arhimandrit Nikolai Drobiazghin

Autorul acestei mărturii, ucis prin moarte martirică în timpul regimului comunist, pe atunci proaspăt instaurat în Rusia, s-a bucurat de o carieră plină de succes în calitate de ofiţer în flota imperială rusă, fiind în acelaşi timp un pasionat al practicilor oculte şi editor al jurnalului de ocultism Rebus.

După 1914 s-a retras la Marea Lavră a Peşterilor Kievene (Pecerska), unde sfătuia îndelung pe mulţi tineri care îl căutau, cerându-i lămuriri despre ocultism şi practicile oculte, şi despre influenţa lor asupra evenimentelor pe atunci în plină desfăşurare în Rusia. În toamna anului 1924, la o lună după ce primise vizita unui anume Tuholx, autor al cărţii intitulate Magia Neagră, el a fost asasinat în chilia sa de “persoane necunoscute” dar în mod clar nu fără ştirea bolşevicilor. Stiletul cu care fusese înjunghiat avea un mâner cu semnificaţii oculte.

Incidentul descris în povestirea ce urmează şi care dezvăluie natura unuia dintre “darurile” mediumistice întâlnite frecvent în religiile orientale, a avut loc cu puţin înainte de anul 1900 şi a fost consemnat în scris în jurul anului 1922 de Dr. A. P. Timofievich stabilit ulterior la Mânăstirea Noul Diveevo (Nov-Diveyevo, N.Y.)

ÎN ACEA MINUNATĂ dimineaţă tropicală, vasul nostru tăia valurile Oceanului Indian în direcţia Insulei Ceylon. Pasagerii, în cea mai mare parte englezi care mergeau la posturile sau afacerile lor din colonia indiană, erau vioi şi nerăbdători să vadă pământul de vis pe care îl aveau în faţă, insula misterioasă ale cărei basme minunate le încântaseră copilăria. Încă nu se vedea insula, când vasul era deja învăluit de mireasma grea şi îmbătătoare adusă de briză, a arborilor aromaţi de la ţărm.

La un moment dat un nor albastru cuprinse orizontul, mărindu-se din ce în ce mai mult pe măsură ce vasul se apropia. Deja începeau să se vadă clădirile de la ţărm îngropate în verdeaţa palmierilor maiestuoşi şi se vedea şi mulţimea multicoloră care aştepta sosirea vasului.

Pasagerii, care deja se împrieteniseră în timpul călătoriei, duceau conversaţii animate admirând peisajul insulei de poveste care se desfăşura în fala ochilor lor. Vaporul se legăna încet, pregătindu-se să ancoreze în portul oraşului Colombo.

Aici vasul se oprea să încarce cărbune, aşa încât pasagerii aveau timp suficient să iasă la ţărm. Ziua era atât de caniculară, încât mulţi se hotărâseră să nu iasă din cabină până seara, când fierbinţeala zilei avea să fie înlocuită cu o răcoare plăcută. Aşa încât, spre seară, un grup de opt persoane, cărora m-am alăturat şi eu, ghidaţi de colonelul Elliot, care mai fusese la Colombo şi cunoştea bine oraşul şi împrejurimile, a pornit la explorarea frumuseţilor insulei.

Colonelul chiar a făcut o propunere foarte ispititoare: “Doamnelor şi domnilor, ce-aţi spune de o vizită la câteva mile în afara oraşului spre a-i vedea şi noi pe vestiţii fachiri magicieni de prin părţile locului? Poate vom avea posibilitatea unor experienţe interesante!” Toţi au acceptat cu entuziasm propunerea colonelului.

Pe când străzile zgomotoase ale oraşului rămaseră mult în urma noastră, seara se lăsase deja de-a binelea iar drumul nostru şerpuitor prin jungla minunată era luminat de milioane de licurici. La un moment dat drumul s-a lărgit brusc şi ne-am aflat deodată în interiorul unui luminiş înconjurat de junglă. La marginea lui se afla un copac înalt sub care se vedea o colibă şi un om subţire, bătrân, cu turban pe cap, ce şedea turceşte şi privea fix la un foc mic ce ardea în faţa lui.

În pofida sosirii noastre zgomotoase, bătrânul nu s-a clintit din nemişcarea sa şi nu ne-a acordat nici cea mai mică atenţie. De undeva a apărut un tânăr care s-a îndreptat către colonel şi l-a întrebat încet ceva. Imediat după aceea a adus câteva scaune pe care grupul nostru s-a aşezat în semicerc nu prea departe de foc. Am simţit în jurul nostru un miros de fum plăcut parfumat. Bătrânul era în aceeaşi poziţie, neobservând pe nimeni şi nimic, din câte puteam să ne dăm noi seama. Pătrarul de lună care răsărise mai împrăştia întrucâtva întunericul nopţii şi în lumina aceea fantomatică toate contururile căpătau un aer ireal. Toţi au tăcut fără să vrea, aşteptând să vadă ce o să se întâmple.

Miss Mary a şoptit la un moment dat cu însufleţire: “Priviţi acolo sus, pe copac!”. Ne-am uitat cu toţii într-acolo. Şi într-adevăr, vârful coroanei copacului sub care stătea fachirul parcă se topea în lumina moale a lunii şi copacul pur şi simplu dispărea treptat de sub ochii noştri, şters parcă de o mână nevăzută, până când nu a mai rămas nici o urmă de copac şi în faţa noastră a apărut marea. Îi vedeam valurile rostogolindu-se unele după altele şi rândurile de spumă albă; pe cerul, devenit deodată albastru, pluteau nori uşori. Eram uluiţi.

Apoi la orizont a apărut un vapor alb. Din cele două hornuri ale sale ieşea un fum gros. Se apropia cu repeziciune de noi, tăind valurile. Spre uluirea noastră am văzut că este propriul nostru vas, cel cu care sosiserăm la Colombo! Un murmur a trecut printre noi, când am citit la pupa chiar numele vasului nostru, “Luiza”, cu litere mari, aurii. Dar lucrul cel mai uluitor a fost că pe vapor ne vedeam chiar pe noi înşine! Vă reamintesc că la acea oră nu se pomenea de cinematografie, şi asemenea efecte nu erau de conceput.

Deci fiecare dintre noi se vedea pe el însuşi pe punte, printre oamenii care râdeau şi conversau unul cu celălalt. Dar lucrul cel mai uluitor era că ne vedeam nu numai pe noi, ci până şi cele mai mici detalii de pe punte, ca şi când ne-am fi aflat într-un elicopter ceea ce hotărât că nu era în realitate. Eu de exemplu m-am văzut pe mine printre pasageri, pe marinari lucrând la capătul celălalt al vasului, pe căpitan în cabina sa şi până şi pe maimuţica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul mare. Toată lumea comenta în şoaptă şi era emoţionată la culme de ceea ce vedea.

Eu aproape că uitasem cu totul de mine, de faptul că eram la urma urmei un preot monah ortodox şi că n-ar prea fi fost locul meu acolo, într-o aşa situaţie. Vraja era atât de puternică, încât inima şi mintea mea erau ca paralizate. Pulsul mi s-a accelerat deodată, ca în faţa unei primejdii, şi m-a cuprins o spaimă de moarte.

Am început să-mi mişc buzele şi să rostesc: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. M-am simţit deodată uşurat. Parcă s-ar fi desfăcut şi ar fi căzut de pe mine nişte lanţuri grele, invizibile. Rugăciunea mea a devenit mai concentrată şi odată cu ea sufletul meu s-a liniştit. Priveam în continuare copacul, când, deodată, tabloul mării dispăru, suflat parcă de vânt. Nu se mai vedea decât copacul scăldat de lumina lunii, fachirul şezând tăcut lângă foc şi însoţitorii mei, care continuau să privească marea, ce pentru ei încă nu dispăruse. Dar la un moment dat fachirul însuşi păţi ceva: se răsturnă într-o parte şi tânărul, alarmat, alergă să-l ridice. Spectacolul se întrerupse brusc.

Adânc mişcaţi de ceea ce văzuseră, spectatorii se ridicară, împărtăşindu-şi cu însufleţire impresiile şi neînţelegând de ce totul se terminase atât de brusc şi de neaşteptat. Tânărul a explicat că din cauza epuizării fizice a fachirului, care acum şedea ca şi mai înainte, cu privirea îndreptată în jos şi neacordând nici o atenţie celor prezenţi.

După ce l-am răsplătit cu generozitate prin intermediul tânărului, mulţumindu-i pentru că ne dăduse ocazia acestui uluitor spectacol, şi când deja ne porniserăm cu toţii să plecăm, mi-am întors fără să vreau capul pentru a-mi imprima mai bine întregul tablou. Atunci am întâlnit privirea plină de ură a fachirului. Nu a durat decât o secundă, pentru că imediat şi-a întors capul în poziţia obişnuită; dar acea privire de o secundă, mi-a fost de-ajuns pentru a înţelege odată pentru totdeauna a cui fusese puterea care produsese acel “miracol”.

(Text în lb. rusă în Ortodox Life 1956, no. 1; versiunea romana - cf. cartii “Ortodoxia si religia viitorului” de Serafim Rose, Editura Egumenita, Galati 2004)