Neoconservatorismul a esuat si trebuie inlocuit cu o agendă mai realistă de politică externă, declară unul din principalii săi arhitecţi. Un articol de Alex Massie, Scotsman News, 21 februarie 2006 [trad., adapt. şi comentariu Ionuţ Apahideanu]

FRANCIS FUKUYAMA, autor al best seller-ului Sfârşitul istoriei şi fost membru al proiectului neoconservator a ajuns acum să declare că, atât ca simbol politic, cât şi ca set de gândire, acesta “a evoluat în ceva ce eu unul nu-l mai pot susţine” şi că ar trebui aruncat în lada cu ideologii discreditate a istoriei. În introducerea uneia din cărţile sale în curs de apariţie – America la răscruce, Fukuyama declară că doctrina [neoconservatoare, n.n.] a ajuns undeva “la abator” şi că eşecul ei a demonstrat “pericolul împingerii la extremă a unor intenţii bune”.

În forma sa restrânsă, neoconservatorismul militează pentru uzul forţei militare – dacă e necesar, chiar în mod unilateral – pentru înlocuirea regimurilor autocrate cu unele democratice. Odinioară, Fukuyama a susţinut schimbarea regimului irakian şi a semnat în 1998 scrisoarea colectivă adresată de către Proiectul pentru un Nou Secol American preşedintelui de la acea vreme, Bill Clinton, prin care Statelor Unite li se cerea intensificarea eforturilor pentru răsturnarea de la putere a lui Saddam Hussein (respectiva scrisoare fusese semnată şi de către intelectuali neoconservatori precum Bill Kistol şi Robert Kagan şi de personaje politice precum Paul Wolfowitz şi Richard Perle, inclusiv de actualul Secretar al Apărării, Donald Rumsfeld). Acum însă, Fukuyama apreciază războiul din Irak ca pe unul de tip greşit, purtat în locul şi la timpul nepotrivite, “cea mai elementară greşeală” fiind, în opinia sa, “supraestimarea pericolului adresat Statelor Unite de islamismul radical”: “[d]eşi posibilitatea nouă şi ameninţătoare a unor atacuri teroriste cu arme de distrugere în masă, imposibil de descurajat [prin metode clasice, n.n.], este una cât se poate de reală, adepţii războiului au echivalat-o în mod greşit cu ameninţarea reprezentată de Irak în particular şi cu problema statelor rogue/a proliferării în general”.

Francis Fukuyama, unul din cei mai influenţi intelectuali americani, conchide că “este puţin probabil ca istoria să judece cu blândeţe intervenţia în Irak şi ideile care au animat-o”. Mai mult, el declară că adepţii mişcării sunt leninişti care cred că “istoria poate fi controlată printr-o exercitare corectă a puterii şi voinţei”. Leninismul, “o tragedie în versiunea sa bolşevică, s-a întors acum ca o farsă în forma sa practicată de Statele Unite”.

Şi, deşi susţine în continuare ideea reformei democratice – completă odată cu stabilirea instituţiilor modernităţii liberale, Fukuyama avertizează că în Orientul Mijlociu acest proces nu va diminua imediat ameninţările şi pericolele cu care se confruntă SUA, căci “islamismul radical este un produs colateral al însăşi modernizării, generat de acea pierdere a identităţii care acompaniază tranziţia spre o societate modernă, pluralistă. Mai multă democraţie va însemna alienare, radicalizare şi – da, din nefericire – şi terorism”.

“Prin definiţie, ousider-ii nu pot impune democraţia unei ţări care nu şi-o doreşte; cererea pentru democraţie şi reformă trebuie să fie internă. Promovarea democraţiei este de aceea un proces pe termen lung şi de oportunitate, care pentru a fi eficientă trebuie să aştepte maturizarea treptată a condiţiilor politice şi economice”.

————————————————-

Un articol categoric interesant, după a cărui lectură maliţioşii – dacă tot e la modă antiamericanismul – ar putea exclama “Hello, Mr. Fukuyama! Ne bucurăm că te-ai trezit!”. Cam târziu ţinând cont că scrisoarea către Clinton a fost co-semnată în 1998, iar acum suntem în 2006, dar, vorba aceea, “better late (than never)”.

Ce şochează de fapt, dincolo de răsucirea la 180 de grade a însuşi “arhitectului” proiectului neoconservator, care acum se dezice în mod public de foştii confraţi, consideraţi… leninişti!? Şochează, evident, duritatea termenilor – “abator”, “lada [de gunoi] a istoriei”, “farsă”, etc. Să încercăm totuşi să nu ne lăsăm seduşi de coloratura picantă a limbajului, atribut secundar al stilului lui Fukuyama, unul cvasiunanim recunoscut ca extrem de captivant. Căci dincolo de formă, fondul revelează o serie de truisme, adevăruri general valabile şi de demult cunoscute şi reinventări ale mersului pe jos: imposibilitatea disuasiunii (descurajării, deterrence) teroriştilor, crezul milenarist-mesianic al administraţiilor de la Washington în posibilitatea şi misiunea modelării istoriei; faptul că democratizarea Orientului Mijlociu va fi un proces de lungă durată; faptul că ousider-ii nu pot impune cu forţa democraţia unei ţări, etc. Oare nu erau aceste idei valabile şi vizibile şi în 1998, la data semnării scrisorii? Sau este exagerarea pe cât de regretabilă, pe atât de frecventă şi de meschin interesată, a “pericolului islamic” un fenomen inedit? Reputatul islamolog Edward W. Said avertiza încă din 1981 că “despre nici o altă religie sau grup cultural nu se spune atât de afirmativ şi de categoric că reprezintă o ameninţare la adresa civilizaţiei occidentale ca despre Islam” (în cartea sa intitulată sugestiv Covering Islam: How the Media and The Experts Determine How We See the Rest of the World, 1981, p. 12). Iar în final, a fost realmente nevoie de toţi aceşti ani ca să se realizeze nonsensul păgubos al PNAC-ului? Recognoscibil şi profanilor, lumea a devenit un loc mai periculos abia după 11 septembrie şi declanşarea cruciadei pretins antiteroriste. Cui mai are dubii i se poate împrospăta memoria/raţiunea cu enumerarea neexhaustivă: valul de atentate sinucigaşe din Israel şi teritoriile palestiniene din 2002, luarea de ostatici la teatrul din Moscova (oct. 2002), violenţele interminabile şi în escaladare pe verticală şi pe orizontală din Irak, asasinarea regizorului olandez Theo van Gogh (nov. 2004), atentatele de la New Delhi (dec. 2001), Djerba (apr. 2002), Madrid (mart. 2003), Bali (oct. 2003), Istanbul (nov. 2003), Beslan (vara 2004), Londra (iul. 2005) sau Amman (nov. 2005).

Plus. Fukuyama nu omite să sublinieze “intenţiile bune” ale proiectului neoconservator, din nefericire “duse la extrem”…Involuntar, îmi amintesc de un alt personaj, de data asta politic şi autohton, care îl ostraciza la un moment dat pe Ceauşescu pentru “întinarea valorilor comunismului”. Prin analogie, să fi denaturat Bush Jr. valorile neoconservatoare?!

Ba mai mult. O disecţie atentă a cuvintelor lui Fukuyama evidenţiază aceleaşi clasice metehne ale gândirii neoconservatoare, aceleaşi automatisme, aceleaşi confuzii şi prejudecăţi – elemente de natură să plaseze toată “schimbarea la faţă” a fostului neoconservator sub semnul întrebării.

Două sunt elemente majore care îndeamnă la prudenţă înainte de felicitarea lui Fukuyama pentru “trezirea sa”. Primul este construcţia pleonastică “islamism radical”, tributară erorii logice a generalizării pripite din gândirea neoconservatoare, pentru care diferenţa de sufix islamist-islamic nu există, iar Islamul în genere se constituie la o ameninţare împotriva SUA/Occidentului. Ei bine, dincolo de accentul explicit, frecvent şi consensual al unor scolaşti de diferite origini şi formaţii în a explica faptul că Islamul nu este o religie beligenă, ci dimpotrivă, nu subminează constitutiv democraţia, doar îi construieşte o conceptualizare diferită de cea occidentală şi că nu se îndreaptă prin definiţie împoriva Occidentului, fiind orientat mai degrabă spre interior, spre reformele în lumea islamică, decât în exterior, spre “necredincioşi” (vezi, inter alia, studiile lui Rabasa et al. 2004, Nienhaus 2002, Dalacoura 2002, Price 1999, Midlarsky 1998, Thoraval 1997, Esposito şi Voll 1996), diferenţa imperceptibilă pentru “neocon”-i există. În esenţa sa, dihotomia “islamic” – “islamist” s-ar putea explicita astfel: primul termen semnifică o realitate strict culturală şi religioasă, are un caracter non-militar şi o orientare inwards şi spre modernizare, în timp ce al doilea termen are un conţinut politic şi chiar militar (ca obiective şi instrumente) şi îşi asumă o orientare outwards şi spre ultraconservatorism. Relevantă de altfel ne pare chiar autodelimitarea islamiştilor ca distincţi de termenul comun “islamic” prin două instrumente: prin vocabular – islamiyyum (“islamic”) ca diferit de muslimum (“islamic”, musulman “obişnuit”); prin însemnele exterioare care denotă conservatorismul lor radical, însemne ţinând de portul bărbii, şi vestimentaţia tradiţională kufiyya, abayya, burqa cu zăbrele pe care erau obligate de pildă să o poarte femeile din Afghanistanul taliban, etc. Astfel, “islamism radical” este un pleonasm, desprins de realitatea la care pare să se refere şi generator de erori subsecvente în abordările politice concrete.
O a doua confuzie, îngrijorătoare ţinând cont de autorul ei, este cea dintre modernizare şi occidentalizare. Primul termen, de conţinut civilizaţional, se referă la globalizarea în sens material, economic, tehnologic, social (life style), în vreme ce al doilea – cel care de fapt antrenează de fapt, în dialectica acţiune-reacţiune, islamizarea – este de ordin imaterial, cu referire la dimensiunile politică şi culturală ale globalizării. Nu modernizarea provoacă islamizare ca reacţie adversă, ci invers, deficitul de modernizare se constituie într-una din cauzele de ordin intermediar ale islamizării, într-un complex care mai cuprinde cauze proxime (asocierea în regiune a oricăror tentative de reformă cu americanizarea-occidentalizarea indezirabilă, eşecul şi discreditarea valorilor şi ideologiilor seculare în anii ’60-70) şi cauze profunde (osatura cultural-religioasă a lumii islamice şi gradul înalt de întrepătrundere social-religios în lumea islamică, precum şi trecutul colonial înmdelungat al statelor regiunii şi consecutiv imaturitatea lor şi a naţiunilor încorporate).

Finalmente, mea culpa din subtextul declaraţiilor lui Fukuyama riscă să distragă atenţia şi să escamoteze perfid adevăratele erori de substanţă ale politicii americane în Orientul Mijlociu: în primul rând, utopismul fals şi păgubos denunţat de-a lungul istoriei al obiectivelor clamat urmărite de SUA în regiune – să ne amintim bunăoară celebrul al doilea discurs inaugural al lui George W. Bush, în care acesta clama că SUA vor “acţiona în numele binelui” şi “clarifica alegerea morală”, “ghidate fiind de credinţa în demnitatea umană”; în al doilea rând, excesul normativ-prescriptiv în detrimentul explicaţiei şi descrierii ealităţii, altfel spus, neracordarea la realitatea regiunii şi rătăcirea într-o abundenţă de judecăţi de valoare arbitrare şi impuse cu forţa; în al treilea rând, subiectivismul contradictoriu şi standardele duble – vezi, inter alia, asistenţa financiară şi economică acordată selectiv de-a lungul timpului de către SUA anumitor state în funcţie de interese geostrategice meschine şi nicidecum de gradul de democratizare a acestor regimuri – Turciei în Războiul Rece, Pakistanului după războiul din Afghanistan (2001), Iranului până în 1979, apoi rivalului acestuia, Irak, iar apoi Arabiei Saudite şi Kuweitului, ale căror probleme de legitimitate a guvernării şi de drepturi ale femeilor în societate sunt de notorietate; nu în ultimul rând, crezul milenarist şi mesianic care fundamentează politica externă americană, cu intepretarea momentului internaţional de fiecare dată ca pe unul de referiţă în istoria întregii umanităţi şi a SUA ca având o vocaţie mesianică în modelarea istoriei contemporane.