Ionut Apahideanu [episod anterior si alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

2. Evaluarea “propriilor” puncte tari şi slabe

Prima facie, punctele tari revin în marea lor majoritate statelor UE, în speţă Marea Britanie, Germania şi Franţa, în timp ce, în cadrul unei negocieri complexe (şi nu al unei intervenţii militare), cele slabe sunt asumate de către SUA. În atare situaţie, date fiind şi divergenţele transatlantice încă prezente în subtextul acestei chestiuni, identificarea şi evaluarea unei BATNA unitare rămâne un demers dificil. Interesant însă în această privinţă – aşa cum vom detalia mai jos, rămâne de stabilit în ce măsură divergenţele de opinie UE-SUA sunt autentice sau mai degrabă rezultatul unei strategii deliberate de tip “good cop, bad cop” şi, dacă acesta e cazul, în ce măsură acestă strategie este eficientă.

Puncte tari:

- relaţia de dependenţă asimetrică dintre UE şi Iran, în favoarea primeia; practic, UE reprezintă principalul partener comercial al Iranului. În timp ce majoritatea importurilor europene din Iran constau în produse petroliere, exporturile spre Teheran sunt mult mai diversificate şi ca atare şi mai dificil de substituit. În decursul ultimilor trei ani, una din mizele explicite ale negocierilor a constituit-o tocmai încercarea de a încheia un acord bilateral de comerţ şi cooperare (Trade and Cooperation Agreement, TCA). În plus, multe companii europene au preferat să “încalce” embargoul impus de către SUA, valorificând astfel rezervele de ţiţei ale Iranului.

- Multe state europene, spre deosebire de SUA, susţin aderarea Iranului la OMC, ca posibil beneficiu şi totodată miză şi concesie în cadrul negocierilor pe marginea programului nuclear.

Ø Puncte slabe:

- acompaniat de alte state arabe din regiune, Iranul acuză cu succes poltiica de tip standard dublu a SUA inclusiv în problemele nucleare, în modelul unei aşa-numite “proliferări selective” în care Israelului îi este permisă continuarea eforturilor nedisimulate de înarmare nucleare, în schimb Iranul este ameninţat implicit, dar fără echivoc, cu intervenţia militară.

- Totodată, războiul din Irak a furnizat, în calculele de securitate, un mesaj dublu: pe de o parte faptul că SUA nu ezită să intervină preventiv (şi nu, aşa cum s-a clamat oficial, preemptiv), iar pe de altă parte că o comunicare credibilă a disponibilităţii de utilizare a armamentului nuclear, precum a fost cazul Coreei de Nord, pare a disuada o eventuală intervenţie militară. Deloc întâmplător în această lumină, unii strategi militari iranieni sunt convinşi că înarmarea nucleară constituie singurul factor autentic de descurajare a unei potenţiale agresiuni armate.

- Problema lipsei de credibilitate a rolului SUA în regiune, amplu dezbătută în mass media şi în analizele de specialitate din sfera academică, reprezintă o problemă mai generală şi cu implicaţii majore în viitorul securităţii regionale în genere şi al problemei nucleare a Iranului în particular. În mod specific contextului, mă refer aici la imposibilitatea/ineficienţa practică a SUA de a juca rolul “intermediarului mediator” (în termenii exacţi din literatură rolul “mediatorului principal”) între părţile principale arabă/palestiniană şi israeliană: motivul incapacităţii nu constă, fireşte, în absenţa capacităţilor sale de negociere, ci în simplul fapt că interesele sale în complexul de securitate din Orientul Mijlociu sunt directe (fie şi numai prin prisma asistenţei economice plus militare de circa 3 mld. USD acordată anual de Washington Israelului, sau a interesului major în politica saudită a petrolului), ceea ce transformă administraţia americană într-un “disputant” de facto, perceput ca atare de ambele părţi disputante, şi nu într-un mediator autentic. Similar, SUA nu pot pretinde rolul de mediator bunăoară între IAEA sau orice alt for pe de o parte şi Iran pe de altă parte, interesele lor directe fiind imposibil de neglijat în orice abordare realistă a problemei.

ØBATNA

Ca posibile alternative la obţinerea unui acord prin negociere cu Iranul, se vehiculează două cursuri posibile de acţiune, imposibil de jurizat prin comparaţie pentru a decreta una dintre ele ca fiind BATNA, ceea ce reclamă analiza amândurora.

Prima variantă se referă la posibilitatea unei intervenţii militare americane de tipul celei împotriva Irakului şi este îmbrăţişată de grupul neoconservator de la Casa Albă, adept al convingerii că înlăturarea regimurilor regionale nedemocratice ar crea contextul favorabil în care Iranul ar renunţa la înarmarea nucleară şi ar înceta să se constituie într-o ameninţare de securitate, conform ceea ce în literatura de specialitate se numeşte “teza păcii democratice”, teză ce statuează că regimurile democratice se comportă mai pacifist, cel puţin în relaţiile dintre ele. În scenariul în discuţie, se estimează că un posibil atac nuclear preemptiv ar exacerba contradicţile poltice interne, şi, pe măsura unei destabilizări progresive a climatului domestic, ar culmna cu înlăturarea de la putere a regimului conservator. Din nefericire, considerată ca BATNA, această curs posibil de acţiune este puţin satisfăcător în viziunea majorităţii specialiştilor în probleme regionale, a căror poziţie o împărtăşim şi care apreciază că orice atac din exterior asupra Iranului a întări suplimentar legitimitatea puterii politice în exerciţiu, extrasă în bună măsură tocmai din adversitatea faţă de SUA, şi, în plus, ar destabiliza şi mai mult situaţia din Afghanistan, Irak şi în general din Orientul Mijlociu.

O a doua variantă luată teoretic în considerare o reprezintă un atac preemptiv israelian asupra reactoarelor iraniene. Varianta este fezabilă tehnic, dar s-ar repercuta în mod nefast în două dimensiuni: pe de o parte ar pericilita, dacă nu chiar condamna definitiv, perspectiva soluţionării favorabile a conflictului arabo-israelian; pe de altă parte ar risca să atragă destrămarea de facto a regimului NPT; interpretarea de fond a unei astfel de acţiuni ar fi aceea a unui atac al unui stat nemembru NPT, neautorizat ca atare de CS al ONU, împotriva unui stat membru al tratatului şi căruia nu-i era interzisă derularea de activităţi nucleare în scop paşnic. Astfel, nici această a doua variantă nu oferă o BATNA demnă de luat în calcul într-o negociere.

3. În loc de concluzii: câteva recomandări privind strategia de negociere.

Adresându-se etapei a doua din algoritmul de desfăşurare în şase faze a unei negocieri, secţiunea de faţă substituie posibile concluzii descriptive şi explicative cu un set de recomandări vizând strategia optimă a negocierilor cu Iranul, pornind de la iniţierea unor contacte informale cu negociatorii iranieni şi continuând cu elemente concrete legate de oferirea şi solicitarea de concesii în cadrul procesului propriu-zise de negociere. Ca o recomandare de fond, sugerăm neimplicarea SUA în discuţii, ceea ce pe de o parte ar elimina suspiciunile Iranului, iar pe de altă parte i-ar răpi şi delegitima unul din pretextele favorite de sistare a negocierilor – acela al agendei ascunse şi ostile a Washngtonului. În plus, cele trei state UE beneficază de o credibilitate net superioară şi de mjloace mult mai apropiate de oferire a unor beneficii economice, care să motiveze Iranul pozitiv şi nu negativ. Varianta implicării SUA ar putea să fie folosită, din acest punct de vedere, ca BATNA occidentală în percepeţia Iranului, ca ultim instrument de atingere a obiectivului. Criteriile la care facem apel în formularea acestor repere ale strategiei se revendică de la prescipţiile enunţate de Fischer şi Ury (1983), incluzând “lărgirea plăcintei”, tactica “good cop, bad cop”, urmărirea şi satisfacerea intereselor părţilor şi nu a poziţiilor, utilizarea de “măsuri de construire a încrederii” (confidence-building measures) şi de criterii şi standarde obiective.

Primul obiectiv în cadrul unui proces compex de negociere îl constituie iniţierea unor contacte informale, secrete, în cadrul unei protonegocieri, între oficiali şi negociatori ai celor două părţi în afara cadrului perceput adesea ca restrictiv (şi în care adesea nevoia de face saving furnizează un obstacol în carea realizării unui acrod autentic) inclusiv între americani şi iranieni. Dacă la prima vedere obiectivul pare lipsit de fezabilitate, o analiză mai atentă şi detaliată a realităţii probează contrariul; aşa cum dezvoltam într-un articol anterior din aceeaşi rubrică, diverse surse citând rapoarte ale unor servicii secrete au susţinut că, în special în perioada 2000-2002, exact acei lideri religioşi conservatori, oficial blamaţi de preşedintele american, au derulat, atât sub mandatul lui Clinton, cât şi sub cel al lui Bush, întâlniri secrete cu reprezentanţi americani, dovadă că şi în climatul cel mai ostil la nivel oficial, contacte informale de tip “track two diplomacy” sunt totuşi posibile.

A doua recomandare vizează, în mod doar aparent îndrăzneţ, persuadarea negociatorilor iranieni exact de-a lungul intereselor şi motivaţiilor care le fundamentează poziţia: disuasiunea nucleară; ameninţările regionale de securitate; mândria naţională. Astfel, în privinţa disuasiunii nucleare, achiziţionarea sau fabricarea de armamane nuclear nu va creşte, ci dimpotrivă, va diminua securitatea naţională a Iranului în raport cu SUA şi Israelul, de vreme ce i-ar lipsi, cel puţin pe termen mediu, capacitatea de retaliere (second strike capability). Mai mult, accentuarea percepţiei asupra înarmării sale nucleare ar putea provoca un atac preemptiv din partea celor două state rivale menţionate, căruia pe moment Iranul nu i-ar putea răspunde cu succes. În privinţa ameninţărilor regionale de securitate, în cadrul negocierilor s-ar cuveni subliniat că Iranul deţine suficiente capabilităţi convenţionale pentru a face faţă unei agresiuni convenţionale din direcţia unui stat regional. Ba mai mult, o continuare a izolării economice şi/sau suplimentarea sancţiunilor dincolo de ILSA ur