Recentul acord de schimb de prizonieri dintre Israel şi Hizballah este un indicator că există arabi care încep să înţeleagă mentalitatea depravată zionistă, şi să acţioneze în consecinţă. Această mentalitate este bazată pe aroganţă, insolenţă, şi un sentiment de superioritate religioasă şi etnică.

Israel, o ţară a cărei mentalitate colectivă vede non-evreii aproape ca pe nişte animale sau cel puţin ca pe nişte oameni de rangul doi, a trebuit să se confrunte cu un nou inamic, un inamic care nu s-a lăsat înfricoşat de brutalitatea zdrobitoare, dar care a opus terorii Statului Israel duritate, hotărâre şi sfidare.

Este vorba despre o nouă realitate pe care israelienii, îndeosebi liderii israelieni, trebuie s-o accepte, mai ales la nivel psihologic.

Faptul că încă nu au ajuns până acolo explică profunda frustrare care se manifestă în tonul liderilor israelieni ca reacţie la ultimul acord de schimb, mai ales faptul că Israelul a fost forţat să-l elibereze pe luptătorul de guerrilă Samir Kuntar.

Israelul, ignorând complet propriile asasinate nenumărate, a ajuns să-l vadă pe Kuntar ca fiind prototipul teroristului suprem – ca şi cum zecile de mii de asasini şi de terorişti evrei care au enorme cantităţi de sânge inocent pe mâini ar fi îngeri ai dragostei şi ai milei Domnului.

Într-adevăr, dacă Israelul ar fi un Stat normal, şi poporul său un popor normal, ar fi adoptat o atitudine onestă şi justă faţă de vecinii săi, o atitudine care nu ar face distincţie între “sângele [evreilor] şi sângele [non-evreilor]”, între “viaţa [evreilor] şi viaţa [non-evreilor]”.

Nu există nici o îndoială că o asemenea atitudine ar fi salvat mii de vieţi omeneşti, evreieşti şi arabe, şi ar fi îndepărtat din regiune şi de la popoarele sale decenii de durere şi de suferinţă. Dar, în acest caz, zioniştii şi-ar pierde faţa, spiritul şi inima, şi ar avea o altă înfăţişare.

Din nefericire, este probabil inutil să se predice zionismului morală, o mişcare în mod evident demoniacă a cărei experienţă arată că nu este capabilă să se comporte moral şi uman.

Ei bine, permiteţi-mi să examinez unele dintre declaraţiile şi observaţiile liderilor zionişti în legătură cu ultimul acord de schimb cu Hizballah.

Şimon Peres, eroul masacrului de la Qana din 1996, care este acum Preşedintele Israelului, a spus: “Nu dorim ca asasinii să fie liberi, dar avem o obligaţie morală în direcţia aducerii acasă a soldaţilor pe care i-am trimis să-şi apere ţara.” Peres ar mai fi spus că “inima mea este sfâşiată de decizia graţierii lui Kuntar”, adăugând că decizia sa “nu constituie în nici un caz o iertare.”

Nimeni, desigur, arab sau de altă naţionalitate, nu poate fi deosebit de entuziast de ceea ce Kuntar a făcut în 1979, deşi armata israeliană a fost cel puţin parţial responsabilă de omorârea de către guerrila libaneză a celor trei israelieni, dintre care un poliţist paramilitar, un bărbat şi fata lui.

Cele trei vieţi, ca şi numeroase alte victime, arabe şi evreieşti, ar fi fost cruţate dacă insolenta instituţie militară israeliană s-ar fi comportat în mod judicios.

La urma urmei, Kuntar, şi prietenii săi care au fost omorâţi în această operaţiune de salvare, nu a venit în Israel pentru a omorâ şi a face sângele să curgă, ci pentru a forţa Israelul să-i elibereze pe prizonierii arabi.

Cu toate acestea, suntem incitaţi să punem întrebări dificile, întrebări pe care celor mai mulţi dintre israelieni nu le place să le audă – şi cu atât mai puţin să răspundă la ele, din faţa cărora încearcă să se sustragă sau să tergiverseze şi să şicaneze în răspunsurile lor.

Cine a omorât mai mulţi inocenţi, Şimon Peres sau Samir Kuntar? Cine are mai mult sânge, inclusiv sânge de copii, pe mâinile sale, Şimon Peres sau Samir Kuntar? Cine a adus mai multă teroare, suferinţă şi moarte unor persoane inocente, Şimon Peres sau Samir Kuntar?

Dacă onestitatea trebuie să fie arbitrul suprem între oameni, atunci nu se poate scăpa de concluzia inevitabilă că asasinii în masă ca Peres, Ariel Şaron şi alţi lideri israelieni, morţi sau vii, sunt cei care au nevoie să ceară iertare pentru oribilele lor crime împotriva umanităţii.

De fapt, ar trebui să li se amintească israelienilor cu ocazia asta că un post prezidenţial, un costum cu cravată şi capacitatea de a lua cuvântul cu elocvenţă şi în mai multe limbi în faţa unui auditoriu de oameni de stat şi de vipuri din lumea întreagă, nu transformă un criminal într-o adevărată fiinţă umană.

Un criminal este un criminal, îndeosebi dacă refuză să-şi asume crimele şi dacă refuză să prezinte scuze victimelor. Inutil s-o spunem, Peres nu a făcut nici una nici alta. Dar criminalii nu sunt preocupaţi de păcatele lor.

O femeie în vârstă israeliană interviewată de ziarul Ha’aretz s-a revoltat împotriva Hizballah pentru că această mişcare refuzase până în ultimul moment să spună dacă cei doi prizonieri israelieni erau morţi sau vii.

“Este cea mai tristă zi pentru Israel. Ne-au făcut să aşteptăm până în ultima secundă pentru a afla soarta fiilor noştri”, a spus femeia conform ziarului.

O înţeleg, desigur, pe această femeie la nivel personal. Totuşi, aş vrea s-o întreb pe această doamnă evreică de ce consideră ea că vieţile evreieşti ar avea mai multă valoare decât cele non-evreieşti?

Aş vrea în egală măsură s-o întreb ce ar spune ea mamelor, familiilor şi apropiaţilor miilor de prizonieri arabi care au mucezit în obscurele celule subterane ale Israelului din 1967 încoace?

Vorbim despre prizonieri de război şi despre dispăruţi în luptă, despre alţi oameni obişnuiţi ale căror familii nu au nici un mijloc să ştie dacă sunt morţi sau vii. Aceşti “prizonieri uitaţi” nu sunt şi ei fiinţe omeneşti? Sunt ei copiii unui Dumnezeu mai mic?

Din nefericire, celor mai mulţi dintre israelieni, totalmente egocentrici, nu le place să li se pună acest gen de întrebări de teamă să nu-şi etaleze complexele lor de superioritate şi psihoza colectivă.

În cele din urmă, ultimul schimb arată că Israelul nu înţelege decât limba Realpolitik-ului rece care este, prin definiţie, imoral şi coercitiv.

Pentru palestinieni, care au mai mult de 10.000 de-ai lor mucezind în lagărele de concentrare israeliene, mesajul este foarte clar: dacă doriţi să obţineţi eliberarea lor de către Israel, luaţi ostateci israelieni şi schimbaţi-i cu prizonierii palestinieni.

Vezi sursa în limba engleză.