Leul greu – o subversiune

Vasile I. Zarnescu

Actuala prăbuşire a monetei naţionale – chiar dacă a apărut brusc în contextul crizei financiare produse de sistemul financiar-bancar al S.U.A. – nu face decît să confirme anticipările mele formulate în articolul tipărit, iniţial, în urmă cu patru ani, în revista Justiţiarul, nr. 12(88), 1 oct. 2004, p. 8-9, pe care-l republic mai jos.

***

Devalorizarea leului prin rata de schimb leu/dolar şi prin alinierea preţului energiei electrice la preţul internaţional a avut şi are, în continuare, ca efect principal decapitalizarea întreprinderilor şi, implicit, creşterea dimensiunii blocajului financiar şi a arieratelor, deoarece energia electrică şi termică are ponderea cea mai mare în cheltuielile de producţie ale fiecărei întreprinderi. De la un an la altul şi de la un mandat la celălalt, valoarea blocajului financiar şi a arieratelor s-a mărit, iar guvernanţii nu au făcut nimic pentru a le înlătura sau, măcar, pentru a le reduce dimensiunea. Ziaristul Dan Străuţ menţionează în Curentul: «„Perioada 2001-2003 a însemnat o sporire în termeni reali a arieratelor şi o cronicizare a acestor niveluri înalte, menţinîndu-se, practic, la nivelul-record de 40 la sută din P.I.B.“, afirmă liderii industriaşilor. Ei estimează că, pentru stingerea plăţilor restante şi deblocarea financiară ar fi necesară o infuzie de capital de aproape cinci miliarde de euro. De asemenea, „facilităţile şi înlesnirile fiscale asimetrice au creat condiţiile de menţinere şi extindere a blocajului financiar, a arieratelor şi altor fenomene economice de natură cvasifiscală“, conchid experţii UGIR-1903».

Misterul menţinerii acestei situaţii periculoase pentru economie rezidă în faptul că arieratele constituie paravanul pentru fraudele comise sau pentru proasta gestiune a unităţilor economice. Elocvent este faptul că în nici o întreprindere cu arierate nu s-a trecut la salarizarea din profit a personalului de conducere şi tehnico-administrativ, ci s-au pompat, tot timpul, bani de la buget pentru a fi scoşi din impas respectivii „manageri“. Iar cînd se va ajunge la fundul sacului, la faliment sau la lichidare, se vor acoperi pagubele tot de la buget – cum s-a întîmplat în cazul celor 12 bănci falimentate –, adică pe spinarea întregului popor, prin impozitele şi taxele impuse. După cum s-a arătat, în presă, România are cele mai multe taxe din Europa. Este şi normal, de vreme ce guvernanţii au atîtea pagube de acoperit: bănci devalizate de propriile echipe de conducere, privatizări pe un dolar sau pe „cîţiva dolari în plus“, întreprinderi vîndute pe nimic, precum I.M.G.B., ROMTELECOM, ROMCIM, SIDEX, Staţiunea Sovata, Zona Roşia Montană şi atîtea altele. Consecinţa globală este că România a devenit un „chilipir“ – cum se exprimase, cu cinism şi satisfacţie, revista britanică Jane’s Foreign Report – pentru orice afacerist (fie el oneros sau cinstit) din străinătate, care poate să cumpere România „la bucată“, mai mare sau mai mică. Expresia elocventă a acoperirii pagubelor provocate de proasta gestiune a ţării şi de fraudele comise cu acoperire legală o constituie creşterea vertiginoasă a datoriei externe a ţării, care s-a triplat doar în ultimii patru ani, ajungînd, acum, la circa 30 de miliarde, după cum a arătat, recent, senatorul C. V. Tudor, preşedintele P.R.M. [reamintesc, este vorba de afirmaţia făcută în vara anului 2004. Acum, datoria externă, despre care guvernanţii tac chitic, a ajuns la circa 80 de miliarde de euro! – n.n., V.I.Z.].

Devalorizarea leului a ajuns, în septembrie 2004, la nivelul de circa 34.000 lei/dolar şi de 41.000 lei/euro. Ţinînd cont că, în 1989, raportul era de circa 10 lei/dolar, rezultă că leul s-a devalorizat de circa 3.400 de ori. Aceasta este devalorizarea lui nominală, deoarece, în realitate, s-a depreciat mult mai mult. Un apartament cu trei camere nu mai poate fi cumpărat în rate de o familie de muncitori decît dacă l-ar plăti în două-trei vieţi. Expresia cea mai elocventă, dar ignorată spontan şi tacit de majoritatea covîrşitoare a populaţiei, este faptul că moneda naţională de un leu a dispărut de mult timp, cea mai mică monedă utilă este aceea de 500 de lei – monedă pe care doar cerşetorii se mai apleacă să o ia de pe jos. Despre monedele divizionare ale leului, în bani – de 5 bani, 10 bani etc. –, ar fi şi ridicol să mai vorbim. Ridicol, dar, totodată, şi tragic, pentru că acest fapt exprimă cel mai bine ruina economică a României, ignorată de opinia publică, de intelectuali şi de masele largi, abrutizate de sărăcie şi de propaganda oficială subversivă.

Totuşi, pentru a nu se coborî mai jos şi a se da vreunora motiv de contestare violentă a situaţiei şi a guvernării devenite insuportabile – iar situaţia recentă de la Ţebea este un memento –, s-a decis apelarea la altă elegantă şi „curată“ diversiune: trecerea la introducerea leului greu. Şmecheria constă, cum s-a străduit guvernatorul Băncii Naţionale a României să explice prostimii, în tăierea cîtorva zerouri – patru s-a propus, pînă acum – din coadă, „pentru a se transporta mai bine banii, pentru a se uşura tipărirea lor, pentru a se înlesni plata prin anumite instrumente financiare“ etc., etc., asigurîndu-se populaţia neliniştită că agoniseala ei nu va avea de suferit, iar viitorul ei va rămîne luminos – „la capătul tunelului“.

Dar escrocheria Guvernului României şi a guvernatorului B.N.R., Mugur Isărescu, este în altă parte: anume, prin introducerea leului greu în această manieră nu se urmăreşte decît devalorizarea leului în continuare, în linişte şi pe neobservate.

Într-adevăr, procesul de depreciere deliberată a leului, de 15 ani, cunoscut atît de populaţie, cît şi de specialişti, se va lua de la capăt, spre a se continua pînă se va ajunge, iarăşi, la raportul de 34.000 lei/dolar şi, respectiv, de 41.000 lei/euro sau chiar mai mult, fiindcă atunci va fi vorba de aşa-zisul leu greu. În realitate, va fi vorba tot de devalorizarea economiei naţionale, făcută în continuare, dar luată de la capăt ca valoare nominală, în aceeaşi regizare ipocrită a deprecierii cu „20 lei/zi“, devalorizare comisă nestingherit – cu concursul Băncii Naţionale a României – de Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri din Sibiu (B.M.F.M.S.), care a devenit principalul vector al războiului axiologic dus contra României, prin devalorizarea programată, deliberată a monedei naţionale. După cîţiva ani se va ajunge, de fapt, la valoarea de 50.000 sau 70.000 lei/dolar, comparativ cu datele din acest an!, dar mult mai uşor şi mult mai rapid, nu ca pînă acum, după 15 ani –, căci, între timp, populaţia s-a obişnuit cu nenorocirile, ca măgarul cu samarul. Dar devalorizarea în raportul de 70.000 lei/dolar sau 100.000 lei/dolarul ar suna, cînd se va ajunge cît de curînd la aceste praguri, prea scandalos şi prea periculos politic. De aceea, se preferă manevra cu leul greu, care lasă românilor tembelizaţi cu televizorul impresia că leul lor şi-ar fi revenit din leşinul economic în care a fost dus.

În etapa interbelică, leul fusese printre puţinele valute forte ale Europei, deşi România era cunoscută pe pieţele internaţionale ca o ţară subdezvoltată, „eminamente agrară“, dar avînd o „economie funcţională“ – ca să ne exprimăm în sintagmele în vogă astăzi. Pînă în 1989, ajunsese cea mai puternică ţară din această zonă a Europei, sub aspect militar, industrial, economic şi politic şi, la fel, cu o „economie funcţională“, deoarece reuşise să-şi plătească integral datoria externă – iar această acţiune constituie cea mai bună dovadă a „economiei funcţionale“. Căci, de vreme ce nu este nevoie să te îndatorezi la bănci străine, înseamnă că gestionezi bine economia şi bugetul ţării! Mai mult. România devenise un loc de intersecţie a liniilor directoare ale politicii mondiale.

După Retrovoluţia din decembrie 1989, România a ajuns aproape ultima ţară din Europa la indicatorii negativi – îndeosebi la corupţie –, are 30 de miliarde datorie externă, iar F.M.I. stă la îndoială să-i acorde statutul de „economie funcţională“, deşi, anul trecut, îi fusese atribuit, cu generozitate de către S.U.A. (!).

Cum a fost posibil?! Iugoslavia – sau cea mai rămas din ea – nu a ajuns în această situaţie, deşi a avut de suportat un nimicitor război fierbinte (chiar dacă uraniul a fost doar „sărăcit“!) şi a fost dezmembrată. Ne întrebăm din nou: cum a fost posibil declinul accelerat al României?! Printr-un război axiologic, dus contra valorilor naţionale – una dintre cele mai importante fiind moneda naţională, leul. De aici, prin transfer, prin contaminare, se erodează – îndeosebi prin corupţie, ca urmare a sărăcirii lor – diverse categorii sociale, cu predilecţie clasa politică şi funcţionarii de stat.

Dar, în ciuda acestei realităţi evidente inclusiv pentru omul de pe stradă, propaganda partidului-stat, susţinută (i)moral de către unele organisme internaţionale şi de mass media, pretinde cu obstinaţie că situaţia se îmbunătăţeşte pe zi ce trece – deşi este invers! – şi că „suntem pe drumul cel bun!“ Da, bun, dar pentru cine?! Căci, pentru români, nu este deloc bun, ci este invers: este răul absolut!

Escrocheria recentă cu „privatizarea“ marii firme PETROM prin înstrăinarea ei către obscura firmă OMV este o dovadă în plus, în acest sens, şi ea va contribui la degradarea vertiginoasă a economiei ţării, deoarece PETROM este o întreprindere strategică pentru securitatea naţională a României – securitate care va fi grav subminată prin respectiva „privatizare“. Monopolul străin asupra petrolului şi derivatelor sale va dicta politica României, cum anticipase chiar premierul Adrian Năstase, relevînd, cu suficienţă, că „cine stăpîneşte Petrom are un cuvînt important de spus în economie şi cine are un cuvînt important de spus în economie are de spus şi în politică“ (cf. Adevărul, nr. 4113, 18 sept. 2003, p. 1). Cu alte cuvinte, Austria – în spatele căreia se află aceea care dirijează Spaţiul Schengen, adică Germania, numită, deja, de unii „IV-lea Reich“ – va dicta politica preţurilor petrolului şi, implicit, a energiei electrice şi termice din România, energie de care depinde supravieţuirea românilor.

Pe de altă parte – după cum relevă Joseph E. Stiglitz, cu vocea sa de laureat al Premiului Nobel pentru economie, de fost consilier al preşedintelui Bill Clinton şi de ex-prim-vicepreşedinte al Băncii Mondiale, în deja celebra sa carte GLOBALIZAREA. Speranţe şi deziluzii –, privatizarea are sens doar dacă are ca scop creşterea eficienţei întreprinderii în cauză şi dacă este făcută în cadrul unor reglementări riguroase şi controlabile. Altfel, este contraindicată şi chiar dăunătoare, deoarece un monopol privat este cu mult mai nociv decît unul de stat! Firma PETROM era eficientă, condiţiile „privatizării“ sunt secrete, iar reglementările nu există şi, de acea, „privatizarea“ ei se încadrează în această din urmă situaţie: este periculoasă în cel mai înalt grad pentru securitatea României!

Dar, deşi cartea lui Joseph E. Stiglitz a apărut în anul 2000, iar anul trecut a fost tradusă în româneşte şi ar fi putut fi cunoscută de d-l prof. univ. dr. Adrian Năstase, premierul Adrian Năstase şi-a uitat, în mod dubios, înainte de „privatizare“ panseul citat mai sus. Astfel că, în cadrul politicii mincinoase oficiale, combinate cu politica „mafiei financiar-bancare“ pe care tot premierul o acuzase, din senin, în scop electoral, la începutul lunii septembrie, înstrăinarea întreprinderii PETROM va constitui un alt „argument“ oferit „mafiei financiar-bancare“ ca să poată explica deprecierea, în continuare, a monedei naţionale şi va deveni, apoi, un alt „argument“ explicativ pentru a se pretinde că este urgentă introducerea leului greu, pentru a se evita creşterea inflaţiei – inflaţie calculată tot după reţetele „mafiei financiar-bancare“, pusă la index de către premier în modul cel mai anonim şi mai general.

Din păcate, introducerea „leului greu“ nu este decît o manevră criminală a aceleiaşi „mafii financiar-bancare“, care nu trebuie admisă. Pentru a se ajunge la leul greu, nu trebuie să i se taie coada de zerouri, ci trebuie să i se redea valoarea iniţială! Căci, altfel, nu este decît prelungirea calvarului României, într-un mod mai pompos ca să fie mai uşor de acceptat de către stupid people, după cum ne-a caracterizat că am fi „Bestia Brucan“.

***

Evident, acum s-a găsit o explicaţie facilă pentru a prosti, în continuare, poporul: că din cauza majorării pensiilor şi a salariilor cadrelor didactice, intempestiv, cu 50 la sută, şi apoi, a apariţiei pretenţiilor – de data asta, într-adevăr, nejustificate – ale angajaţilor din sănătate şi din administraţia publică de a li se mări, la fel, cu 50 sau chiar 60 la sută, salariile, din cauza, deci, a acestor măriri de pensii şi salarii, nu ar fi bani la buget şi se va declanşa hiperinflaţia.

Reapariţia hiperinflaţiei era previzibilă ca iminentă încă din această vară, dar nu din cauza acestor măriri de salarii şi pensii, ci din cauza proastei gestiuni a ţării, din cauza jefuirii ei de către „băieţii deştepţi“, şi, în linii mari, din aceeaşi cauză generală, descrisă acum patru ani aici: din cauza deprecierii programate a leului. Chiar dacă, în ultimii doi-trei ani, graficul deprecierii leului a avut o variaţie mai zigzagată, tendinţa generală – aşa cum s-a relevat, chiar zilele trecute, inclusiv de către Moise Guran – a deprecierii a fost tot descrescătoare. Zig-zagurile introduse au avut doar rolul de a induce în eroare opinia publică, spre a se arăta că, iată, deprecierea are loc sub influenţa „legilor pieţii“ şi nu mai este făcută după scenariul de 20 lei-zi, cum o făcea anterior Bursa din Sibiu.

Vasile I. Zărnescu