IMPOSTURA CATOLICILOR ORIENTALI (2)

Vasile Zarnescu

Episodul întâi aici

2. Dimensiunea antistatală a cultului ex-greco-catolic

După Revoluţia din decembrie 1989, despre care Mihai Ungheanu crede că ar trebui redefinită drept „Un război civil regizat“, s-au întâmplat unele fapte care au fost prezentate, declarativ, ca având rolul aparent de a contribui la susţinerea mersului României pe calea democraţiei şi a dezvoltării, dar care, în realitate, aveau rostul de a-i controla democratizarea şi dezvoltarea, pentru ca acestea să fie orientate în direcţia pierderii unor atribute ale suveranităţii. Printre aceste fapte pernicioase se înscrie, după opinia deputatului P.U.N.R. Petre Ţurlea, şi «acţiunea perseverentă a Bisericii greco-catolice pentru transpunerea în practică a formulei restitutio in integrum, privind fostele sale locaşuri de cult, care astăzi sunt ortodoxe, ca şi majoritatea credincioşilor români; în spatele acestei ofensive se află vechea rivalitate dintre catolicism şi ortodoxism, tendinţa de prozelitism catolic având, în Transilvania, şi o evidentă notă antiromânească; ea se corelează cu ştiuta dorinţă a Ungariei de a redeveni „apostolică“, de a avea iar misiunea de „civilizare“ a ortodocşilor români, pentru a putea redeveni „Mare“, în graniţele de sub coroana Sfântului Ştefan» (11).

Acţiunile antistatale ale ex-greco-catolicilor constau, în primul rând, în faptul că aceştia încalcă legile statului în încercarea, de multe ori reuşită – prin utilizarea diverselor subterfugii avocăţeşti –, de a-şi apropria fostul patrimoniu. Apoi, subminând prestigiul şi atribuţiile statului, Biserica Catolică Orientală de rit bizantin apelează la diverse organisme internaţionale, de sorginte francmasonică, pentru a face presiuni asupra României în acelaşi scop: aplicarea principiului restitutio in integrum.

În acest mod s-a creat un precedent folosit de alţi minoritari. Exemplul cel mai cunoscut şi cel mai periculos este al minoritarilor evrei. Aceştia se împuţinaseră până în decembrie 1989, însă au început să revină – masiv, dar aproape întotdeauna discret! – în România; cum se ştie, au o diasporă puternică, cu ajutorul căreia impun României condiţii inacceptabile. „Restituirea bunurilor comunităţii evreieşti a constituit principala temă a discuţiilor de ieri dintre premierul Vasile şi vicepreşedintele World Jewish Restitution Organization (W.J.R.O.), Naphtali Lavie. Radu Vasile a spus, ieri, că pe masa de lucru a Executivului există un act normativ care va reglementa problema restituirii bunurilor care au aparţinut unor minorităţi sau culte. În acest sens, o comisie alcătuită din reprezentanţi ai Guvernului şi ai unei fundaţii, nou create, din membri ai Federaţiei Comunităţii Evreieşti din România şi ai W.J.R.O., va verifica toate documentele pentru accelerarea restituirii bunurilor evreilor din ţară şi străinătate“ (12). După cum se vede comparând textele, în presa din anul 1997 se comenta Ordonanţa referitoare la restituirea „unor“ bunuri; în 1998 declinarea substantivului a ajuns la forma de plural articulat: „bunurilor“ – ceea ce, în conformitate cu logica formală, înseamnă „toate“. Presiunile grupurilor evreieşti sunt conjugate cu acelea ale maghiarilor, deja arhicunoscute.

Un alt pericol important îl reprezintă ideologia catolicilor orientali, conform căreia Transilvania ar face parte din civilizaţia catolică a Occidentului şi, în consecinţă, i-ar sta mai bine într-o euroregiune care să ajungă până la graniţa propusă de Samuel P. Huntington – după cum a opinat în mod expres un Gabriel Andreescu, de exemplu (13). Prin promovarea unor astfel de idei, ex-greco-catolicii intră sub incidenţa Legii siguranţei naţionale, mai ales că ele se subsumează propagandei revizioniste maghiare. Deoarece, chiar dacă par benigne, unele idei – ca „spiritualizarea graniţelor“, propusă de către unguri în modul cum o înţeleg ei pentru ei, căci românii sunt ciomăgiţi când traversează teritoriul Ungariei –, ele, ideile, trebuie analizate în corelaţie cu alte aspecte, cu care, aparent, nu au legătură. De exemplu, cu sărbătorile „nevinovate“, dar confecţionate din orice pretext, pe care nenumăratele asociaţii „culturale“ ale minoritarilor maghiari le fac la bornele fostei frontiere a Imperiului Austro-ungar.

Un alt gen de acţiuni, cu mult mai periculoase, o reprezintă mutarea acestor borne în favoarea etnicilor maghiari (14). Dar această „favoare“ nu înseamnă doar urmărirea foloaselor aduse de sacrosanctul principiu al proprietăţii, ci, la o analiză mai atentă, dezvăluie îndeplinirea consecventă a etapelor unor planuri vechi, aşa după cum relevă articolul lui Ştefan Munteanu, trecut cu vederea: „În urmă cu 5 ani, primarul Gheorghenilor, maghiar de origine, l-a determinat, ca să nu spunem că l-a prostit, pe prefectul judeţului Neamţ să accepte mutarea plăcutei indicatoare a localităţii Bicazul Ardelean cu 7 kilometri mai spre Est. Aparent o problemă locală. În realitate, mişcarea are consecinţe nebănuite, arătând că gândul ungurilor este departe. Concret. Localitatea Bicazul Ardelenesc este o fostă localitate de graniţă a fostului Imperiu austro-ungar. Valoarea strategică, militară a acestei zone este incalculabilă. Fiindcă este singura trecătoare, în munţi, în partea locului. Este celebrul Defileu al Bicazului, pe care acum, prin această „nevinovată“ stratagemă, ungurii au pus mâna la propriu. Deşi terenurile în cauză aparţin nemţenilor, ele au fost deja cumpărate de numeroşi cetăţeni unguri, cei mai mulţi dintre ei cu domiciliul la… Budapesta. Iar pe români i-au pus pe fugă. Nu i-au mai lăsat nici să păşuneze oile. Pe cei care au mai făcut-o, i-au pedepsit, dându-le foc la stâni. Acolo este pământ unguresc! Pe locul fortăreţelor ungureşti de graniţă cu Moldova, maghiarii se simt la ei acasă, în Ungaria Mare. Ceea ce, în definitiv, şi sunt. Autorităţile din România chiar nu au nici un cuvânt de spus? Ei bine, chiar n-au“ (15). Presupunerea ziaristului nu este prea departe de realitate, căci, după cum se semnalează într-un material cu titlu ironic – „Statul român este în continuare «Frumoasa adormită» în relaţia cu Ungaria / Terenuri strategice din Transilvania sunt achiziţionate mascat de firme ungureşti“ –, între timp, consecinţele acestei atitudini nu întârzie să apară: „Jurnalul Naţional sesizează C.S.A.T. asupra pericolului ca punctele strategice din Transilvania, atât din punct de vedere militar, cât şi economic, să fie efectiv cumpărate mascat de statul ungar. În baza unei documentări temeinice, ziarul nostru este în măsură să prezinte date care ar trebui nu numai să îngrijoreze, dar să impună şi unele măsuri, astfel încât siguranţa naţională să nu fie afectată. Sau să nu fie prea târziu. (…) De asemenea, am vrea să aflăm dacă este întâmplătoare construcţia unor staţii de distribuţie a carburanţilor în apropierea unor platforme de importantă deosebită, a unor instituţii care apără statul de drept (Serviciul de Informaţii Externe, unităţi militare). Mărturisim că, pentru noi, mult mai interesante ar fi răspunsurile venite din partea tolerantelor autorităţi ale statului român…“ (16).

Aplicarea ideilor europenismului, ale multiculturalităţii şi, de aici, ale autonomiei culturale exclusiviste a dus la situaţia absurdă, dar nu mai puţin periculoasă, ca foştii călăi unguri sau doar promotori ai ideologiei acestora să fie omagiaţi prin confecţionarea de plăci comemorative sau chiar prin ridicarea de statui în România. În acest sens, elocvent este acest protest: „Din informaţiile primite din ţară, în oraşul Dej urmează a se instala o placă comemorativă în memoria lui Daday Lorand, fost primar al oraşului în perioada comunistă. Sub pseudonimul Ducso Csaba, numitul Daday Lorand este autorul celebrei cărţi publicate la Budapesta, în 1939, cu aprobarea regimului Horthy, sub titlul Nincs Kegyelem! (Fără milă!), prin care maghiarii au fost incitaţi la genocidul împotriva poporului român în timpul ocupaţiei Nordului Transilvaniei, între anii 1940-1944. (…) Cartea lui Ducso Csaba a fost folosită ca manual pentru instruirea formaţiunilor paramilitare care au însoţit şi ajutat armatele de ocupaţie la înscăunarea administraţiei ungureşti în Nordul Transilvaniei. (…) Instalarea unei plăci în memoria lui Daday Lorand reprezintă nu numai o jignire de neconceput adusă întregului popor român, dar ea mai indică şi reînvierea manifestărilor de tip fascisto-horthyst în sânul poporului maghiar, la peste 50 de ani de la genocidul împotriva românilor. Protestăm cu toată vehemenţa împotriva proiectului de instalare a plăcii comemorative în onoarea lui Daday Lorand, alias Ducso Csaba, autorul lozincilor de mai sus, lozinci care sunt expresia celui mai criminal şi mai dement şovinism care a înfiorat vreodată Europa. Cartea lui Daday Lorand reprezintă o insultă de neconceput şi de neadmis la adresa poporului român. Ea ar trebui să fie, în acelaşi timp, o ruşine şi o insultă aduse însuşi poporului maghiar, care, cu toate că în trecut a încercat să nege existenta unei astfel de cărţi, acum vrea să-l ridice pe autor pe piedestalul unui erou naţional. Dar această încercare de a onora autorul cărţii Nincs Kegyelem cu o placă comemorativă este şi o brutală sfidare a spiritului comunitar al popoarelor europene, spirit pe care se încearcă să se clădească viitorul acestui continent. Protestăm, de asemenea, şi împotriva proiectului de ridicare în Şimleul Silvaniei a unui obelisc impozant de granit în cinstea generalului care, în 1848, a condus luptele împotriva românilor, favorizând, astfel, uciderea a peste 40.000 de civili români, conform documentelor care nu pot fi puse la îndoială“ (17).

Prin ridicarea unor monumente şi plăci comemorative, prin denumirea unor străzi etc., a semnalat Petre Ţurlea, „se inaugurează cultul unor criminali“ (18).

Oricum, nu se poate trece cu vederea peste semnificaţia unor corelaţii cum sunt acestea: Dinu Zamfirescu, unul dintre liderii Partidului NAŢIONAL Liberal din România, denigrator violent şi consecvent al Bisericii Ortodoxe Române – în consonantă cu atitudinea unui Dan Pavel, Gabriel Andreescu, Matei Boilă, Nicolae Manolescu ş.a. –, este şi semnatarul Declaraţiei de la Budapesta (19), prin care Transilvania este considerată un „spaţiu de complementaritate“ – adică de federalizare, idee în convergenţă cu scenariul conţinut în Planul Habsburg sau promovat de Huntington et comp. (20). Un alt exemplu de corelaţii între fapte aparent disparate: Ion Raţiu, ex-greco-catolic, ex-diplomat, ex-legionar, ex-agent „prin toate reţelele, pe faţă sau mascat“, ex-preşedinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi etc., s-a întâlnit, la 11 noiembrie 1989, la Frankfurt, în calitate de preşedinte al U.M.L.R., cu Tibor Hodicska, consilier în Ministerul de Interne al Ungariei. „Argumentele d-lui Hodicska l-au convins pe d-l preşedinte Ion Raţiu şi pe ceilalţi membri din Conducerea U.M.L.R. să sprijine ideea independentei Transilvaniei, ca o variantă tactică de moment, vizând scoaterea de sub influenta comunismului, într-o primă fază, a unei părţi din România şi integrarea în Europa Unită“ (21).

Pericolul federalizării Transilvaniei sub acţiunea perseverentă a U.D.M.R. a devenit atât de manifest încât mai multe partide au început să fie preocupate de problema Transilvaniei. Fostul partid de guvernământ, P.D.S.R., a lansat deja mediatizata „Proclamaţie pentru Transilvania“ (22) de la Oradea, din 19 iunie 1998. Trebuie să ne reamintim că, în vremea în care a fost la guvernare, a manifestat multă circumspecţie în abordarea acestei probleme, probabil şi din considerente de politica externă. Acum, unele publicaţii prezintă orientarea în această direcţie ca pe o problemă de politică internă. «Magistraţii Tribunalului Bucureşti respingeau vineri cererea lui Gheorghe Funar de înscriere a Partidului Alianţa pentru Unitatea Românilor. În aceeaşi zi, la Oradea, Ion Iliescu lansa Manifestul pentru Transilvania. O coincidentă, bineînţeles, care a trecut neobservată, dar care dă semnalul luptei pentru recuperarea electoratului lui Gheorghe Funar. Dispariţia acestuia din lumina rampei a determinat o parte din partide, A.p.R., P.D.S.R. şi, cu discreţie, P.A.R., să înceapă o ofensivă de cucerire a electoratului din Ardeal. A.p.R. a simţit primul aroma voturilor şi a prezentat, imediat după scindarea P.U.N.R., o Declaraţie pentru Transilvania. (…) Mult mai agresivă este „Proclamaţia pentru Transilvania“, lansată vineri de P.D.S.R. Definitorii pentru acest document sunt caracterul electoral şi naţionalismul antimaghiar. P.D.S.R. îşi propune să revigoreze retorica lui Funar, aducând în prim-plan pericolul secesionismului de tip Kosovo. Ion Iliescu a descoperit inamicul numărul unu împotriva căruia trebuie să se coalizeze forţele politice. Ion Iliescu a dezvăluit planurile U.D.M.R.: „A devenit foarte clar că miza politicii promovate de U.D.M.R. nu o constituie nici plăcutele bilingve, nici învăţământul în limba maternă, ci toate acestea nu sunt decât paşi în realizarea obiectivului final al U.D.M.R.: federalizarea României, urmată de secesiunea teritoriilor cu majoritatea maghiară. Ceea ce se întâmplă în Kosovo ni se poate întâmpla şi nouă, dacă nu vom dovedi maximă responsabilitate şi fermitate fată de pretenţiile U.D.M.R….“» (23). Fireşte, pentru adepţii doctrinei mondialiste, ca Mircea Mihăieş, lucrurile nu ar fi atât de grave, dimpotrivă: „(…) Catastrofa României de azi e în egală măsură consecinţa politicii lui Iliescu şi Constantinescu, dar, mai ales, a anilor în care Vadim, Păunescu şi oameni de teapa lui C. Stănescu vegheau cu băţul ideologic idiotizarea unui întreg popor.(…) Rămân la părerea că starea generalizată de criză a României poate produce în orice moment o tragică alunecare spre extremismul de stat.

(…) E îngrozitor de deprimant să vezi că destui români nu au înţeles nimic din lecţia istoriei. Dacă nici cincizeci de ani de comunism, dublaţi de vreo două decenii de acut naţionalism de partid şi de stat, nu i-au lecuit de soluţia grotei şi a insularităţii pustiitoare, înseamnă că nu mai e nimic de făcut. Sigur că Adrian Păunescu are o agendă ascunsă atunci când declară fără ruşine că Transilvania e deja pierdută. (…) Oamenii din această categorie nu pot trăi decât într-un mediu de ostilitate. Atunci când duşmanii nu există, şi-i creează. Iar după ce i-au inventat, ne arată triumfători că dreptatea s-a aflat mereu de partea lor…“ (24).

Totuşi, în pofida a ceea ce aclamă un Mircea Mihăieş, un Gabriel Andreescu, Dan Pavel, Smaranda Enache ş.a., o privire fie şi sumară asupra presei atestă că tot mai mulţi ziarişti sunt profund neliniştiţi de neorevizionismul ungar, sprijinit pe politica autonomistă – şi, în perspectivă, secesionistă – a U.D.M.R. Unul dintre aceştia este editorialistul Dragomir Horomnea: «Pericolele cele mai mari vin, însă, tot dinspre Transilvania, unde promotorii deznaţionalizării României şi ai distrugerii entităţii sale dispun de un program riguros, de experienţă în „bătălia etnică“, de acceptul mai mult sau mai puţin tacit al Vestului şi de un sprijin stăruitor al Ungariei, mai cu seamă acum, când acolo au venit la putere ultranaţionaliştii, care ţin să spargă graniţele actuale ale statelor din zonă, mai întâi cu momeala extinderii oficiale a spaţiului de „spiritualitate etnică“. Evident, prima vizată este România! Dar, atenţie: zona de referinţă are numeroase similitudini frapante cu cea din Bosnia şi Kosovo! La noi multe capse fiind deja puse, mai trebuie doar o „simplă“ scânteie pentru ca asemănarea să fie cvasitotală» (25).

De asemenea, Ion Cristoiu, un analist politic de mai mare audientă – în ciuda tribulaţiilor sale, cauzate, mai degrabă, de anumite raporturi cu Puterea decât de o insuficientă racordare la realitatea istorică –, acum, „trezit la realitate“, remarcă o stare de pericol în inflamarea conflictului din Kosovo, care prezintă o mare similitudine cu situaţia din Transilvania: «(…) Uluitoare, stupefiantă rămâne, însă, politica României faţă de acest conflict. Kosovo este un fel de Covasna-Harghita a Serbiei. (…) Şi aici, aşadar, s-ar putea naşte într-o zi o Armată de Eliberare a Covasnei-Harghita, ale cărei acţiuni teroriste să beneficieze de sprijinul S.U.A. şi al marilor puteri europene. De la preşedintele României până la ministrul de Externe, politicienii aflaţi în fruntea ţării noastre ţin partea iredentiştilor albanezi din Kosovo. (…) Dirijată de la Cotroceni, Televiziunea publică se pretează la o manipulare grosolană a românilor în ceea ce priveşte conflictul din Kosovo. Nu mai departe de marţi seara, la Jurnal, cei ce luptă în Kosovo pentru Albania Mare erau denumiţi „aşa-zişi terorişti“. Cât mai e până când preşedintele Emil Constantinescu, ministrul Apărării, ministrul de Externe, Guvernul României să-şi declare disponibilitatea de a participa la o intervenţie a N.A.T.O. în sprijinul Armatei de Eliberare a Covasnei-Harghita?! Doar un pas! Iresponsabila politică dusă de noua Putere faţă de conflictul din Kosovo ne reaminteşte de multe alte momente din istoria naţională, când România a trebuit să plătească scump, pentru că în fruntea ei s-a nimerit să ajungă nişte terchea-berchea. Sau, mai ştii, nişte trădători!» (26). Limbajul dur, pe alocuri, nu diminuează valoarea analitico-sintetică a editorialului, care se constituie ca un important semnal de alarmă. De altfel, referitor la comentariile iredentiste şi antiromâneşti făcute de Radio „Kossuth“ despre exerciţiul militar „Floare de colţ ‘98“, Curierul Naţional a publicat comunicatul Biroului de presă al M.Ap.N. sub un titlu elocvent: „Până unde merge insolenţa / După Radio Kossuth Budapesta, Armata Română… ocupă Harghita / M.Ap.N. îşi exprimă doar nedumerirea“ (27); în încheiere, redacţia ziarului adaugă această notă, relevantă şi ea: „În afara M.Ap.N., poate şi alte autorităţi ar fi trebuit să ia atitudine faţă de comentariile postului de radio Kossuth Budapesta“. Rezultă din titlul respectiv şi din cvasireproşul acestei redacţii că M.Ap.N. a minimalizat problema, iar alte instituţii s-au jenat să contracareze insolenţa Ungariei, ca şi cum le-ar fi fost teamă să nu o deranjeze. Dar, după intrarea Ungariei în N.A.T.O., cum va mai reacţiona România, dacă acum se manifestă atât de timid?!

Adevărul este că Ion Iliescu, preşedintele P.D.S.R., a avut motive întemeiate dacă a ieşit din rezerva sa privind problema Transilvaniei, şi nu a făcut-o doar din considerente electorale, cum pretinde ziarista respectivă. Aşa ceva se poate spune despre campania electorală din toamna lui 1996, când, într-adevăr, a formulat – dintr-o dată – câteva referiri la neorevizionismul maghiarilor din Transilvania. Dar, ţinând cont că a fost şi preşedintele României şi că a fusese bine informat despre pericolele la care ne expunea politica U.D.M.R., atunci „Proclamaţia pentru Transilvania“ trebuie privită ca un apel la solidarizarea românilor pentru a evita iugoslavizarea iminentă a României. Reamintim că, în martie 1998, pericolul iugoslavizării îl clamase, printre alţii, Adrian Păunescu, incriminându-l pe Matei Boilă – vicepreşedinte al Comisiei pentru drepturile omului a Senatului –, în special, dar, acuzând, îndeosebi, politica P.N.Ţ.C.D., de aplicare a principiului restitutio in integrum, impusă de către ex-greco-catolici.

NOTE

11) Petre Ţurlea, Monumente non grata. FALŞI MARTIRI MAGHIARI pe pământul românesc. Editura Bravo Press. Bucureşti, 1996, pag. 5.

12) C. Neacşu, „Guvernul pregăteşte legea care va restitui bunurile minorităţilor şi cultelor“, în Evenimentul zilei, nr. 1816, 18 iunie 1998, pag. 6; vezi şi Floriana Jucan, „Guvernul restituie 17 case minorităţilor“, în Ziua, nr. 1220, 26 iunie 1998, pag. 8.

13) Vezi supra, cap. 6, nota 28.

14) Articolul redacţional „Ungurii dezgroapă securea războiului“, în Politica, nr. 324, 6 iunie 1998, pag. 9.

15) Ştefan Munteanu, „În perspectiva ocupării Ardealului / Ungurii au ocupat strategic Defileul Bicazului“, în Ultima oră, nr. 227, 2-8 septembrie 1998, pag. 3.

16) Eugen Ciufu şi Cristian Ghica, „Statul român este în continuare «Frumoasa adormită» în relaţia cu Ungaria / Terenuri strategice din Transilvania sunt achiziţionate mascat de firme ungureşti“, în Jurnalul Naţional, nr. 1804, 3 mai 1999, pag. 3.

17) Scrisoarea dr-lui George Duma şi a lui Traian Golea, publicată în Românul, nr. 24(424), 22-28 iunie 1998, pag. 3. Pe acelaşi subiect, dr. Gh. Olteanu, „Voci din diaspora“, în Timpul, nr. 31(393), 4-10 august 1998, pag. 9; ibidem, nr. 32(394), 11-17 august 1998, pag. 3-4.

18) Petre Ţurlea, Monumente non grata…, pag. 74, 69 şi passim.

19) Mihai Ungheanu, Un război civil regizat? Editura Romcartexim, Bucureşti, 1997, pag. 421.

20) Pe lângă celelalte trimiteri de aici la „teoria“ lui Huntingon, vezi şi Ilie Costache, „Printr-un protocol secret ruso-german, semnat în 1991, Elţîn şi Kohl au vândut (din nou) Ardealul ungurilor“, în Ultima oră, nr. 22(216), 17-23 iunie 1998, pag. 3.

21) Vezi grupajul redacţional „Ţărănistul Ion Raţiu a cerut, în 1989, independenţa Transilvaniei“, în Politica, nr. 314, 28 martie 1998, pag. 9.

22) * „Transilvania va rămâne mereu parte integrantă a României“, Declaraţia Finală a Biroului Executiv Central al Partidului Democraţiei Sociale din România, în Timpul, nr. 25(387), 23-29 iunie 1998, pag. 1.

23) Ioana Lupea, „Gheorghe Funar iese de pe scena politică / Partidele au pornit ofensiva electorală pentru Transilvania“, în Cotidianul, nr. 40(2085), 25 iunie 1998, pag. 13; vezi şi articolul redacţional «P.D.S.R. şi-a lansat „mesajul către locuitorii Transilvaniei“», în Curierul Naţional, nr. 2214, 20 iunie 1998, pag. 3; Cristian Suţu, Ioana Lupea şi Clementina Filip, «La Târgu Mureş preşedintele a vorbit despre un document privind autonomia Transilvaniei şi Banatului / „Declaraţia de la Cluj“; diversiune electorală a lui Emil Constantinescu sau nelinişti ale populaţiei
transilvănene?“, în Cotidianul, nr. 329(2374), 7 iunie 1999, pag. 3.

24) Mircea Mihăieş, „Sănătoşii închipuiţi“, în România literară, 25.06.1998, p. 2.

25) Dragomir Horomnea, „Federaţia Statelor Române? (I)“, în Jurnalul Naţional, nr. 1543, 23 iunie 1998, pag. 3; idem, „Cvinta Royală“, în Jurnalul Naţional, nr. 1555, 7 iulie 1998, pag. 3. Vezi şi: Mugurel Rădulescu, „Capcanele «precedentului Kosovo»“, în Adevărul, nr. 2481, 22 mai 1998, pag. 11 – articol comentat de D. Petrovič, sub titlul „Adevărul: Parteneri ascultători“, în Politika (Iugoslavia), nr. 30380, 23 mai 1998, pag. 2; articolul redacţional „Repetiţia generală pentru Transilvania nu va avea loc în Kosovo, ci în Voivodina!“, în România Mare, nr. 412, 5 iunie 1998, pag. 6; Tania Enescu, „Consecvent politicii antisârbeşti / Occidentul se pronunţă pentru o intervenţie armată în Kosovo“, în Cotidianul, nr. 29(2074), 12 iunie 1998, pag. 3; grupajul redacţional „Regiunile transfrontaliere“, în Politica, nr. 326, 20 iunie 1998, pag. 9; Costin lonescu, „Occidentul se teme de un nou război rece / Vestul recunoaşte că nu e necesară intervenţia armată în Kosovo“, în Cotidianul nr. 37(2082), 22 iunie 1998, pag. 7; O. C. Hogea, „M.Ap.N. afirmă că exerciţiul militar nu provoacă populaţia maghiară“, Evenimentul zilei (ed. a II-a), nr. 1823, 26 iunie 1998, pag. 4; Aurelian Mihai, „Exerciţiile Armatei Române din Harghita şi Covasna – considerate de presa ungară drept manevrele unei armate de ocupaţie“, în Adevărul, nr. 2511, 26 iunie 1998, pag. 20; Cristina Oroveanu, „Pentru cine bat clopotele în Balcani?“, în Curierul Naţional, nr. 2219, 26 iunie 1998, pag. 1-4.

26) Ion Cristoiu, „Nişte terchea-berchea sau nişte trădători?“, în Cotidianul, nr. 34(2079), 18 iunie 1998, pag. 1 şi 4; vezi şi: Cristian Ştefănescu, „Kosovo. Logica sancţiunii pure“, în Lumea-Magazin, nr. 4(60), 1998, pag. 18-21; Marcela Feraru, «Prin ministrul ei de Externe, România crede că problema Kosovo „nu este una internă“», în Cotidianul, nr. 29(2074), 12 iunie 1998, pag. 3; Costin lonescu, „Politicienii români nu îşi dau seama că la situaţia din Kosovo pot ajunge Covasna şi Harghita“, în Cotidianul, nr. 31(2076), 15 iunie 1998, pag. 2; Bogdan Petrescu, „Pretutindeni unde trăiesc maghiari trebuie creată câte o mică Ungarie“, în Cotidianul, nr. 37(2082), 22 iunie 1998, pag. 8; editorialul „C.D.R., sluga docilă a U.D.M.R.“, în Naţional, nr. 316, 29 iunie 1998, pag. 1; A.I., „Richard Holbrooke recunoaşte fără ocolişuri că / Gherila albaneză din Kosovo este finanţată din exterior“, în Curierul Naţional, nr. 2225, 3 iulie 1998, pag. 4; Fabrizio Gatti, „Din banii daţi pe heroină, arme pentru Kosovo“, în Corriere della Sera (Italia), 10-16 iunie 1998, pag. 2; Articolul redacţional „Corriere della Sera: Arme pentru U.C.K printre ajutoarele umanitare“, în Azi, 5 mai 1999, pag. C/7; C. R., „Dezvăluiri senzaţionale ale cotidianului american New York Times. UCK – o creaţie a serviciilor secrete ale guvernului de la Tirana“, în Adevărul, nr. 2818, 29 iunie 1999, pag. 11; Laurenţiu Constantiniu, „Potrivit unor surse americane, şeful C.I.A. ar fi albanez la origine“, în Cotidianul, nr. 362(2407), 15 iulie 1999, pag. 1.

27) Comunicatul Biroului de presă al M.Ap.N., publicat sub titlul „Până unde merge insolenta / După Radio Kossuth Budapesta, armata română… ocupă Harghita / M.Ap.N. îşi exprimă doar nedumerirea“, în Curierul Naţional, nr. 2219, 26 iunie 1998, pag. 1; Francisc Podoabă, „False îngrijorări la Budapesta“, în Azi, nr. 1757, 26 iunie 1998, pag. A/8; acad. Vasile Gonea, „Şantajul U.D.M.R.“, în Ultima oră, nr. 23(217), 24-30 iunie 1998, pag. 1; Virgil Popa, „Nu vrem Kosovo în Ardeal!“, în România, Mare nr. 416, 3 iulie 1998, pag. 6; şi în Timpul, nr. 27(389), 7-13 iulie 1998, pag. 9.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU