Vlad Costescu

Acest articol este despre viitor. Nu este o prevestire sau o previziune, ci o presimţire. Suntem bombardaţi de ceva vreme cu o serie de ştiri care, aparent nu au nici o legătură, dar care pot fi considerate indicii pentru ceea ce va urma în evoluţia ideologică a lumii (dacă poate fi vorba de aşa ceva).

FMI se află în dificultate. Îl cam strâng buzunarele. Pentru că tot mai puţine ţări apelează la creditele sale, condiţionate de promovarea unor politici neo-liberale falimentare, FMI are probleme cu lichidităţile. În consecinţă, se vede nevoit să se „restructureze”, adică să facă exact ce le recomanda „papuaşilor” din lumea a treia care traversau perioade de dificultăţi economice. Îşi revizuieşte politica de personal, taie din cheltuieli, vinde câteva sute de tone de aur din propria rezervă şi caută noi surse de finanţare. Cine şi-ar fi imaginat aşa ceva cu vreo zece ani în urmă? Printre altele, putem trage concluzia că neo-liberalismul nu e chiar cea mai bună cale spre succes şi prosperitate.

America este în pragul crizei, dacă nu cumva a trecut deja acest prag şi îi este frică să recunoască. Piaţa imobiliară este în recesiune. Zeci sau poate sute de mii de oameni nu mai reuşesc să-şi plătească creditele contractate. Băncile îi dau afară din case şi le scot proprietăţile la mezat. Acele bănci care au acordat mult prea uşor credite ipotecare unor oameni cu venituri îndoielnice. Ghinion. Probabil că acei americani care s-au împrumutat foarte uşor la ei acasă, în România nu ar fi reuşit să se califice pentru un credit ipotecar. O bancă din Marea Britanie a intrat în faliment. O altă bancă din SUA a picat la datorie şi a fost cumpărată pe mai nimic de concurenţă. Nici băncile din Franţa sau Germania nu par să se simtă prea bine din moment ce raportează pierderi. Se pare că sistemul bancar mondial are dificultăţi cu înghiţirea găluştei ipotecare americane.

„Cum s-a ajuns aici? Ce este de făcut?” se întreabă multă lume. „Lipsa de reglementare sau regulile prea permisibile sunt de vină. E nevoie de reguli mai stricte, de un control mai ferm” spun specialiştii de serviciu şi chiar nume importante ale finanţelor precum Geroge Soros. În esenţă, ultimul spune că piaţa liberă şi-a arătat limitele şi, surpriză, iaca poznă, nu se poate regla singură. Care va să zică toate cohortele de economişti-propagandişti ai liberului schimb s-au înşelat. E curios totuşi să vezi un om care a făcut avere speculând regulile economiei de piaţă, a capitalismului în genere, enunţând cu toată seriozitatea idei care în alte vremuri ar fi fost taxate imediat drept comuniste, sau ca să folosim o terminologie mai soft, paternaliste.

Foamea bate la uşă. Aceasta este ultima ştire care ne vine de la „comunitatea internaţională”. Preţul alimentelor a crescut şi va continua să crească. Orezul e tot mai puţin, iar spicul de grâu face tot mai puţine boabe de la an la an. La televizor defilează imagini cu oameni care protestează în stradă pentru că nu mai găsesc ceva de mâncare, în orice caz ceva care să nu coste mult peste ce îşi pot permite. Săptămâna trecută ni se vorbea despre terorism, iar săptămâna asta a dat peste noi criza alimentelor. Aşa, deodată, pe nepusă masă, cică foametea vrea să viziteze Pământul. Brusc ne dăm seama că suntem prea mulţi, iar pâinile şi peştişorii prea puţini. Cine le va înmulţi? Sau cine va va trage coasa să scurteze populaţia globului de câteva sute de milioane sau poate chiar un miliard de capete pentru a egaliza cererea cu oferta, gurile molfăitoare cu hrana disponibilă? Iată, şi în acest caz, piaţa liberă a făcut ca unii, cei bogaţi (Europa, America de Nord), să aibă şi chiar să risipească hrana, iar alţii, cei săraci şi mulţi (Africa şi o parte a Asiei, dar nu numai), să scruteze împrejurimile cu infrigurare după vreo lăcustă sau o omidă suculentă. „Ce este de făcut?” ne întrebăm citind sau vizionând ştirile tot mai dese pe această temă. Din nou vom fi lămuriţi de analiştii de serviciu. „Trebuie să raţionalizăm, să impunem nişte reglementări la nivel mondial”. ONU şi „comunitatea internaţională” trebuie să intervină, să ofere ajutoare, asistenţă, să reglementeze fluxurile de hrană şi chiar să pună frâu economiei de piaţă pentru binele stomăcelelor noastre, ale tuturor.

Pentru toate aceste probleme ni se oferă o singură soluţie: reglementarea, controlul, supravegherea, limitarea libertăţii. Aceasta pare a fi noua mantră la modă. Aceeaşi reţetă ni s-a servit şi pentru „lupta împotriva terorismului”. Politicienii americani le-au spus supuşilor lor că pentru a le asigura un plus de siguranţă, trebuie să li se ia o parte din libertăţi. „Vreţi să vă ia gâtul vreun purtător de turban cu ochii ieşiţi din orbite? Atunci, lăsaţi-ne pe noi să facem ceea ce trebuie, să controlăm şi să supraveghem pe toată lumea”.

Se pare că zilele neo-liberalismului au apus. A fost util unora imediat după căderea comunismului, acum e nevoie de altceva. Neoliberalismul şi economia de piaţă au fost ridicate în slăvi după 1989. Comunismul a sucombat pentru că a negat realităţile conomice, ni s-a spus. Să descătuşăm economia, să o lăsăm liberă şi prosperitatea va veni de la sine. Cu această idee ni s-a frecat ridichea ani de zile. Nu ştiu cât a fost în interesul nostru, al naţiunilor care am ieşit din comunism şi al celorlalţi din „Lumea a Treia”, dar cu siguranţă a fost de folos companiilor şi corporaţiilor occidentale care ne-au cumpărat pe nimic.

Acum lumea pare că alunecă încetişor către o altă ideologie dominantă. Nu ştiu dacă va fi aşa, dar toate „ştirile” vehiculate în ultima vreme, pot asigura cu prisosinţă argumente pentru schimbarea de direcţie. Neo-liberalismul a murit. Trăiască neo-paternalismul!

P.S. Vă mai aduceţi aminte când diverşi „analişti economici” ne spuneau că nu e bine ca statul să dea ajutoare întreprinderilor. „Sidex, Dacia, Tractorul, etc. sunt nişte găuri negre. Statul nu ar trebui să le subvenţioneze. Să lase piaţa liberă. Cine rezistă, bine, cine nu, asta e”. Ei bine, acelaşi stat român dă acum ajutoare şi facilităţi pentru prăpăditul de Ford care a venit la Craiova, aşa cum a dat şi pentru nevoiaşul Renault când a preluat uzinele Dacia. Capitalul românesc nu trebuie cumva favorizat pentru că ar fi împotriva principiilor pieţei libere, dar cel străin trebuie susţinut şi încurajat pentru că, săracu’de el, e fragil şi repede poate pierii (pleca spre altă zări) la cea mai uşoară adiere de vânt (recesiune sau vreo grevă a muncitorilor care îşi cer drepturile).