Alexandru Bogdan Duca

CREDEAŢI CĂ puteţi să spuneţi ceea ce gândiţi? Credeaţi că limitele libertăţii dumneavoastră de expresie sunt îngrădite doar de bun-simţ, de raţiune şi educaţie? Credeaţi că timpurile în care Partidul, Conducătorul, Ducele sau Fuhrerul au totdeauna dreptate au apus? Ei bine, vă înşelaţi! E drept, Partidul, Conducătorul, Ducele sau Fuhrerul nu mai au dreptate, însă există o dreptate (dincolo de adevăr, bineînţeles, dar ce este adevărul?) pe care, la noi în ţară, o formulează şi o afirmă o instituţie precum Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Între corectitudine politică şi control politic

Nuu! Nu s-a abrogat articolul 30 din Constituţia României. Avem libertate de exprimare, dar – nu e aşa? – suntem liberi să spunem „ce trebuie” şi nu ce credem. Cine decide ce trebuie să spunem? Conştiinţa noastră? Este prea dominată de religiosul fundamentalist. Raţiunea noastră? E plină de individualism şi de egocentrism. Bunul-simţ? E o construcţie care are la bază stereotipurile rasiste ale „celor 7 ani de-acasă”.

Există însă nişte convenţii internaţionale, nişte hotărâri de guvern, nişte organizaţii nonguvernamentale şi, desigur, nişte instituţii ale statului care au grijă să ne formeze să spunem ce trebuie şi, dacă îndrăznim să apelăm la bunul-simţ personal, să ne tragă părinteşte de urechi. Există un „Frate mai Mare” care are grijă de noi.

Dar să vedem ce este cu acest Consiliu Naţional pentru Combaterea Discriminării. Această instituţie este inventată de guvernul Năstase pentru a „da bine” în faţa diferitelor organizaţii nonguvernamentale şi a armatelor de politicieni „corecţi politic” din Occident. Foarte probabil, domnul Adrian Năstase, un specialist în drepturile omului şi un analist raţional al acestora, nu se aştepta să vadă născându-se un monstru dintr-o hotărâre de guvern menită doar să… dea bine în faţa Europei.

Faptul că această instituţie nu este rezultatul unei dezbateri publice (la care, eventual, să nu participe doar ONG-uri lacrimogene, apărătoare ale drepturilor omului şi ale mangustelor) şi nici măcar a unei dezbateri în Parlament arată nelegitimitatea sa naţională. Cu toate acestea, vorbim încă de un Consiliu Naţional. Cât despre cât de „naţional” este CNCD-ul, vom vedea şi mai departe.

Sofismul delictelor de opinie

CNCD-ul a fost întrebuinţat, aşa cum îi stătea bine oricărei instituţii a statului din timpul guvernării Năstase, în scopuri politice. Un caz flagrant este cel al domnului Mircea Mihăieş, sancţionat cu amenda maximă în decembrie 2004, pentru că îndrăznise să se lege (într-un text dur ca limbaj, dar corect în ideile sale principale) de electoratul Partidului Social-Democrat. De menţionat că domnia sa nici nu fusese chemat la audieri, decizia fiind luată după capul membrilor acestei instituţii. Victoria în alegeri a lui Traian Băsescu şi răsturnarea situaţiei din Parlament a făcut ca şi CNCD-ul să schimbe macazul. Domnul Mihăieş a trebuit să plătească o amendă… însă una mult mai mică. Deh! Se schimbaseră stăpânii.

Dar nu întrebuinţarea politică a acestei instituţii este lucrul cel mai grav. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu e periculos pentru că ar fi folosit în lupta politică (acolo un rol însemnat are un cu totul alt Consiliu, cel pentru studierea arhivelor Securităţii- CNSAS-ul). Lucrul cu adevărat grav este acela că prin însăşi natura sa, CNCD-ul este o instituţie menită să judece şi să sancţioneze delicte de opinie. Care delicte de opinie? Păi de data aceasta trebuie să ignorăm articolul 30 din Constituţia României? Nu. Deloc. Avem libertate de expresie tocmai pentru a avea ce îngrădi. Pare un sofism, dar e unica explicaţie logică pe care o găsesc acum. Dacă nu ar exista libertatea de expresie, ce altceva ar putea vâna domnii de la CNCD? Oricum, conceptul de „delict de opinie” este subtil evitat de membrii CNCD. Însă doar conceptul…

Sfori şi păpuşari

Dar să vedem cine controlează de fapt CNCD-ul. Această instituţie a Statului, cu atribuţii poliţieneşti (poate da amenzi), este împlinirea visului tuturor organizaţiilor nonguvernamentale mai mult sau mai puţin libere de conştiinţă. De asemenea, este sprijinul, cu „patalama” de la Stat, a tuturor organizaţiilor nonguvernamentale care, în numele unor minorităţi cu probleme mai mult sau mai puţin reale, trăiesc şi prosperă, şi nu pe bani puţini.

CNCD-ul are, prin structura sa, multe afinităţi ideologice cu aceste organizaţii. Multiculturalismul, corectitudinea politică, noua toleranţă sunt crezuri comune atât pentru CNCD cât şi pentru gruparea de organizaţii nonguvernamentale de stânga ce visează la o lume de roboţei zâmbitori şi tâmpi.

Duşmanii lor comuni sunt conceptul de majoritate (mai ales că nu pot întruni majoritatea în favoarea opiniilor lor, decât doar atunci când se întâlnesc între ei), credinţa religioasă ca şi orice formă de viziune filosofică sau politică ce e de părere că mai există adevăr prin lumea aceasta. Împotriva Creştinismului, alianţa dintre CNCD şi diverse ONG-uri, consolidată în anticruciada menită să scoată pe Hristos din spaţiul public, a avut un relativ succes. Nu pentru că le-ar fi ieşit cum şi-au dorit planul antihristic (atenţie la structura cuvântului, dar şi la sensul său biblic), ci pur şi simplu pentru că s-a văzut clar că între lumea ONG-urilor de stânga din România şi CNCD s-a constituit o simbioză ideologică.

Inchiziţie fără torţionari

Felul în care CNCD (nu) a reacţionat la plângerile depuse de creştini faţă de discriminarea la care sunt supuşi de diverse organizaţii nonguvernamentale lipsite de conştiinţă, conflictul instituţional dintre CNCD şi alte instituţii de stat (precum Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului) dar şi sesizările şi programele finanţate de ei arată foarte clar cum această instituţie nu mai este „a statului”, ci doar o variantă soft de tribunal ideologic (de unde şi epitetul de „inchiziţie”, care i se poate acorda în mod legitim).

Gândiţi-vă şi la modul în care a putut acelaşi CNCD să dea credit unor acuze inepte la adresa icoanelor. Una dintre formulările petiţionarilor cu câştig de cauză la această neo-inchiziţie era, de exemplu, aceea că icoana Maicii Domnului întreţine o „atmosferă ostilă şi degradantă”, contribuind la „inferiorizarea femeii”. Acestea nu sunt exemple care arată doar cum gândesc petiţionarii cu câştig la CNCD, ci spun multe chiar despre felul în care cei din interiorul CNCD-ului gândesc.

Ca urmare, a fi chemat azi de către CNCD este la fel de riscant şi la fel de legal ca şi a fi chemat, înainte de 1989, în faţa Securităţii. CNCD-ul, ca şi Securitatea, NKVD-ul sau Gestapo-ul au fost şi sunt, oficial, instituţii ale Statului. Neoficial, ele au reprezentat şi (în cazul CNCD-ului) reprezintă doar o formă protejată de lege de impunere a unei viziuni ideologice.

Cetăţeanul român convocat de CNCD este pus în situaţia ingrată de a respecta o lege care îl aşază nu în faţa unei instanţe obiective, ci în faţa unei instituţii care este aproape exclusiv motivată ideologic. Iar în faţa unei instanţe care are în spate o ideologie poţi fi sigur că numai dreptatea nu are câştig de cauză. Unicul avantaj este acela că CNCD-ul, funcţionând încă într-o democraţie (pe care o subminează în încercarea de a o transforma după chipul şi asemănarea ideologiei sale), nu are încă puterea de a folosi metodele consacrate de înaintaşele sale.

Cine spune „trebuie să nu”

În Occident lucrurile stau chiar mai rău decât în România. Acolo bună parte din populaţie a fost deja „dresată”, iar vocile opoziţiei sunt reduse la tăcere. Oameni care neagă Holocaustul (stupizenie intelectuală care trebuie să fie sancţionată doar cu dispreţ public într-o lume decentă) sunt băgaţi în închisoare. Cazuri în care preoţi sau pastori au fost sancţionaţi penal sau contravenţional pentru că au citat (din Biblie!) că homosexualitatea duce în Iad se regăsesc din Canada până în Suedia. Chiar şi în România, un preot sărman a fost sancţionat de inchizitorii de la CNCD pentru oribila crimă de a fi destituit un angajat al Bisericii care nu mai întrunea condiţiile morale pentru a-şi îndeplini serviciul.

O dezbatere publică serioasă despre CNCD şi despre necesara lui desfiinţare trebuie să aibă loc. Nimeni nu trebuie să mânuiască dreptul legal de a-i împiedica pe oameni să fie liberi. Nimeni nu trebuie să dicteze majorităţii ce să creadă, ce să spună sau dacă are sau nu dreptul de a avea icoane pe pereţi. Şi dacă puterea judecătorească din România nu şi-a asumat acest drept, cu atât mai puţin trebuie el acordat unei instituţii care, până acum, nu a făcut altceva decât dovada constantă că este cel mai mare duşman instituţional al libertăţii din România.