Arta moderna, intre batjocura si alienare

Nota AM: Articolul “Hainele cele noi ale imparatului” prezentat in trei parti (prima astazi), a fost preluat dintr-o sursa “free”, verificat si completat de catre AlterMedia inainte de a fi publicat. Din pacate nu am reusit sa intram in legatura cu autorii versiunii in limba romana. Daca acestia citesc AlterMedia sunt rugati sa ne contacteze.

________________________________________

BANI PUBLICI PENTRU VAGINE

Daca mergi la New York , în multe cartiere nu esti sigur ca vei ajunge viu de acasa la statia de metrou. Peretii caselor, gardurile, suprafetele accesibile în acele cartiere sunt desfigurate de murdarii si mâzgâlituri executate stropind vopsea din cutii sub presiune, numite graffiti. Pâna recent aceste murdarii si mâzgâlituri erau considerate acte de vandalism. In 1992, guvernul a declarat ca sunt opere de arta. La Miami, la Centrul Municipal pentru Artele Frumoase, s-a organizat o expozitie a unui mare pictor contemporan de graffiti care se caracteriza în doua moduri: întâi, arta lui se distingea prin murdarirea peretilor caselor cu graffiti executate apasând pe capacul unei cutii cu vopsea; si apoi, a murit de SIDA, caci era consumator de heroina si s-a infectat drogându-se cu acul unui prieten bolnav. Profesorii de liceu au vizitat expozitia, învatându-si elevii sa-l emuleze pe acest artist, care, dupa cum ne-a explicat o profesoara de “aprecierea artei”, a “redat vietii arta, aducând-o din nou din muzee printre noi, pe strada.” Toate statuile si fântânile frumoase create în secolele trecute care ne-au împodobit orasele erau pe strada dar probabil nu erau “printre noi”.

Fundatia Nationala pentru Arta a Statelor Unite - The National Endowment for the Arts (NEfA) este o agentie care foloseste banii cetatenilor colectati din impozitele pe salarii pentru ca sa “promoveze arta”. In 1993, aceasta fundatie a intentionat sa cumpere cu $1,6 milioane (peste un milion si jumatate) de dolari urmatoarea opera de arta a artistei Judhy Chicago intitulata “Cina” - un simbol al mosternirii noastre - o masa festiva triunghiulara cu 39 de tacâmuri, câte un tacâm pentru fiecare mare femeie din istoria Statelor Unite; fiecare tacâm are o farfurie, si pe fiecare farfurie este aratat un vagin care reprezinta pe acea mare femeie din istoria Americii. Pe unii membri ai Congresului i-a podidit dezgustul si au cerut sa nu fie cumparata acea “opera de arta” cu banii cetatenilor. Dar 123 de membri ai Congresului au fost de parere ca trebuie sa “sprijine arta” si ca cine nu doreste sa cumpere cele 39 de vagine cu banii publici nu “sprijina arta”.

La 5 martie 1994 a avut loc un eveniment artistic la Cabaretul St. Patrick, prezentat de Centrul Walker pentru Arta din Minneapolis, Minnesota, finantat în parte de catre National Endowment for the Arts (NEfA), cu bani luati de la contribuabili. The National Endowment for the Arts este bratul guvernului care promoveaza artele. Evenimentul artistic a constat din aparitia pe scena a unui “artist” numit Ron Athey (foto 1), originar din Los Angeles, care are SIDA, si care a înfipt cutitul într-un alt “artist”; a muiat apoi stergarele în sângele proaspat ce curgea din rana si a trimis stergarele peste capetele publicului din sala, cu ajutorul unor frânghii întinse peste rulmenti. Unii spectatori mai putin cultivati, s-au cam ferit de sângele care picura din stergare. Ba unii mai opaci, tematori ca vor fi infectati cu SIDA, s-au plâns - bineînteles, degeaba. Biletele pentru acest spectacol artistic au costat în jur de $100 si s-au vândut toate. In decursul spectacolului, descris în program ca “tortura erotica” ce foloseste “iconografia religioasa”, artistul Ron Athey si-a înfipt ace în cap provocându-si sângerari, apoi si-a înfipt ace si în brat. In final s-au înfipt spite de metal în obrajii a doua “artiste”. Kathy Halberich, directoarea Centrului Walker pentru Arta, a declarat ca aceasta opera trebuie înteleasa în…contextul “ritualurilor bisericii”!

Centrul Walker pentru Arta a primit de la NEfA peste un milion de dolari în ultimii trei ani. Don Nikles si Robert Byrd, membri în Congresul Statelor Unite, au dezaprobat acest eveniment artistic în scrisori, la care directoarea NEfA, Jane Alexander, le-a raspuns ca n-au dreptate. Congresul si-a manifestat dezaprobarea taind alocatia NEfA cu… 2%. Presedintele Statelor Unite, Bill Clinton, a numit-o pe actrita Jane Alexander sefa la NEfA si i-au trasat sarcina sa faca astfel încât “arta sa faca parte din viata fiecarui american din tara ” - dar nu orice arta, ci cea promovata de NEfA.

Jane Alexander a dezvaluit misiunea Fundatiei: “sa obisnuiasca publicul cu homosexualitatea, incetul cu incetul”. In octombrie 1993, NEfA a finantat trei festivaluri cinematografice homosexuale la Pittsburg cu $17.500. Filmele care au participat la aceste festivaluri sponsorizate de catre guvern prin NEfA infatisau procesul masturbatiei, acte sexuale orale executate de barbati homosexuali si un barbat care lingea interiorul unei latrine.

In 1994, Fundatia Nationala pentru Arte a acordat $15.000 unui grup de huligance ce-si zic “guerilla girls”, care umbla mascate si îmbracate în negru, cautând sa semene cu niste gorile, si lipesc afise pornografice care arata penisuri umflate, exagerat de mari, peste afisele muzeelor si expozitiilor de pictura. Afisele lor sunt, chipurile, proteste la faptul ca sunt foarte multe tablouri de pictori barbati în muzee si mai putin tablouri de pictori femei.

Cum este cheltuit bugetul NEfA, care inseamna peste 150 de milioane de dolari anual? Jurnalistul Berit Kjos (foarte cunoscut in SUA) arata ce fel de arta a promovat NEfA în 1992 si 1993:

- Kitchen Theatre din New York a primit $13.000 pentru productia unei înregistrari a “artistei” Annie Sprinkle, a carei “arta” consta din faptul ca-si departeaza picioarele pe scena si invita publicul sa-i exploreze profunzimile vaginului în timp ce recita rugaciuni adresate “spiritelor prostituatelor de la templele din antichitate”. “De obicei iau o gramada de bani pentru asta”, a exclamat Annie Sprinkle pe scena, “iar asta seara guvernul plateste”.
- S-au dat $25.000 pentru filmul “Poison – Otrava”, un film care ilustreaza copulatia homosexuala.
- Institutul Arts Complex a primit $20.000, pentru evenimente artistice care au inclus aparitia aceleiasi Annie Sprikle, care a povestit “evolutia ei sexuala”.
- Clubul de Teatru Experimental LaMaMa, care ofera arena de selectie pentru “lesbienele care ucid”, a primit $170.105.
- Artistul Joel-Peter Witkin (foto 2 si foto 4) a primit $20.000, a patra bursa pe care a luat-o acest artist de la NEfA, ca sa produca urmatoarele opere de arta: o fotografie intitulata “întinderea testiculelor”; alta care arata o “femeie care castreaza un barbat”; un “crucifix cu erectie”; o fotografie a unui sarut care uneste buzele celor doua jumatati ale capului unui cadavru de barbat taiat longitudinal de-a lungul nasului. Aceasta ultima opera de arta a fost cumparata cu $27.000 la Sotheby în 1990.
- $14.375 a primit Tim Miller, care s-a urcat pe scena si s-a dezbracat, stimulându-si penisul, în cadrul unui spectacol artistic numit “Trupul meu ciudat”.
- $19.750 unei organizatii care faciliteaza publicului vizionarea de filme pornografice in cadrul festivalului filmului homosexual si lesbian din San Francisco.
- $20.000 unui “artist” care a promis ca va folosi banii pentru un film “comico-serios despre ciudateniile obsesiilor sexuale”.
- $50.000 lui Allan Berube si Arthur Dong ca sa faca un film despre homosexualii din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
- $17.000 lui Tony Kushner care a scris piesa “Angels in America: Millenium Approaches” – “Ingeri în America: Se apropie Mileniul”, cu teme homosexuale.
- Inca o bursa lui Tim Miller (care mai primise una anterior).
- O bursa lui Holly Hughes, a carei realizare artistica este introducerea unor zarzavaturi în diverse orificii ale trupului.
- O noua bursa teatrului Kitchen din New York .
- O bursa pentru asociatia Brava! ca sa organizeze programe pentru lesbienele si homosexualii de vârsta scolara.

CINE NU INTELEGE, E INAPOIAT

In 1972 sau 1973, un profesor si critic de arta de la o universitate din New York a tinut o conferinta la universitatea din Bucuresti. Fiind bucurestenii la ora aceea cam înapoiati, nu le-a aratat pânzele unse cu excremente, ci i-a luat incetul cu încetul si le-a aratat pânze complet albe, goale; apoi pânze care aveau doar o dunga verticala la mijloc; si alte asemenea “capodopere” ale modernismului. Si atunci s-a vazut clar cine are stofa de intelectual si cine nu. Intelectualii “autentici” au cazut în extaz si au început sa “patrunda” arta moderna. Cei mai “înapoiati” s-au uitat cu nedumerire si unul si-a manifestat ignoranta, întrebând cum se selecteaza acele opere de arta.

In 1993, Academia de Arte Frumoase din Manchester a selectat 150 de picturi dintre cele 1000 oferite pentru expozitia anuala. Una dintre ele, “Ritmul copacilor”, a fost laudata pentru “calitatea echilibrului coloristic, pentru compozitie si pentru excelenta tehnica”. Când Helen Johnson, care oferise pictura, a dezvaluit ca autorul era fiul ei care o “pictase” la vârsta de 4 ani, presedintele Academiei, Glenys Latham, a explicat: “arta copiilor are adesea o nevinovatie, o calitate de a fi inedita, pe care adultii de multe ori se straduiesc sa o recapete”. Dar, initial, “Ritmul copacilor” fusese laudat pentru “excelenta tehnica”, nu pentru “nevinovatie”! “E dovedit ca oricine poate face arta moderna”, a spus mama “pictorului”.

Burton Silver si Heather Busch au publicat în 1994 un studiu intitulat “Why Cats Paint: A Theory of Feline Aesthetics” – “De ce picteaza pisicile: teoria esteticii feline”, în care este studiata printre altele pisica artista Bootsie care este “trans-expresionista”, a avut cinci expozitii în ultimii patru ani, vânzându-si operele cu peste $75.000 (oare ce-o fi facând cu banii?). Si criticii vor gasi totdeauna vorbe goale si sonore cu care sa acopere adevarul. “Esenta creativitatii este adaptabilitatea la imediat”, zice Walter Darby Bannard, seful Catedrei de Arte Plastice si Istoria Artelor de la Universitatea din Miami.

Walter Darby Bannard a fost numit sef de catedra fara experienta pedagogica, fara sa fi predat vreodata; înainte de asta fusese 25 de ani “artist independent”. Pânzele pictate de el sunt foarte mari. Iata cum sunt create: peste pânza întinsa pe podea, Walter Darby Bannard varsa una sau doua canistre de vopsea de consistenta maionezei si de orice culoare; apoi ia un maturoi folosit pentru maturarea aleilor si-l împinge putin prin vopseaua de pe pânza. Când pânza s-a uscat, este atârnata în muzeul universitatii, la expozitia profesorilor. Uneori însa este atârnata în expozitii dedicate în întregime pictorului. Generatii întregi de studenti învata sa picteze ca seful catedrei, spre disperarea oamenilor de serviciu, care de doua ori pe an trebuie sa râneasca dupa îngrozitoarea murdarie lasata în urma lor de artisti. Desi zeci si sute de astfel de “picturi”, care arata absolut la fel, sunt create an de an de generatii de pictori, numai unele dintre ele se vând sau ajung sa “înfrumuseteze” institutiile publice - si ajungem din nou la întrebarea prosteasca: cum se selecteaza operele de arta moderna, si cine te face din simplu cetatean, “artist”?

Paul Ingbretson, pictor (adevarat, nu modern) din Boston, Massachusetts, si-a pus aceleasi întrebari - si nu din invidie; caci Paul Ingbretson, desi n-are succes de critica si nu este pomenit în periodicele de arta, are succes de public si traieste confortabil din pictura ne-moderna. “Am început sa ma întreb”, zice el, “daca modernismul nu se trage din marea traditie artistica a occidentului, atunci din cine se trage?… La început cercetarile mele n-au realizat nimic decât obisnuitele afirmatii sonore cum ca inovatori straluciti ca Braque si Picasso au dus arta înainte. Arta, se spune, e ca homo sapiens, pe cale de a deveni ceva mai înalt, ceva care depaseste materialul. Modernistii, se insista, cauta “centrul vital” si resping “exteriorul nesemnificativ”. Mi s-a repetat la nesfârsit ca “modernismul este adevaratul erou, caci el poate sa evite lumea fizica superficiala pe care toti artistii au confundat-o cu realitatea pâna acum”.

Deci, modernismul nu are nimic de-a face cu ce se vede cu ochii, ci cu lumea spiritului. Ani de zile Ingbretson a citit si cercetat fara sa gaseasca descrierea acelei semnificatii spirituale a modernismului, decât în referiri si afirmatii vagi si disparate - pâna ce i-a deschis ochii aparitia volumului “The Spiritual in Art: Abstract Expressionism, 1890-1985” – “Spiritualul în Arta: Expresionismul abstract, 1890-1985”.

Esenta spiritualitatii artei moderne e legata, a descoperit Ingbretson, de magia neagra si de credintele oculte. Unii pictori cauta sa redea experiente câstigate în sedinte de spiritism. Altii cauta “vindecarea” cu ajutorul supranaturalului. Nimic nou în asta; William Blake în secolul XVIII desena lumea spiritelor - dar o desena de maniera realista. Eugéne Delacroix a sustinut ca si-a pictat cele mai bune tablouri când suferea de meningita. Artistii moderni i-au preluat teza. “Nasterea si dezvoltarea artei abstracte e legata inextricabil de curentele spiritualiste ale Europei din ultima parte a secolului XIX si prima parte a secolului XX”, scrie Maurice Tuchmann în “The Spiritual in Art”. Linda Dalrymple Henderson scrie în editorialul la numarul de iarna din 1985 al revistei College Art Journal: “Aparitia la sfârsitul secolului XIX a unor noi teorii despre realitate si despre sine a creat o bresa pentru patrunderea ideilor mistice si oculte care pot fi din ce în ce mai mult identificate ca fiind caracteristica principala a modernismului în sine”.

INSPIRATIE DIN MAGIA NEAGRA SI OCULTISM

Odata cu dusmania acerba pentru crestinism, acesti “spiritualisti culti” si artisti au îmbratisat imaginile tuturor religiilor pagâne, africane, pre-columbiene, primitive, amerindiene.

Apoi, artistii moderni s-au dedat automatismului. Paul Klee scrie: “Mâna mea este instrumentul unei puteri indeparate. Nu intelectul meu îi ordona, ci altceva, ceva mai înalt, o putere necunoscuta - de altundeva. Trebuie ca am prieteni buni acolo, unii luminati, dar si unii întunecati”. Arshile Gorky “a facut un mare stil din automatism” (foto 3), scrie Irving Sandler, care arata ca toti expresionistii abstracti din anii 1940-50, în afara de Motherwell, “au fost atrasi de mituri antice si arta primitiva si foloseau automatismul ca sa dezvaluie ceea ce ei credeau ca sunt “simboluri universale care locuiesc în minte” (“The Triumph of American Painting” – “Triumful picturii americane”).

In 1924, André Breton definise automatismul ca “dictare a gândului, fara vreun control al ratiunii si lipsit de orice preocupare estetica ori morala”, în manifestul suprarealismului. Kandinsky a luat imagini din texte teozofice; Mondrian s-a straduit sa reprezinte concepte teozofice; Max Ernest s-a straduit sa prezinte traditia alchimiei. Cubismul este de asemenea o ilustrare a ocultului, a celei de-a patra dimensiuni a lui Guillaume Apollinaire. Jacques Lipchitz scrie ca cubistii “citisera Tabla de Smarald a lui Hermes Trismegistos. Cubistii se interesau si de proprietatile oculte ale imaginilor.”

Exemplele si citatele continua: Ingbretson retine tendinta esentiala anticrestina - legata de o alta trasatura esentiala a modernismului: devotamentul pentru revolutia bolsevica.

Toti corifeii si discipolii artei moderne nu vorbesc decât despre reînnoire, eliberare, emancipare, avangarda. Kandinsky, scrie Henderson, vroia “sa pregateasca oamenii pentru lupta pentru marea utopie”. “Nu toti socialistii sunt adepti ai teozofiei, dar toti adeptii teozofiei sunt socialisti”, zice un conducator al teozofiei americane. Annie Besant a participat la fabianism. Samuel Putnam, criticul de arta al revistei The New Masses, scrie: “suprarealistii sunt comunisti declarati”. Criticul literar comunist Herbert Read scrie: “Suprarealismul este aplicarea aceleiasi metode logice (materialismul dialectic) în domeniul artei”. Kandinsky si Marc Chagall au fost luptatori comunisti. Pablo Picasso a fost membru cotizant al partidului comunist; si apologetul sau, Anthony Blunt, care a scris o carticica despre arta “anti-imperialista” a lui Picasso, a fost spion platit de KGB-ul sovietic.

Lista pictorilor dadaisti, futuristi, expresionisti abstracti, trash can (lada de gunoi), si asa mai departe, care au fost si sunt afiliati activi în slujba bolsevismului este nesfârsita, scrie Ingbretson. Criticul de arta Harold Rosenberg este si el de acord ca “aproape toti parintii artei abstracte americane… Pollock… Rothko… de Kooning… Reinhardt si Motherwell” au fost afiliati comunismului, ultimii doi declarati marxisti si Motherwell dedicat invaziei bolsevice în razboiul civil din Spania. In 1961, Rosenberg anunta ca Jackson Pollock s-a înscris în partidul comunist.

Prima mare expozitie modernista din Statele Unite a avut loc în 1913, organizata de “cei opt”, un grup de pictori care predau sub conducerea formala a lui Robert Henri la Scoala Moderna din New York; trei dintre ei lucrau la revista The New Masses, si unul a pictat pentru sediul organului partidului comunist american, The Daily Worker.

“Evident”, scrie Ingbretson, “ei n-au facut-o pe spezele proprii. Daca ai nevoie de fonduri pentru expozitia de arta revolutionara creata de niste mistici stranii cu tendinte socialiste, cui sa-i ceri bani? Natural, lui Vanderbilt. Si-asa au si facut. Vanderbiltii au fost ultrafericiti sa sprijine cauza modernismului. Li s-au alaturat curând Rockefellerii, si dupa Rockefelleri, Guggenheimii, si asa mai departe.

Ingbretson se întreaba: oare de ce au cheltuit miliardarii de teapa Vanderbiltilor, Guggenheimilor, Rockefellerilor, a lui Sach si Goldman, atât de mult ca sa faca din indivizi ca Jackson Pollock sau Rothko sau Pablo Picasso mari artisti? Aveau ei oare o investitie initiala în pânzele acestor necunoscuti a caror valoare voiau sa o sporeasca pe piata? Dar daca e asa cum de nu s-a nimerit sa investeasca cumparând la pret derizoriu operele unui pictor necunoscut care picteaza acceptabil; doar ar fi realizat acelasi profit? De ce au fost alesi tocmai acesti “ilustri” incompetenti care practica magia neagra si propavaduiesc bolsevismul ca sa fie facuti mari artisti? Ce atractie fatala au ideologia comunista si religiile oculte pentru acesti miliardari?

Raspunsul îl da însusi John D. Rockefeller III, în carticica sa “The Second American Revolution” – “A doua revolutie americana”. El nu e revolutionar, scrie Rockefeller, dar vrea sa faca astfel încât revolutia ce are loc sa fie “o adevarata revolutie”, în spiritul descris de François Revel în cartea sa “Without Marx or Jesus” – “Fara Marx ori Iisus”: “o transformare sociala, culturala, morala si chiar artistica, în care sunt date afara valorile lumii vechi, sunt schimbate raporturile dintre oameni, se schimba conceptul de familie, valoarea muncii si chiar scopurile existentei sunt schimbate.” Cu alte cuvinte, Rockefeller vrea sa instaureze Noua Ordine Mondiala, lumea sclavilor (de-alde noi) si a stapânilor de sclavi (de-alde Rothschild, Rockefeller, Guggenheim, Sach, Goldstein - clica celor 300).

In februarie 1987, Robert Hughes scrie în Time: “Daca înca-si închipuie cineva ca modernismul nu este cultura oficiala a zilelor noastre si ca nu este religia seculara a Statelor Unite ale Americii, acest proiect (noua aripa a Muzeului Metropolitan din New York ) îi va spulbera ultimele iluzii”.

Paul Ingbretson îsi încheie prezentarea consemnând admiratia criticilor de arta pentru opera “geniului” contemporan Julian Schnabel, care consta din pânze pe care sunt lipite cioburi de farfurii sparte, cu un material care arata ca excrementul uman.

Cu exceptia Rosei Bonheur, înainte de Pablo Picasso n-au existat pictori evrei; caci sinagoga interzice imaginile. Dar Pablo Picasso a reconciliat dictatul talmudic cu ideologia lui comunista, si a intrat în lumea artei nu creând imagini ci distrugându-le. Imediat celebrat în doua carti de Gertrude Stein, Picasso a devenit seful unei scoli care s-a dedicat distrugerii traditiei artei europene - unii dizolvând imaginea în forme abstracte lipsite de sens (arta abstracta), altii facând-o dementa (arta suprarealista), scria Leonard Feeney cu zece ani în urma. Triumful artei moderne a fost înlocuirea imaginilor din bisericile crestine cu aceste produse abstracte si suprarealiste; Jacob Epstein, înnobilat de regina Elisabeta II a Angliei, produce Cristosi cubisti care înlocuiesc frumoasele si miscatoarele statui traditionale.

Clement Greenberg îsi exprima într-un articol devenit faimos (Horizon, 1947) disperarea ca puritatea elevata a artei acestui grup de adevarati artisti nu are sanse de izbânda în fata opacitatii analfabete a marelui public care nu întelege arta. “E foarte putin probabil ca se poate produce arta la un nivel respectabil în situatia de fata. Ce pot face 50 de oameni împotriva a 140 de milioane?” Imediat, toata intelighentia americana, toti culturatii din lume, s-au asternut pe patrunderea, întelegerea si gustarea artei moderne, a expresionismului abstract. Nimeni nu vrea sa faca parte din cele 140 de milioane de analfabeti! Nici noi n-am vrut. Si noi ne-am straduit sa patrundem, sa cunoastem, sa apreciem arta moderna. Am vizionat expozitiile, am citit publicatiile si criticile, am vizitat studiourile si facultatile, am cunoscut pictorii si sculptorii.

Si am vazut si noi, cu toata “intelectualitatea” progresista, hainele cele noi ale împaratului.

(Va urma)