Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

ÎN TERMENI TEHNIC-PROCEDURALI, referendumul din Muntenegru, organizat duminica trecută, la 21 mai a.c., a atras la urne cifra record de 86,3% dintre persoanele cu drept de vot. În condiţiile acestei rate-record a prezenţei la vot, circa 55,5% din voturile valid exprimate au fost în favoarea unui stat Muntenegru independent, pragul electoral fixat la 55% la recomandările UE fiind astfel depăşit la limită, ceea ce a întărit speculaţiile taberei opuse independenţei cu privire la fraudarea votului, cu atât mai mult cu cât au beneficiat de dreptul de a participa la vot şi muntenegrenii din diaspora, mai puţin însă cei din Serbia. Distribuţia votului a fost previzibilă, segmentele etnice muntenegrean, al slavilor musulmani şi al albanezilor susţinând independenţa, în vreme ce minoritarii sârbi s-au pronunţat pentru menţinerea aranjamentului unional cu Serbia.

Din punct de vedere formal, conform prevederilor constituţional-legale, urmează proclamarea independenţei de către Parlamentul de la Podgorica (preconizată pentru luna iulie a.c.), apoi revizuirea Constituţiei, şi respectiv (întrucât Serbia este statul succesor al Uniunii) obţinerea recunoaşterii internaţionale şi aplicarea pentru membership la diferitele organizaţii internaţionale (se preconizează că admiterea în ONU ar putea avea loc cel mai devreme în luna septembrie).

Motivaţia separării

În condiţiile sistării de către oficialii UE a oricăror discuţii privind o viitoarea aderare a Uniunii Serbia-Muntenegru consecutiv refuzului autorităţilor de la Belgrad de a-i extrăda pe Ratko Mladic (termenul limită impus de Tribunalul de la Haga pentru predarea sa fusese 30 aprilie), Radovan Karadjic şi alţi criminali de război urmăriţi de TPI pentru fosta Iugoslavia, adepţii proclamării independenţei, în frunte cu premierul Milo Djukanovic au argumentat că un Muntenegru independent ar avea şanse semnificativ îmbunătăţite de a adera pe viitor la UE. După anunţarea rezultatelor preliminare ale votului, premierul muntenegrean a declarat bunăoară că „[s]unt convins că Muntenegru ar putea fi următoarea ţară din regiune care să se alăture UE, după România, Bulgaria şi Croaţia”. De cealaltă parte, opozanţii independenţei acuză că premierul Djukanovic ar urmări crearea unui „stat-proprietate personală”.

„La rece”, unul din factorii importanţi care au contribuit la rezultatul votului a fost caracterul extrem de asimetric (10 milioane locuitori ai Serbiei comparativ cu 0,67 milioane ai Muntenegru) şi lax al Uniunii (apropiate ca sistem organizatoric mai degrabă de tipul confederal de uniune decât de cel federal), lipsite practic de orice atribute ale unui stat; preşedintele unional, sârbul Svetozar Marovici era finalmente un cvasi-necunoscut, titular al unui un rol mai mult decorativ în arhitectura Uniunii, una bipolară formal, dar total asimetrică de facto.

Reacţii internaţionale relevante

Din partea Serbiei, doar oficiali de rang doi au declarat imediat după referendum că vor respecta votul exprimat la referendum de majoritatea muntenegrenilor. Ulterior, ministrul de externe Vuk Drascovic a accentuat că situaţiile din Kosovo şi Muntenegru nu admit comparaţii/paralelisme şi a avertizat că acordarea independenţei Kosovo ar putea provoca „turbulenţe periculoase” în regiune.

Din direcţia UE, Javier Solana, Înaltul Reprezentant pentru PESC a declarat că „vom respecta deplin, fără îndoială, rezultatul referendumului. Şi am dori foarte mult ca acesta să fie cazul şi de ambele părţi ale muntenegrenilor – anume să recunoască rezulatul referendumului”. Cât despre Olli Rehn, Comisarul pentru Extindere, acesta a ales să gloseze: „The EU is aiming to offer membership eventually to Montenegro”.

Mai interesant, din partea Rusiei, ministrul adjunct de externe Vladimir Titov s-a deplasat prompt în Serbia-Muntenegru, unde s-a întâlnit cu ministrul de externe al USM, Vuk Drascovic şi cu şeful echipei sârbe de negociatori în problema Kosovo. Modul în care Moscova va gestiona de acum relaţia cu Belgrad şi cu Podgorica, în corelaţie cu problema Kosovo şi a extinderii eventuale a UE asupra Balcanilor de Vest rămâne o chestiune demnă de urmărit pe viitor.

Cât despre NATO şi SUA, oficialii lor s-au abţinut de la comentarii. Departamentul de Stat s-a mărginit să felicite Muntenegru doar pentru corectitudinea votului.

În sfârşit şi în mod suprinzător, singura interpretare oficială a situaţiei din Muntenegru ca precedent a venit din partea preşedintelui enclavei separatiste Nagorno Karabakh, Arkady Gukasyan, care a avertizat asupra imposibilităţii comunităţi internaţionale de a refuza pe viitor exercitarea aceluiaşi drept la independenţă altor entităţi, precum enclava de pe teritoriul azer.

Viabilitatea viitorului stat independent

O primă observaţie relevantă este aceea că în noul peisaj geopolitic, malul estic al Adriaticii riscă să fie dominat mai degrabă de organizaţiile transnaţionale de crimă organizată (ramificate din reţelele din Rusia, Turcia şi Caucaz) decât de guvernele albanez şi muntenegrean, ţinând cont că Muntenegru nu are încă constituite forţe de securitate internă şi externă viabile.

În plan intern, noul stat va fi nu doar unul extrem de mic din punct de vedere populaţional [1] (circa 670.000 locuitori) şi geografic, ci şi extrem de eterogen etnic (43% „muntenegreni”, 32% sârbi, 14% musulmani slavi – bosniaci, sandjaci, etc., 7% albanezi), cu potenţiale efecte asupra stabilităţii socio-politice în condiţiile în care se preconizează ca minoritarii sârbi să nu beneficieze de drepturi electorale.

În termeni tehnici, infrastructura noului stat este subdezvoltată, iar corupţia constituie, conform experţilor (fără ghilimele) UE, o problemă endemică. Salariul mediu lunar este 250$, rata şomajului 30%. Punctul forte pe care se mizează este turismul; pentru anul în curs se estimează dublarea numărului de turişti străin în Muntenegru, până la 600.000.

Tot ca implicaţie, se cuvine amintit că Biserica ortodoxă muntenegreană recunoscută oficial este parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Sârbe şi s-a pronunţat împotriva independenţei. În 2000 a fost înfiinţată, cu susţinerea tacită a lui Djukanovic, o Biserică ortodoxă muntenegreană independentă, nerecunoscută însă oficial de către celelalte autorităţile religioase ortodoxe de la nivel internaţional.

Implicaţii geostrategice

Consecutiv separării Muntenegrului, Serbia pierde accesul la Adriatica, devenind ţară închisă continental[2]. Posibilitatea acordării unui acces maritim privilegiat pentru Sebia sa va constitui într-un avantaj important al Muntenegrului la negocierile viitoarei relaţii cu Serbia.

Ca speculaţii privind viitoatele evoluţii regionale, în diverse cercuri occidentale s-a manifestat temerea că separarea Muntenegrului ar putea antrena un efect „de domino” (spill over), răsfrânt în primul rând asupra Kosovo şi în subsidiar asupra albanezilor din Macedonia, dublat de o posibilă gravitare a sârbilor din Republica Srpska (în BiH) spre Serbia, în paralel cu accentuarea revendicărilor autonomiste ale minoritarilor maghiari din Vojvodina. Dintre acestea, factorul kosovar generează neîndoielnic cele mai mari preocupări, separarea Muntenegrului de Serbia riscând să deschidă calea acordării Kosovo a independenţei depline până la sfărşitul anului. Conform Rezoluţiei 1244/1999 a CS al ONU, Kosovo urma să rămână parte integrantă a fostei Iugoslavii, nu neapărat a Serbiei. Separarea Muntenegrului consfinţeşte disoluţia fostei federaţii prin scindarea ultimei formule succesorale – cea unională dintre Serbia şi Muntenegru.

Cât priveşte implicaţiile referendumului pentru viitoarea configuraţie a UE, acestea sunt cvasi-nule pe termen scurt şi mediu. Aşa cum bunăoară avertiza şi Comisia Internaţională asupra Balcanilor în Declaraţia sa de la Roma, din 9 mai a.c., Uniunea Europeană s-a retras în formularea unor politici care, în loc să transforme Balcanii, se mărginesc în cel mai bun caz să menţină status quo-ul. Deşi exact Balcanii sunt zona în care UE ar trebui să demonstreze că are capacitatea de a transforma state slabe şi societăţi divizate, aderarea ţărilor din partea vestică a fost amânată undeva – româneşte spus – „la Paştele cailor”, lucru cu atât mai regretabil şi nejustificat cu cât nu e vorba nicidecum de vreo problemă tehnică legată de „capacitatea de absorbţie” a Uniunii – întreaga populaţie a Balcanilor de Vest este echivalentă cu 4% din populaţia actuală a UE. Astfel, singura implicaţie veridică în acest palier ar fi apariţia încă unui stat potenţial candidat şi de aici formulare noi pentru preaderare, stabilirea capitolelor de negociere, etc., adică ceva mai multă hârţogăraie, spre deliciul birocraţilor de la Bruxelles.

———-

[1] Populaţia redusă a viitorului stat permite de exemplu cu greu acoperirea numerelor necesare de ambasadori şi de diplomaţi care să fie delegaţi la forurile UE.

[2] A se vedea numeroasele studii din literatura de specialitate indicând propensiunea crescută spre conflictualitate a statelor continentale.