Episodul I…
Episodul II…

RELIGIA CRESTINA NU E “SIC” PRINTRE CULTURNICI

In 1951, G. Huntington Hartford II, nepotul lui George Huntington Hartford si mostenitorul milioanelor celei de-a cincea mari corporatii americane la ora aceea, detestând arta moderna, a investit $70 de milioane încercând sa arate publicului ca împaratul n-are haine. Tom Wolfe povesteste despre aceasta încercare.

Intâi, zice Tom Wolfe, Hartford i-a criticat pe James Jones, Tennessee Williams, William Faulkner, Pablo Picasso, arta si literatura mo-derna în general, pentru ca sunt extrem de vulgare si anticrestine. A tiparit o brosura pe propria cheltuiala intitulata “Sa-l insultam pe Dumnezeu?” de care lumea culturatilor a facut mare haz. Apoi a cumparat un teren pe care a construit o serie de vile în care pictorii si artistii care obtineau burse puteau crea în liniste, lipsiti de griji materiale; li se servea masa calda punctual, aveau bani de buzunar, pentru conversatie exista salonul comunal, pentru drumuri venea sa-i ia limuzina la cerere. Dar, în ciuda acestor conditii ideale de creatie, artistii se împutinau din an în an.

In 1955, Hartford a cumparat o pagina întreaga din 6 ziare mari din New York în care-a publicat un apel la public, aratând ca arta abstracta si expresionismul abstract sunt doar gunoaie promovate de catre o conspiratie a unui grup strâns unit de directori de muzee, proprietari de galerii de arta si critici de arta, pentru a desfiinta si distruge marea traditie artistica si culturala a crestinismului. Ca exemple i-a dat pe Pablo Picasso, Willem de Kooning si Georges Rouault. El personal a început sa cumpere tablourile unor pictori adevarati ca John Everett Millais, John Singer Sargeant, John Constable si Edward Coley Burne-Jones. Apoi a scris personal o dramatizare a romanului Jane Eyre de Charlotte Brontë si, desi la cuvântul de ordine al criticilor si ziarelor, culturatii nu s-au dus s-o vada, spectacolul s-a jucat timp de 6 saptamâni cu pierderi banesti.

Apoi, dupa câteva proiecte denumite excentrice de catre ziare, a cumparat o cladire mare între Broadway si Central Park în New York pe care a reconstruit-o ca o Galerie de Arta Moderna. In holul galeriei a pus sa se monteze patru versuri de Kipling, care lauda munca artistului care deseneaza fidel ce vede, slavindu-l pe Dumnezeul lucrurilor adevarate (”But each for the joy of the working,/ And each, in his separate star,/ Shall draw the thing as he sees it/ For the God of things as they are“). Dar Rudyard Kipling este un poet pe care intelighentia progresista din Anglia începuse sa-l ponegreasca înca de prin 1920 si toti intelectualii – mai ales cei care nu citisera în viata lor nimic de Kipling – stiau ca este un exemplu de anti-cultura.

Tom Wolfe face observatia ca nu Kipling a fost motivul nereusitei lui Hartford – ci crestinismul lui. “Este imposibil sa asculti ce zice Hartford în ultimii 13 ani despre cultura”, scria Wolfe în 1963, “fara sa remarci cât de des pomeneste despre bine si rau, despre credinta în Dumnezeu, despre morala, despre valori sfinte – într-un cuvânt, despre religie”. Un luptator de pe pozitiile crestinismului e sortit esecului; religia crestina nu e “sic” printre culturnici. Apoi Hartford a avut ideea sa organizeze o expozitie la Los Angeles în care criticii de arta sa-si aleaga picturile lor preferate si publicul sa-si aleaga picturile sale preferate, si astfel sa devina evidenta distanta dintre gustul publicului si cel al criticilor. Dar acest proiect nu a putut fi realizat din cauza refuzului directorilor de la muzeele de arta, care s-au aliat cu totii împotriva lui Hartford.

Pentru prima data Hartford si-a dat seama ca conspiratia nu este numai între criticii de arta, ci e pe scara mai larga. A descoperit ca din New York , Muzeul de Arta Moderna hotaraste cine va fi si cine nu va fi pictor în Europa si America , ce este si ce nu este arta. A încercat sa contracareze dictatura Muzeului de Arta Moderna cu propria sa Galerie de Arta Moderna, unde sunt expuse opere care nu insulta crestinismul si nu constau din fecale aruncate pe pânza. Reportajul lui Tom Wolfe se încheie cu o gluma la adresa naivului, demodatului G. Huntington Hartford, care citea romane de Dickens si Thackeray si Sir Walter Scott când toata lumea se îngramadea la teatru sa vada actori goi pusca sau mimând copulatia pe scena (Equus). Dar pâna si Tom Wolfe vede ca conflictul nu este între arta abstracta si arta realista – ci între crestinism si dusmanul crestinismului. Si ce pot face 70 de milioane si zece ani de efort ale lui Huntington Hartford, împotriva miliardelor acumulate de Rockefelleri, Rotchschilzi, Guggenheimi, si-a unei ofensive de secole?

Intre timp arta moderna merge înainte. In 1991 a avut loc o retrospectiva organizata de catre Muzeul de Arta Moderna din New York si Muzeul de Arta Contemporana din Los Angeles a lui Ad Reinhardt, un pictor care a trait între 1913 si 1967 si care si-a dedicat ultimii 14 ani din viata “picturilor negre”. Picturile negre constau din pânze patrate cu latura de un metru si jumatate, uniform si complet negre. Nu e clar daca pictorul a cumparat pânza neagra si a taiat-o la dimensiune sau a taiat si montat întâi pânza si a vopsit-o ulterior în negru. Toate aceste patrate de pânza neagra arata exact la fel, dar au nume diferite. Astfel, un patrat negru se cheama Black Painting – Pictura Neagra, si a fost creat în 6 ani, între 1960 si 1966; alt patrat negru se cheama Abstract Painting – Pictura Abstracta, si a fost terminata în numai cinci ani, între 1960 si 1965.

Recent, elita cunoscatorilor si colectionarilor s-a adunat la Sotheby’s din Londra ca sa admire, sa guste si sa cumpere operele artistilor majori contemporani. Reporterii de la emisiunea televizata 60 Minutes au filmat licitatia si pâna si ei au admis ca nu au vazut hainele cele noi ale împaratului. Unul dintre artistii majori contemporani este Jeff Koons. El si-a explicat opera astfel: “This is an ultimate state of being. I wanted to play with people’s desires. They desired this equilibrum. They desired prebirth. I was giving a definition of life and death. This is the eternal. This is what life is like after death; aspects of the eternal (Este ultima expresie a fiintei. Am vrut sa ma joc cu dorintele oamenilor. Ei doresc acest echilibru. Au dorit starea dinainte de nastere. Am dat aici o definitie a vietii si a mortii. Este eternul. Este asa cum e viata dupa moarte; aspecte ale eternului)”. Opera la care se refera artistul consta din trei mingi de basket într-un acvariu plin cu apa, pe care le poti cumpara cu $20 de la pravalie – dar cu $50.000 de la Koons, fost vânzator de actiuni de bursa, actualmente artist.

Dar Koons nu creeaza cu mâna lui operele de arta pe care le vinde sub iscalitura lui. Unele sunt create de meseriasi, pe altele le cumpara de la pravalie. Asa este un aspirator de praf, cumparat de la pravalie cu $80 si revândut apoi nemodificat de Jeff Koons cu $100.000 ca opera de arta autentificata de o scrisoare iscalita de “artist”. Koons explica de ce aspiratorul cumparat de la pravalie nu e opera de arta, dar cumparat de la el este: “I always like the antropomorphic quality. They are like lungs. So this object now is just free to eternally just display its newness, its integrity of birth. (Totdeauna mi-a placut calitatea asta antropomorfica. Parca-s plamâni. Si asa, acest obiect e liber acum sa-si arate pe vecie noutatea, integritatea nasterii sale.”). Jeff Koons a fost consacrat ca mare artist contemporan printr-o expozitie retrospectiva la Muzeul de Arta Moderna din San Francisco.

Despre o pânza pe care sunt lipite niste cioburi de farfurii sparte, criticul de arta Julian Schnabel scrie: “This is an eschatological art appropriating the master meanings of life and the master languages of art to reassert the sense of hurt and loss that evades both. (Este o arta escatologica care-si însuseste sensurile majore ale vietii si limbajele majore ale artei ca sa reafirme sensul durerii si pierderii care le scapa ambelor.)” Arta lui Christoper Wood, un alt mare pictor contemporan, consta dintr-un cuvânt de trei litere: RAT (sobolan) repetat de trei ori, unul sub altul, pe o pânza. Iata explicatia criticilor de arta: “They communicate, not like facile appropriations, but as a home perfectionist’s idea about discourse reduced to the irreductible, then starting all over again (Comunica nu ca o însusire facila ci asa cum e redusa ideea despre vorbire a unui perfectionist domestic la ireductibil, ca apoi s-o ia de la început).”

Un alt mare artist contemporan, Robert Gober, creeaza urinale, adica scoici de toaleta în care urineaza barbatii în closete publice. Le ia din closete sau le cumpara de la pravaliile de materiale de constructii si nu le face nimic altceva decât ca le monteaza fara teava de scurgere. In afara de pisoare, Robert Gober mai creeaza si chiuvete (tot fara teava de scurgere si tot de la pravalie) si câte un brat sau un picior mare de lemn vopsit frumos în culori stridente. Una din creatiile lui recente este un trup de barbat din lemn, vopsit peste tot în violet tipator si proptit cu capul în jos într-un colt, despre care publicatiile de arta scriu: “Installations function as utopian and distopian spaces. The tableaux rests and its own stillness suspends social time (Instalatiile functioneaza ca spatii utopice si distopice. Tabloul zace si propria sa nemiscare anuleaza timpul social). Jeffrey Deutsch, critic de arta si prieten de-a lui Gober, explica omul violet: “Opera asta în mod special ne arata ceva din incertitudinea în care se afla azi artistii în sfera sociala. Ei nu stiu exact unde sunt”.

Dar Jeffrey Deutsch minte. Gober si Deutsch si întreaga armata care a invadat si ocupat cultura si arta, eliminându-i pe toti cei talentati, stiu exact unde sunt: în ghetoul spiritual al poporului ales. Elaine Danheiser, proprietara unei galerii de arta din New York , are trei urinale de Robert Gober, frumos expuse unul lânga altul pe perete. “They look like urinals, but they really aren’t. It comments on things that we take for granted and that we really don’t see. (Arata ca niste pioare, dar nu sunt. Sunt comentarii despre lucruri pe care le luam de bune si nu le vedem)”, zice ea. Elaine Danheiser ofera apoi spre vânzare cunoscatorilor de arta un dreptunghi mare de pânza neatinsa, perfect alba, de vreo 3 pe 4 metri, opera pictorului Robert Reuman.

“Reuman has reduced painting to its very essence and a lot of people don’t understand that. Some of his work has a little more texture and this one is a little flatter because he really has reduced it. He is a minimal artist. (Reuman a redus pictura la esenta ei si multi nu pricep asta. Unele opere de-ale lui au tesatura un pic mai grosiera si asta e mai neteda pentru ca a redus-o cu adevarat. El e un pictor minimalist.)”, explica ea – desi nu “pictorul” a “redus” suprafata pânzei caci a cumparat-o de la magazin gata “redusa”. Elaine Danheiser mai ofera intelectualilor care apreciaza arta si opera lui Felix Gonzalez Chorres. Opera acestui mare artist contemporan consta dintr-o gramada de bomboane într-un colt al camerei. Bomboanele sunt învelite de la fabrica în hârtiute albe, albastre, rosii, maro. “Pot lua o bomboana?” a întrebat reporterul, si a luat una. “Nu stirbesc opera?” “Mai am bomboane, pot sa mai adaug”, a raspuns Elaine Danheiser cu bunatate.

Intelectualii si cunoscatorii de arta care cumpara aceste opere nu cumpara cu banii lor – ci cu banii prostilor care nu apreciaza arta moderna, prin cumparari oficiale pentru întreprinderi si institutii si prin alocatii de la guvern. Recent, “artistul” Piero Manzoni a vândut unui cunoscator de arta o cutie de conserve rotunda de metal de vreo jumatate de kilogram în care a pus… propriile excremente. Pe eticheta cutiei scrie ‘Merda D’artista – Excremente de artist’, ca sa se stie ca e o opera autentica.

Jean-Michel Basquiat este mult promovat de guvern si de învatamânt în Statele Unite. Despre el s-a creat legenda ca era un biet copil negru de pe maidan care a început sa mâzgâleasca peretii cladirilor expimându-si individualitatea artistica si a fost astfel descoperit de acel clasic în viata, Andy Warhol. In realitate Jean-Michel Basquiat este un tânar negru dintr-o familie bogata care traieste în lux si care a facut afaceri grase cu povestea cu copilul de pe maidane. Jean-Michel Basquiat producea mâzgâlituri gigantice de felul celor facute de copiii de 3-4 ani. Invatatorii si profesorii îsi duc copiii de scoala cu clasa la expozitii ca sa vada picturile lui Basquiat si unii dintre copii declara ca ei stiu mâzgali mai bine. Dar reputatia lui Jean-Michel Basquiat s-a consolidat pe vecie în 1988, când a murit de o doza prea mare de droguri halucinogene. A fost declarat în mod oficial un geniu, s-a organizat o retrospectiva cu operele lui la Muzeul Whitney de Arta Americana din New York si mâzgâlelile lui infantile si hidoase se vând cu câte o jumatate de milion de dolari.

Catalogul de carti de arta din august 1994 al unei librarii majore din New York , Strand Book Store, expediat prin posta în toata lumea, contine 327 de titluri de carti despre pictura si sculptura. Dintre ele, 79 sunt despre pictorii si sculptorii adevarati ai celor peste 2.500 de ani de istorie artistica a civilizatiei noastre, adica 24%; si restul, adica 76%, sunt despre Marc Chagall, Laura Grisi, Roy Lichtenstein, si asa mai departe. Acest catalog contine doua titluri despre Michelangelo si 6 titluri despre Joan Miró; concluzia: Joan Miró este mai mare decât Michelangelo. Toate cataloagele librariilor sunt la fel. Chiar daca lucreaza în pierdere, chiar daca nimeni n-ar cumpara cartile despre “artistii” modernisti propagati de aceasta literatura în aceste cataloage, editorilor si librarilor nu le pasa; sunt finantati ca sa propage anti-cultura anti-crestina.

La Roma traieste un pictor român care întelege ce se întâmpla cu arta. Recent, scrie el, a vazut la televizor un concert al unei fanfare englezesti ai carei membri defilau si cântau goi pusca – si nu pentru ca le era cald. A vazut apoi în aprilie 1994 la Roma expozitia “Dada, libertin si libertar”, împartita în trei sectii: pre-dadaism (1912-1916: Duchamp, Richter, Man Ray, Francis Picabia); dadaismul propriu zis (Tristan Tzara si Marcel Iancu, Van Doesburg, Joostens, Schwitters, Arp, Grosz); si post-dadaismul (Man Ray târziu, Themerson, Farfa, Paladini). Cine-si închipuie ca e un intelectual rafinat memorând si recitând aceste nume si-ar folosi timpul mai bine daca ar examina acesti artisti si ar descoperi câti dintre ei sunt furnici parazite cu un program politic.

Despre originea numelui “dada” exista mai multe variante: Tristan Tzara sustine ca “dada” înseamna coada vacii sacre în limba africana kru. Hans Richter zice ca Lenin, vecinul la câteva case al sediului originar al dadaismului la Zürich, a aprobat manifestul dadaist zicând: “da, da!”. In manifestul dadaismului, Tristan Tzara scrie: “Noi… pregatim marele spectacol al dezastrului, incendiului si descompunerii. Luptam contra tuturor majusculelor (Patria, Familia, Religia, Arta, Morala) pentru afirmarea valorilor mai putin conventionale, mai putin oficiale si false, dar mai umane si mai adevarate (care or fi acelea?). Dada se aplica la toate si la nimic, e punctul în care se întâlnesc da si nu”, scrie Tristan Tzara. “Este anarhia culturala. Adica exact baza culturii contemporane occidentale care se pare ca nu mai poate iesi din acest cerc vicios”, scrie Emanuel Bandu, apoi noteaza cum pe coperta revistei de “cultura” The New Yorker, unde aparea spilcuitul Eustace Tilley cu joben si manusi, apare Elvis Tilley, stranepotul lui Eustace, plin de cosuri pe fata, cu cercel în ureche, si cu un bilet de la un magazin pornografic în mâna; “e un anarhist”, explica directoarea publicatiei.

Acesti “anarhisti” educati în pornografie sunt parte din armata Noii Ordini Mondiale. Când a fost îndepartat crucifixul din barul Facultatii de Arhitectura din Florenta, ca sa nu-i “ofenseze” pe ne-crestini, barman-ul a protestat, dar studentii “anarhisti” au fost docili ca oile; unul mai zelos a zis ca crucifixul e “kitsch”. Arta crestina care a luminat lumea timp de 20 de secole e “kitsch”; urinalele lui Robert Gober sunt “arta”.

La San José în California se va ridica o statuie a lui Quetzalcoatl, zeu aztec cu forma de sarpe, platita cu $500.000 din banii contribuabililor. Statuile si crucea crestina sunt interzise în locurile publice; dar statuia lui Quetzalcoatl a fost aprobata de Consiliul Municipal; primareasa adjuncta Blanca Alvarado a simtit “o renastere spirituala” promovând statuia acestei zeitati în cinstea careia se sacrificau victime umane prin despicarea pieptului si scoaterea inimii palpitânde.

***
“MAMA, MAMA, UNDE MI-E CREIERUL?”

In arta, francmasonii ne fac sa “admiram” cu zel expresionismul abstract, cubismul, minimalismul. In literatura destinata maselor, francmasonii ne fac sa ne “delectam” cu satanismul, pornografia si “comicul” mutilarii si torturii; în cea destinata culturnicilor, învatam structuralismul si formulele matematice aplicate hodoronc-tronc acolo unde nu se potrivesc. Critica literara este “post-structuralista” si foloseste termeni ca “metataxis”, “paralogic”, “non-referential”, “logocentrism”.

Parintele deconstructivismului, francezul Jacques Derrida, se mira singur de avântul pe care l-a luat teoria lui în Statele Unite. La început, Derrida si colegii lui (Jacques Lacan, Michel Foucault, Roland Barthes, Paul de Man, cel care zice ca literatura nu e decât zgomot lipsit de semnificatie), au insistat ca nimic nu conteaza decât textul: adica, atunci când Milton scrie “orb în Gaza la moara cu sclavi”, nu trebuie sa stii nici ce e Gaza, nici despre ce moara cu sclavi este vorba, nici cine a fost orb în Gaza la moara cu sclavi si cum de a ajuns acolo si nici de ce se plânge. Aceste lumini ale intelighentiei progresiste au ajuns la concluzia ca oricum cititorul nu poate ghici despre ce este vorba, caci nici un text nu are o semnificatie în sine si poate însemna, vorba lui Bacovia, orice si tot nimic.

Derrida si distinsii lui urmasi umplu, cam inconsecvent, kilograme de hârtie cu textele lor si ocupa toate publicatiile de specialitate cu scrieri care, conform teoriilor lor, înseamna orice si tot nimic. Emulii americani ai lui Derrida scriu interpretari si critici care demonstreaza ca orice text înseamna orice: astfel, un profesor de la Universitatea din California a scris în 1978 ca atunci când Huckleberry Finn încearca sa vrajeasca un spirit dintr-o cutie veche de conserve, el de fapt se masturbeaza; catedra de Engleza a Universitatii din Michigan a organizat un colocviu despre travestism la Shakespeare, Brecht si Caryl Churchill; la Universitatea Brown, interpretarile acestea semiotice au proliferat în asa masura încât s-au despartit de catedra de Engleza si formeaza o catedra aparte, care se ocupa si de alte feluri de texte, exprimate prin muzica, voce, ori film.

Membrii acestei catedre produc lucruri bizare, ca de exemplu filmul “Mama, mama, unde mi-e creierul?”, un film scris în 1987, al carui autor si-a descris ulterior creatia ca “un gunoi vechi post-modernist plin de rock”. Studentii cutreiera pravaliile si spalatoriile din Rhode Island cautând “semnele” care “înseamna” Rhode Island. Dizertatia unui doctorand din 1985 de la Universitatea Irvine, din California, este despre “Productiile ideologice în industria restaurantelor” si demonstreaza, pe baza a patru tipuri de lanturi de bodegi cu servire rapida si bufete express, ca “atunci când omul crede ca-si cumpara ceva de mâncare, în realitate ceea ce primeste este de fapt un text care poate fi descifrat”. Se descifreaza acest text examinând usile, dosurile, ferestrele, lumina, menu-ul si alte elemente; apoi se vede cum “ideologia comerciala se integreaza în cultura post-modernista care se dezvolta”.

Pare de râs dar nu e. E de plâns. Caci aceasta este o teza pentru care candidatul a primit titlul de doctor si acest doctor, intelectual si profesor universitar modeleaza mintile tineretului. E lesne de inteles pericolul acestor ridicole exercitii ale culturnicilor, caci ele nu se petrec alaturi de cultura adevarata, ci în locul ei.

Houston Baker, profesor la Universitatea din Pennsylvania, zice ca nu exista diferenta calitativa între autori. Robert Scholes scrie în 1986 ca absolventii unei facultati literare n-au nevoie sa fi auzit vreodata în viata lor de Homer, Platon, Aristotel, Dante si Shakespeare. E.D. Hirsch Jr. se asociaza acestor idei în mod perfid, tipic – pretinzând ca le combate. In articolul lui despre “Alfabetizarea culturala” (Salmagundi, toamna, 1986), el demonstreaza ca nimeni nu are nevoie sa citeasca nimic pentru a fi cult – nimic altceva decât articolul lui. Dar profesorii universitari americani au mers si mai departe si au absolvit studentii de la obligatia de a citi ceva.

Comitetul pentru Programa Analitica a Studentilor de la Facultatile de Engleza s-a întrunit pe la sfârsitul deceniului al optulea si a decretat ca studiind literatura engleza si americana nu trebuie sa studiezi autori ca Shakespeare, Donne, Milton, putând studia absolut orice-ti trece prin minte, caci, zice comitetul, “actul de a trai si interpreta literatura nu trebuie sa fie legat de anumite obiecte”. Mai mult, neavând obligatia de a citi si cunoaste anumiti autori, studentii devin liberi sa învete “trairea actului cititului”. Astfel s-a legiferat în mod oficial în programa analitica universitara analfabetismul; “trairea actului de a învata” este exact ceea ce a introdus Dewey în scolile primare când a eliminat cunoasterea alfabetului si a numerelor, scrisul, cititul si socotitul din scoli.

Marii preoti ai analfabetismului cu diploma universitara de la catedrele de literatura au succes. La Universitatea Duke, una dintre cele mai prestigioase, s-au adunat vârfurile intelectualilor: Stanley Fish, seful catedrei de Engleza, care în scrierile lui recunoaste ca exista semne fizice tipografice pe hârtie, dar semnificatia lor e alta la fiecare contact chiar cu acelasi cititor. Barbara Herrnstein Smith, care urma sa fie presedinta Asociatiei de Limbi Moderne, Frank Lentricchia, autorul cartii “After the New Criticism” – “Dupa critica noua” si cel mai mare critic literar marxist al Americii, Frederic Jamerson, care vede totul conform luptei de clasa descrise în termenii revolutiei de la 1848, sunt platiti cu salarii de sute de mii de dolari anual fiecare si au fost descrisi de un coleg ca “cei mai bogati marxisti din America”.

Acesti campioni ai maselor exploatate, înfometate si oprimate si-au angajat apoi sotiile ca profesoare la aceeasi catedra cu ei si apoi prietenii. Cu totii sunt “critici deconstructivisti”, cu totii marxisti si campioni ai maselor populare. Când un student l-a rugat pe un distins profesor de la Duke sa analizeze o poezie a lui Baudelaire, profesorul (a carui specialitate era aceea a poeziei) n-a putut sa o faca si a raspuns doar ca “a citit cam de mult poezia, dar vede ca are 36 de versuri”. Pâna si Harold Bloom, care si-a construit reputatia pe o mare doza de marxism si critica de text, îi descrie pe acesti oameni de cultura si literati ca pe “noii stalinisti ai catedrelor de Engleza”.

- Sfarsit -