune oamenii structurile lor de gândire şi autoritate în faţa unor noi civilizaţii, a roboţilor sau chiar a întregii galaxii.

Van Vogt nu vedea lucrurile în acest mod. Şi el era preocupat, nu mai puţin decât ceilalţi, de binele omenirii şi chiar a spus: „Ştinţifico-fantasticul, aşa cum încerc eu să-l scriu, slăveşte omul şi viitorul său”. Însă nu se gândea că tot ceea ce era necesar pentru a crea un viitor strălucit omului era un set îmbunătăţit de unelte ştiinţifice. El credea că omenirea se află încă într-un stadiu relativ timpuriu în dezvoltarea sa şi că, dacă oamenii vor începe să devină tot ceea ce ar putea năzui să fie, vor fi nevoiţi să crească şi să se schimbe. „Nu cred că noi ştim încă – în termeni fiziologici sau psihologici – cum ar arăta o adevărată fiinţă umană”, a spus el.

Într-un articol intitulat „Pasiunea de dincolo de om” („The Passion Behind the Man”), Tim England spune despre Van Vogt că este „un autor frământat de dorinţa de a înţelege cele mai profunde preocupări ale minţii umane. El încearcă întotdeauna să răspundă la întrebări la care multă lume nici măcar nu se gândeşte”.

De pildă, în „Stăpânii timpului” (1950), Van Vogt descrie o lume condusă de nişte oameni care stăpâneau timpul: „Suntem stăpânii timpului, trăim în cea mai îndepărtată margine a timpului însuşi şi toate epocile ne aparţin. Nu se poate descrie în cuvinte vastitatea imperiului nostru, sau inutilitatea oricărei opoziţii. În primul rând, pot desluşi orice gând îi trece prin minte unui om şi orice emoţie pe care o simte”.

Ei deţineau o maşină-observator care putea citi, de asemenea, gândurile şi emoţiile oamenilor şi le putea analiza sentimentele şi personalitatea. Ea avea menirea de a testa „gradul de nesupunere al fiinţelor umane” şi de a da un verdict în această privinţă; dacă maşina considera că personalitatea unui om indica un grad de nesupunere crescut, acel om urma să treacă printr-o cameră de depersonalizare, unde mai întâi „i se dezorganiza mintea, pentru ca mai apoi maşina de depersonalizare să-şi poată face treaba mai bine”.

O viziune asemănătoare şi totuşi diferită are Dean Koontz (n. 1945), în romanul său „Miezul nopţii” (1989). Dean Koontz scrie, în general, scenarii de filme de aventură şi suspans, scenarii care chiar dacă nu sunt întru totul originale, vin să prezinte lumi stranii.

În „Miezul nopţii”, el descrie viaţa dintr-un orăşel american oarecare, în care omul de afaceri Thomas Shaddack încearcă să introducă o nouă tehnologie prin care oamenii vor fi conectaţi la un supercomputer. Primul pas către atingerea acestui scop este injectarea a sute de mii de microcipuri în organism, în urma căreia omul suferă o schimbare treptată, îşi pierde emoţiile şi sentimentele – considerate un impediment în calea evoluţiei – şi devine mai raţional, mai analitic, transformându-se într-o „punte între om şi maşinărie”.

Shaddack urmăreşte să elimine întru totul trăirile emoţionale ale oamenilor, pe care le consideră sursa dezordinii existente în lume şi a tuturor necazurilor speciei umane. El doreşte să facă „să fuzioneze inteligenţa naturală şi cea artificială”, ca într-o bună zi oamenii să devină „una cu maşinile, pentru că doar atunci omenirea va fi total eficientă, total sub control”.

Un alt mare scriitor SF, Norman Spinrad (n. 1940) oferă, la rându-i, idei tulburătoare despre cum ar putea evolua societatea omenească sau despre capcanele de orice fel care s-ar putea ivi în calea omului. Ca şi Van Vogt, Spinrad este un scriitor controversat, care nu s-a bucurat niciodată de succes pe scară largă. Cu toate acestea, meritele sale au fost recunoscute de-a lungul anilor şi el a fost mereu popular în cercurile literare, fiind numit preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor SF din America şi, ulterior, preşedinte al Consiliului Mondial al SF.

În finalul interviului pe care 1-a dat pentru „International Herald Tribune”, în noiembrie 1997, Brad Spurgeon spune despre el: „Norman Spinrad este unul dintre scriitorii cei mai implicaţi emoţional ai genului, dând dovadă de o mare pasiune pentru viaţă şi dragoste pentru umanitate, în ciuda nebuniilor pe care le-a făcut aceasta de-a lungul veacurilor”.

Romanele sale sunt unice din multe puncte de vedere, fiecare dintre ele explorând căi ale minţii umane şi făcând speculaţii pe care puţini alţii le-au mai făcut. Ca o consecinţă, el a căutat multă vreme editori doritori să-i publice cărţile nonconformiste. Acesta este şi cazul romanului său „Jocul minţii”, pe care l-a scris în 1976-77, dar a reuşit să-l publice abia în 1980.

„Jocul minţii” este un roman care vorbeşte despre capcanele întinse de diferitele secte existente la ora actuală în lume. Spinrad a scris acest roman inspirându-se din realitate şi a descris, sub masca transformaţionalismului (secta din cartea lui), metodele folosite de sectele contemporane, precum Golanii lui Iisus, secta Moon, scientologia, Nichiren Shoshu etc. pentru a-şi coopta adepţi.

Astfel, unul din personajele principale ale cărţii sale, Annie Weller, o actriţă mediocră, este cooptată de o mişcare care-şi propune „ridicarea nivelului de conştiinţă” al omenirii. Actorii, ca artişti, precum şi alte elite ale societăţii, par a fi ţintele preponderente ale acestei mişcări, lor adresându-se în principal iniţiatorul sectei: „Voi deţineţi poziţii-cheie, din care puteţi contribui la progresul acestei cauze, iar noi suntem în măsură să vă transformăm în fiinţe omeneşti mai fericite şi cu un grad mai înalt de conştiinţă (…). Voi sunteţi cei care modelează conştiinţa publicului”.

Motivele invocate de această sectă pentru a-şi promova ideologia sună astfel: „Lumea se mişcă atât de repede în zilele noastre, încât până şi aceia dintre voi care îşi închipuie că ar fi lideri ai unor curente de opinie nu mai pot ţine pasul cu schimbările care survin cu fiecare zi. Politica, mijloacele de comunicare, bursa de acţiuni, proprii noştri copii, totul se preschimbă mai iute decât putem noi urmări. Numai dacă eşti nătâng nu bagi de seamă că nici una dintre vechile reguli nu mai poate servi la descrierea realităţii”.

În urma unui astfel de discurs, individul este „motivat” să încerce diverse metode de „ridicare a nivelului conştiinţei”, precum inversarea de roluri, introducerea în arta riscului, expunerea blocajelor psihice, decondiţionarea meditativă etc. De pildă, la expunerea blocajelor, omul este conectat la o maşină care-i înregistrează undele cerebrale, în vreme ce un angajat îi citeşte diverse cuvinte cu încărcătură emoţională; se măsoară reacţia directă a omului la aceste cuvinte şi se localizează ariile de blocaj psihic.

Prin aceste metode se studiază problemele mentale şi emoţionale cele mai intime ale omului, ca ulterior să se realizeze o programare a minţii acestuia, astfel încât el să devină sclavul psihic al ideologiei sectei. Şi în acest caz, prin tehnicile folosite, se încearcă o aproximare a „gradului de nesupunere” al unui om şi, dacă acesta manifestă ostilitate sau alte sentimente contrarii, se aplică procedee specifice de manipulare.

Cartea descrie „tot felul de jocuri care-ţi dau gata mintea” şi asemuieşte metodele folosite de sectele contemporane cu cele pe care le utilizau comuniştii, dar şi alte mişcări politice mai mult sau mai puţin totalitare. În mod paradoxal, Spinrad vorbeşte despre cei care programează creierele oamenilor, dar şi despre cei, mult mai puţini la număr, care se ocupă cu deprogramarea minţilor umane, întrebat dacă „toate acestea există cu adevărat, structuri secrete, programare, contraprogramare”, un astfel de deprogramator spune: „Da, sigur că există. De jur-împrejurul tău. Telejurnale. Publicitate. Propagandă politică. Filme. Cărţi. Reviste. Înotăm cu toţii într-un ocean de programare a creierelor. Totul ascunde un program, mai ales când conţinutul pare să fie întâmplător”.

Unii cititori s-ar putea întreba de ce am ales să vorbim despre Van Vogt, Dean Koontz şi Norman Spinrad, care nu sunt dintre cei mai cunoscuţi, şi nu am vorbit despre Isaac Asimov sau Frank Herbert, care sunt scriitori SF în sensul clasic al cuvântului, sau de ce am ales aceste cărţi şi nu altele. Motivul este acela că cei pe care i-am prezentat s-au ocupat, mai degrabă, cu specularea posibilităţilor psihice ale omului şi au scrutat perspective care nu se prea încadrează în genul SF. Ei nu s-au bucurat de o popularitate deosebită tocmai pentru că au fost nişte deschizători de orizonturi aparte, care au uimit prin ceea ce au arătat lumii în scrierile lor şi prin unghiurile din care au abordat diferite probleme.

În fine, interesul nostru pentru cărţile prezentate îl reprezintă punctul comun al acestora, acela că ele vorbesc despre diverse persoane sau chiar instituţii care se străduiesc, ţes scenarii şi experimentează tehnici şi tehnologii prin care vor să controleze omul, vor să-i fure libertatea, să-1 îngrădească, fiecare în parte crezând că aşa va fi mai bine pentru omenire.

Articol preluat din revista “Catacombele Ortodoxiei” editata de Biserica Ortodoxa Romana de Stil Vechi