Dan Dungaciu*
Sărbătorile „laice“ de Crăciun
CÂND, ÎN luna decembrie, preşedintele american George W. Bush şi soţia au trimis prietenilor cele 1,4 milioane de cărţi poştale pe care scria “Happy Holiday Season!” (în româneşte, asta ar însemna „Sărbători Fericite!“) şi nu „Happy Christmas!“ (Crăciun Fericit!), nu se aştepta cu siguranţă la reacţia care a urmat. „Administraţia Bush nu mai are voinţă şi a capitulat în faţa elementelor celor mai nocive ale culturii noastre“, replica William A. Donohue, preşedintele Ligii Catolice pentru Drepturi Civile şi Religioase. „Bush se declară creştin evanghelic, dar nu acţionează în nici un caz aşa… Voi arunca felicitarea imediat ce o primesc…“, riposta influentul conservator Joseph Farak, editorul de la WorldNetDaily.com. În paranteză fie spus, imaginea de pe felicitare era perfect neutră: două pisici şi un căţel – peturile prezidenţiale -, jucându-se în faţa Casei Albe.
Replica oficială a administraţiei nu s-a lăsat aşteptată: „Cu siguranţă, Preşedintele şi doamna Bush, în calitate de creştini, serbează Crăciunul. Felicitările includ cele mai bune urări de sărbători, nu urări creştine, pentru că ele au fost trimise unor oameni de diverse confesiuni“. În ciuda faptului că 96% dintre americani serbează Crăciunul, preşedintele Bush îşi justifică gestul de „a uita“ oficial de Naşterea lui Iisus Hristos, prin faptul că cei care nu sărbătoresc Crăciunul - evrei, Martorii lui Iehova, hinduşi, budişti, zoroastrieni etc. – nu pot şi nu trebuie să fie ofensaţi în nici un fel. Spaţiul public este neutru, începând de la discursul politic până la modul în care eşti salutat în marile supermarketuri. A nu ofensa pe nimeni indiferent de convingerile sau credinţele lui religioase, sexuale, politice etc. este axa în jurul căreia pivotează întreaga filozofie a „corectitudinii politice“.
Ficţiune, felaţie şi creştinism
Recenta punere în scenă la Iaşi a piesei „Evangheliştii“ semnată de Alina Mungiu a deschis o dezbatere care nu a mers deocamdată dincolo de pojghiţa aparenţelor sau a reacţiilor de primă instanţă. Piesa a câştigat Premiul UNITER pentru cel mai bun text dramatic, în 1992, şi a fost publicată de Editura Unitext, în 1993. (Să remarcăm, în treacăt, apetenţa UNITER-ului în a premia titluri cu referinţe biblico-sexuale: 1998 - „Noe care ne străbate memoria e o femeie“; 1999 - „Apocalipsa gonflabilă“; 2002 - „Tatăl nostru care eşti în supermarket“; 2004 - „Viaţa mea sexuală“.) Piesa şi montarea au stârnit reacţii dintre cele mai diverse. Şi nu întâmplător. În esenţă, este vorba despre o interpretare liberă şi decontextualizată a Evangheliilor revelate, sacrosante pentru creştini. Adevărul creştin este - artistic? - bulversat. Textul aduce pe scenă naraţiuni şi personaje biblice majore, psihologizând totul şi livrând publicului inşi contorsionaţi de eşecuri private, neputinţe, ratări, orgolii sau obsesii sexuale: Pavel, Maria Magdalena, Fecioara Maria, Pilat, Ioan, Luca, Marcu şi Matei - aceştia din urmă deveniţi scribii plătiţi pentru a aşterne pe hârtie ficţiunea vieţii unui „profet evreu“ revoluţionar.
Cei patru „evanghelişti“ acceptă contra cost - cum altfel? - să scrie povestea pe care o dictează Pavel despre un ins mediocru şi tembel care trebuie să devină mare profet religios. Iisus Hristos, desigur. „Să învie morţii şi să meargă pe ape“, este comanda pe care o dă Pavel celor patru „evanghelişti“ care urmau să creioneze portretul. La întrebarea unuia dintre cei patru „evanghelişti“: „Cum, nici măcar nu merge pe apă?“, Pavel replică plictisit: „Nu, nu mergea (…), dar aşa este scris în cartea sfântă“. Piesa Alinei Mungiu ne mai spune că pe Cruce nu a murit Iisus, ci Baraba, că la Cina cea de Taină ar fi participat inclusiv Maria Magdalena, care apare perfid în articulaţiile piesei atunci când personajul Elena intră în rolul ei încercând, în viziunea Alinei Mungiu Pippidi, o relaţie amoroasă cu cel care avea să devină Iisus.
Pentru toţi cei care au văzut piesa, episodul spălării cu lacrimi a picioarelor lui Iisus are o încărcătură erotică vădită, scena de sex oral fiind sugestiv înfăţişată în piesa interzisă celor sub 16 ani. Apostolii mor otrăviţi de Pavel care, înainte de căderea cortinei, îl înjunghie pe Iisus Hristos. Totul se petrece tocmai pentru a fi păzit peste timp „secretul“ lui Pavel, că, de fapt, Hristos - nu-i aşa? - nu ar fi existat niciodată. Nu avem pretenţia de a descrie piesa, ci de a da cititorilor o idee despre mizele şi reperele acestui text cultural.
Artă sau profanare?
Despre „Evanghelişti“ s-au spus multe. Au existat voci neutre religios care au taxat pur şi simplu producţia, deşi premiată, ca fără valoare, mediocră, resentimentală. Dar rezonanţa religioasă a polemicii este bulgacea mai semnificativă. Reprezentanţii bisericilor creştine, Patriarhul Teoctist şi Arhiepiscopul Mitropolit Romano-Catolic al Bucureştilor Ioan Robu au intervenit urgent, taxând piesa drept „blasfemie“. Intelectuali creştini au reacţionat şi ei pe aceeaşi direcţie (acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici, de pildă). Reacţia este firească. Nu poţi lăsa neamendat un act public cu impact asupra unei populaţii declarate creştină în procent de peste 90%. Tabăra liber-cugetătoare, urzicată în sensibilitatea-i seculară, a ripostat şi ea. Vehement: „Ce legătură era Biserica cu teatrul?“, „Este absurd să ni se spună ce să scriem!“. Sau paternalist şi duios faţă de o populaţie niţel retardată: „Suntem singurii care, de la ateismul forţat, am căzut în fundamentalism creştin. Bulgarii au rămas moderni, hai să ne străduim şi noi!“ (Alina Mungiu). Reacţiile par şi ele fireşti. Par, dar nu sunt.
Ele ar fi fost dacă, în România - stat laic în care separaţia dintre Biserică şi stat este validată constituţional -, vocea reprezentanţilor bisericii creştine s-ar fi concretizat prin interzicerea piesei sau a autoarei. Ceea ce nu a fost şi nici nu poate fi cazul. Eticheta de fundamentalism ataşată reprezentanţilor bisericilor creştine este, de aceea, absurdă. Biserica are tot dreptul să reacţioneze, să avertizeze creştinul, desigur între limitele furnizate de spaţiul laic în care funcţionează România (în paranteză: dacă Biserica nu trebuie să se amestece în decizia artistică, artiştii se pot amesteca în deciziile Bisericii? Catedrala Mântuirii Neamului, de pildă…).
Reacţia temperată şi prudentă a Părintelui Constantin Stoica de la Biroul de presă al BOR este exemplară: „Creştinii au suficient discernământ pentru a înţelege despre ce e vorba. Nu vrem o dispută. Sunt încrezător în discernământul creştinilor ortodocşi şi romano-catolici“. Martirajul Alinei Mungiu se amână.
Majoritarul ortodox se simte ofensat
Dar lucrurile nu se pot opri aici. Nu se mai pot opri aici, căci a mai intervenit ceva în societăţile (post)moderne. Ceva care se referă la modul în care se livrează viziunile sau discursurile sociale, în general. Este vorba despre a nu ofensa partenerul social, a fi „corect politic“ cu cei din jurul tău care arată, cred, că se comportă altfel decât o faci tu. Şi ne întoarcem aici la observaţiile de început. Aşa cum Preşedintele celei mai creştine dintre ţările globului nu şi-a permis cu nici un chip să ofenseze sensibilităţile religioase ale nimănui, fie el şi minoritar, aşa nici sensibilităţile majoritarului nu ar trebui alterate în spaţiul public. „Corectitudinea politică“ nu este doar apanajul celor puţini! Şi aici ar trebui plasată dezbaterea legată de producţia Alinei Mungiu. Nu relaţia dintre „religie şi artă“ sau „teatru şi Biserică“ în societăţile moderne devine acum majoră, ci modul în care sunt protejate public sensibilităţile celor care - peste 90% în România - cred în Invierea lui Iisus Hristos. A pune în scenă o piesă în care naraţiunea creştină este bulversată şi ridiculizată abundent, iar Dumnezeul creştin este înfăţişat degradant - şi totul se petrece în timpul postului Crăciunului! – este pe bună dreptate o ofensă.
Dincolo de pudibonderiile şi ultragiile liberei cugetări sau de modul - artistic, aici - în care este livrat mesajul. Căci ambalajul nu mai contează. Aşa cum feministele, romii, minorităţile sexuale şi alte minorităţi se revoltă zgomotos, nu doar în faţa unui discurs politic sau a unui articol din presă, dar chiar şi în faţa unei reclame comerciale care îi/le oprimă, creştinii au şi ei dreptul să reacţioneze la un discurs public care îi anulează identitar. Căci aici lucrurile sunt mult mai grave: pentru un creştin, naraţiunea biblică nu este doar un discurs public printre altele, ci reperul care îl înfiinţează şi justifică existenţial. Este identitatea lui cea mai profundă. Creştinismul nu este - şi nici nu poate fi - un simplu hobby: aşa cum unii merg duminica la pescuit, la teatru sau la meci, creştinii merg la biserică! Este o diferenţă majoră de grad şi numai fundamentalismul secular caracteristic şi el modernităţii o poate obnubila. Teoretic, creştinul poate să reacţioneze astăzi nu la potenţialul artistic al piesei „Evangheliştii“, ci la cel ofensator, în acord cu toate regulile „corectitudinii politice“.
… Cineva sugera ritos tuturor celor care se pronunţă împotriva piesei Alinei Mungiu: „Puneţi mâna pe stiloul cu cerneală neagră, domnilor (de ce doar ei? - n.n.), şi tăiaţi, o dată pentru totdeauna, din toate dicţionarele: libertate de expresie, autonomie estetică, libertate religioasă, secularizare, drept la opinie, independenţă de gândire, liber-arbitru, ateu, agnostic, libertate de conştiinţă!“.
De acord. Dar o dată cu asta, mai trebuie ceva tăiat din dicţionare, articole sau discursuri publice. Anume, „corectitudinea politică“. Căci sau este o regulă generală sau nu mai este nimic. De aici începe discuţia reală a condiţiei societăţilor veacului XXI.
—
* Dan Dungaciu este conf. univ. dr. şi titularul cursului „Sociologia religiilor“, Universitatea Bucureşti. Material aparut in nr. 1/2006 al periodicului “Lumea”
13 responses so far ↓
1 Anonim // Jan 13, 2006 at 8:23 am
Mult zgomot pentru nimic!
2 Demetrios // Jan 13, 2006 at 10:35 am
Echilibrat articol. In orice caz, regula aplicata de UE si SUA, “divide et impera” isi produce efectele. Pentru ca pana la urma, despre asta e vorba. Acesta este noul curent de opinie: fiecare trebuie lasat sa isi spuna parerea, oricat de tembela ar fi ea, in numele libertatii de expresie si al corectitudinii politice, fara insa ca majoritatea care mai pastreaza urme de normalitate sa o poata taxa.
De ce noi - pentru ca noi suntem Biserica - sa nu avem dreptul la propria opinie? De ce sa nu taxam ultranationalismul evreiesc, mizeria homosexuala sau terfelirea credintei noastre? (ca sa enumar doar cateva) De ce? Pentru ca atunci cand multi se aduna impreuna pentru o idee, reprezinta un pericol. Sunt o “sursa de destabilizare” politica, economica. E nevoie acum de indivizi caldicei, obedienti. De aceea se promoveaza corectitudinea politica.
A-propos si de Bush: eu nu cred ca, obiectiv, a spune cuiva “Craciun fericit!” reprezinta o ofensa. Este forma de exprimare a sinelui meu, a conceptiei mele religioase pe care am dreptul sa mi-o afirm, fara a incerca sa fac prozelitism. Face parte din personalitatea mea. Ceilalti, cei vizati de urarea mea, sunt liberi sa imi intoarca o urare conform credintei si conceptiei lor despre viata.
Un amanunt din viata reala. Lucrez la o companie multinationala si multe din felicitarile primite din Turcia, de exemplu, de la clienti, contin urarea “Merry Christmas!” si nu alt subsitut, desi ei nu sunt crestini! Deci ei imi respecta credinta si nu se simt ofensati sa se foloseasca de aceasta urare.
3 pancone // Jan 13, 2006 at 1:00 pm
“Piesa a câştigat Premiul UNITER pentru cel mai bun text dramatic, în 1992, şi a fost publicată de Editura Unitext, în 1993. (Să remarcăm, în treacăt, apetenţa UNITER-ului în a premia titluri cu referinţe biblico-sexuale: 1998 - „Noe care ne străbate memoria e o femeie“; 1999 - „Apocalipsa gonflabilă“; 2002 - „Tatăl nostru care eşti în supermarket“; 2004 - „Viaţa mea sexuală“.)”
1. Cine este presedintele UNITER? Ion “fa’te ca lucrezi” Caramitru…spune multe.
2. A cui vina e mai mare? A autoarei sau a UNITER-ului pentru ca a premiat’o?
4 berceanu // Jan 13, 2006 at 1:44 pm
“Corectitudinea politica”, la fel ca orice alta dogma, musteste de ipocrizie si de “judecata cu doua masuri”.
5 Harkonnen // Jan 13, 2006 at 5:44 pm
“Corectitudinea politica nu este altceva decit o tiranie politicoasa”
Charlton Heston, actor
6 maze // Jan 13, 2006 at 7:02 pm
se duce dracului lumea asta… la propriu…
7 Kristallnacht // Jan 13, 2006 at 9:36 pm
“Dupa masa, în aceeasi zi de Craciun, Zaharia s-a dus la camera 4 spital de unde s-a întors cu niste hârtii pe care le-a aruncat pe priciul lui Magirescu si Pavaloaia, sa le citeasca, iar el a început sa se plimbe prin camera cu mâinile la spate, fredonând repertoriul sau. Dupa vreo jumatate de ora de muzica s-a oprit si i-a cerut lui Magirescu sa-i spuna pe cei ce stiau sa cânte colinde de Craciun si care se pregatisera în acest sens înainte de începerea demascarilor.
Cum acesta îi cunostea pe toti cei ce pregatisera colindele ca sa sarbatoreasca Craciunul în închisoare, i-a adunat pe priciul lung într-un colt si le-a distribuit la fiecare hârtiile aduse. Pe ele erau scrise, pe melodiile colindelor, cele mai scabroase cuvinte la adresa Fiului lui Dumnezeu si la adresa Sfintei Fecioare Maria.
Pentru ca sunt crestin si toata fiinta mea se cutremura când pronuntam numele lui Dumnezeu, nu puteam sti daca voi putea sa spun acele cuvinte de hula, de insulta, aduse Majestatii si Sfinteniei lui Dumnezeu si a Maicii Domnului de catre slugile satanei, în acea zi sfânta a anului 1950, în camera 3 subsol. Acelasi lucru necurat s-a petrecut în toate camerele de la subsol si parter.
Nici cele mai depravate femei din lume, nici un om, oricât de depravat ar fi fost el, nu si-ar fi îngaduit sa rosteasca atari cuvinte de hula la adresa Sfinteniei lui Dumnezeu.
Neavând ureche muzicala, eu n-am fost obligat sa fac parte din corul satanic. Au mai refuzat sa cânte aceste monstruozitati: Pintilie, Nedelcu, Zelica Berza, Reus Gheorghe, Dinescu si Gelu Gheorghiu. Pentru asta, au fost supusi la groaznice batai, iar cântecele au fost intonate în toate cele trei zile ale Craciunului.
A doua zi, ne-au obligat iar sa ne facem nevoile în gamelele în care mâncam si, din acea zi blestemata, si pâna dupa Pastile lui 1951, nimeni dintre noi n-a mai avut voie sa-si spele gamelele si lingurile.”
http://www.miscarea.com/mlastina_disperarii.htm
8 Kristallnacht // Jan 13, 2006 at 10:52 pm
„Cu siguranţă, Preşedintele şi doamna Bush, în calitate de creştini, serbează Crăciunul. Felicitările includ cele mai bune urări de sărbători, nu urări creştine, pentru că ele au fost trimise unor oameni de diverse confesiuni“.
http://ro.novopress.info/?p=852
Cat de ipocriti pot fi. Crestinii n-ar trebui sa se simta ofensati de asta?
9 Tamburus // Jan 14, 2006 at 3:33 pm
Sunt crestini si crestini! La fel si politicieni! Insa, despre politicieni, cred ca Aristotel a spus
ca: “politicianul nu este nascut, el este scremat.” Probabil asta spune de ce democratia de azi pute…
10 houranos14 // Jan 14, 2006 at 3:45 pm
Excelent articol.
11 houranos14 // Jan 14, 2006 at 4:17 pm
Pe marginea articolului se pot dezvolta câteva idei.
Psihologizarea personajelor istoriei sacre contravine raţiunilor artei şi ale acestei istorii sacre. Căci atât arta cât şi sacralitatea au tocmai scopul de a depăşi psihologicul înspre spiritual, de a fi trans-psihologice: deci de a depăşi determinarea, finitismul sau infinititatea proastă potenţială, către Infinitul real, autentic. Deci, în cazul artei, către sublim.
Apoi, chestiunea de genul “ce are Biserica cu teatrul?“ pune prost problema. Poate să existe, este adevărat, un amestec ecleziastic în artă prin care orice formă care aspiră la atingerea sau expresia sublimului să fie mutilată după un “pat al lui Procust” al unei doctrine religioase îngustate, o atitudine care distruge conştiinţa artistică. Dar o astfel de atitudine ecleziastică ce ar stinge duhul este apanajul determinării, al finitismului care trebuie depăşit. Deci contrazice tocmai pe Acela de la Care se revendică ─ Spiritul.
O astfel de atitudine nu are a face cu adevărata conştiinţă religioasă care este, în esenţa sa, identică conştiinţei artistice şi care vizează tocmai depăşirea determinărilor, a finitismelor care amputează spiritul.
Or, a spune că esenţa conştiinţei religioase se rezumă la acel “pat procustian” deja arată o proastă înţelegere a esenţei vieţii spirituale. Fără să mai vorbim despre profunda prefacere a conştiinţei artistice pe care spiritul uman a suferit-o prin creştinism după Golgotha, prin Înviere şi Cincizecime, căci, fără Aceste Evenimente spiritul artistic modern nici nu s-ar fi putut naşte. Vreau să spun că modernitatea are, în esenţa ei, mai mult creştinism decât este dispusă să recunoască.
În sfârşit, în favoarea piesei lui Pippidi a mai fost invocat următorul argument: BOR este o instituţie ce contrazice ideea autenticei vieţi religioase prin ipocrizia şi nevrednicia multora dintre slujitorii săi. Or, piesa nu face decât să denunţe indirect tocmai această ipocrizie şi să se constituie într-un fel de oglindă pentru ea sau într-un fel de protest.
Ei bine nici acest argument nu ţine. Putem să acceptăm că slujitori ai BOR au contrazis de multe ori doctrina pe care o propovăduiesc, putem accepta că există nevrednicie acolo. Dar aici nu se ţine cont că Biserica nu înseamnă numai slujitorii BOR şi că în Biserica luată ca fenomen istoric pot apărea de multe ori fenomene contradictorii. Ceea ce este încă în istorie nu poate fi cu adevărat perfect.
În sfârşit, dacă se poate accepta o formă oarecare de protest sau de denunţ a ipocriziei şi morţii spirituale ce poate să corupă întotdeauna o structură instituţională (o structură a căldiceilor laodiceeni…), eu nu cred că protestul acesta, denunţul acesta poate avea legitimitate îmbrăcând forma unei piese blasfemiatoare în care nu este nicidecum vizată depăşirea acestei paralizii laodiceene ─ ci chiar dimpotrivă, suntem întorşi înapoi în aceeaşi lume a determinării, a psihologizării, a ipocriziei, a paraliziei şi morţii spirituale.
Or, dacă AŞA înţelege Alina Mungiu-Pippidi să realizeze depăşirea îngheţului duhovnicesc, ei bine, atunci MULŢUMESC, DAR NU AM NEVOIE.
12 nea vasile // Jan 15, 2006 at 12:45 am
Intr-un fel este de inteles PC-ul lui Bush, pina la urma el este presedintele tuturor americanilor, indiferent de religie. Pe de alta parte, eu nu-mi imaginez un crestin veritabil trimitind felicitari cu “Happy Ramadan” unui musulman, de exemplu, si nici invers. Mi se pare corect.
Ceea ce nu inteleg este de ce, daca vrea sa nu ofenseze pe non-crestini, Administratia american trimite urari diluate de bine tocmai cu ocazia sarbatorii crestine de Craciun!
Sa trimita de anul nou si sa scrie “Happy New Year!” si s-a terminat povestea. Trimiterea de-a valma de felicitari cu ocazia unor sarbatori religioase fara insa a face referiri la substanta acestor sarbatori mi se pare un exemplu clasic de aburditate a PC-ul.
Cit despre piesa doamnei Mungiu, si eu sunt de acord ca fiecare are dreptul la libertatea de expresie atita timp cit nu pune democratia in pericol, ceea ce nu e cazul. Este insa surprinzatoare o reactia anemica de genul “Creştinii au suficient discernământ pentru a înţelege despre ce e vorba. Nu vrem o dispută.”. Apostolul si evanghelistul Pavel cu siguranta ca ar fi fost mai putin “prudent si temperat” fata de astfel de atitudini, chiar daca in acest fel si-ar fi pus astfel viata in pericol. Ceea ce, in cazul celor care ar trebui sa apere astazi imaginea unui Isus Cristos scriptural, iarasi nu e cazul.
13 test001 // Jan 16, 2006 at 2:44 pm
Piese precum cea a doamnei Mungiu mai exista si prin alte parti (stiu ca exista una sigur in SUA). Deci doamnei Mungiu nu-i pot adresa decat pagiatura placuta in continuare. Sunt convins ca sfarsitul dansei va fi un exemplu pentru multi, asa cum a fost sfarsitul multora dintre cei ce hulesc.
Leave a Comment